Adrian Lesenciuc, poet, prozator, eseist și critic literar român, s-a născut la Câmpulung Moldovenesc, la 21 august 1975. Doctor în ştiințele comunicării, profesor universitar, președinte al filialei Brașov a Uniunii Scriitorilor din România din anul 2013, Adrian Lesenciuc a publicat volume de versuri, critică și istorie literară, romane. Lucrările sale se regăsesc în antologii și volume colective publicate în țară și în străinătate. Dintre premiile literare acordate, amintim: Premiul Societății Scriitorilor Militari și Premiul Filialei Brașov a Uniunii Scriitorilor din România pentru eseu (2006), Premiul Filialei Brașov a Uniunii Scriitorilor din România pentru proză (2009), Marele Premiu la Concursul Național de Poezie „Octavian Goga”(2017); Premiul „Cartea Anului ” la Colocviul Romanului Românesc (2018).
Romanul „Cimitirul eroilor”, tradus în limba franceză a fost selectat pe lista scurtă a celei de-a 13-a ediții a premiilor târgului de carte de la Chaumont (2024).
Laurențiu-Ciprian Tudor: Adrian Lesenciuc, ești deopotrivă prozator, poet, critic literar. De care dintre cele trei ipostaze te simți mai apropiat, îți este mai proprie, mai lejeră? În care, dintre cele trei, crezi că ești mai bun?
Adrian Lesenciuc: Cred că într-o mare măsură textul îl alege și îl scrie pe autor. Îl nuanțează. Îl expune în diferite ipostaze. Să ilustrez cu o lucrare ficțională, în măsură să rezume întreaga școala structuralistă franceză. Plecând de la studiul clasic al lui Roman Jakobson despre cele șase funcții ale limbajului din arhicunoscuta lucrare Eseuri de lingvistică generală, Laurent Binet își imaginează o a șaptea, magică sau incantatorie, prin intermediul căreia autorul sau vorbitorul câștigă în planul influenței manipulative sau persuasive. Dar această putere aparține de fapt textului, nu autorului, căci Binet conectează povestea cu eseul Moartea autorului a lui Roland Barthes, care diminuează și ascunde vocea auctorială – întâmplător, adevărata moarte a lui Barthes în urma accidentului din 1980 constituie intriga romanului A șaptea funcție a limbajului – lăsând liberă posibilitatea textului de a se organiza. Trecând dincolo de hârjoana intelectuală a laureatului Goncourt din 2015, textul cumva îl stăpânește pe autor. Funcția expresivă a limbajului, rămânând la Jakobson, este cea care evidențiază raporturile autorului cu mesajul, fără a exclude posibilitatea preexistenței (și doar a activării) substratului emotiv al limbajului. Dacă există fie și ipoteza ca textul să dea o anumită canalizare a conținuturilor pe care autorul cu emfază și le atribuie, nu e firesc ca mesajul însuși să fie cel care să genereze un anumit tipar al expunerii? Cred că mesajul și textul mă aleg să fiu prozator sau poet, iar eu admit și ascult cuminte, mă supun forței cumulate a tuturor funcțiilor limbajului și dau glas, în ipostaze locuționare diferite, romanului sau poemului, închipuindu-mi că sunt autor și că îmi exprim astfel și forța ilocuționară prin text. Atâta vreme cât textul mă alege, eu nu pot alege și nici nu mă pot cântări.
Atunci când mă raportez lucid la texte, ale altora, nu ale mele, mă exprim în ipostaza de critic literar, dar asta e deja o altă poveste. În calitate de critic devin oglinda textului pe care îl citesc și îl reflect (iată spre ce animal lexical imaginar mă împinge textul, pentru că în înțelesul de a oglindi, verbul „a reflecta” nu se conjugă la persoanele I și a II-a, nici la singular, nici la plural) așa cum e el răsfrânt în întrețeserea neuronală proprie. Ipostazele de prozator și poet sunt alese de text, dar ele nu comportă comparație cu cea de critic literar, unde am luciditatea și puterea reflectării textului preexistent. Prin urmare, structural nu am cum să răspund de care dintre stările creatoare mă simt mai apropiat.
Laurențiu-Ciprian Tudor: În cel mai recent volum de poezie persiflezi (făcând haz de necaz) tarele, afectările și ridicolul scriitorului român de azi (născut – și el – ca tot românul, poet). Când crezi că ajunge acesta să plonjeze în penibil? Când „scapă caii”? Ce ar trebui să facă, la ce ar trebui să fie atent cel care dorește să păstreze echilibrul, decența, eleganța?
Adrian Lesenciuc: Sunt de acord cu persiflarea și cu hazul din volumul george & generația g, dar nu văd necazul. Poezia nu e mai bună decât sunt autorii ei, și atunci de ce să ne mai necăjim dacă putem să râdem? Poetul e penibil din momentul în care se prezintă ca poet. Dacă ar fi poet adevărat, s-ar smeri și s-ar prezenta oricum altcumva. Autor, de pildă, pentru că aici e un spațiu semiotic gol pe care îl poate umple oricine cu aproape orice fel de conținut. Ai auzit de vreun sfânt care să se fi prezentat ca sfânt în timpul vieții? Cum să mai crezi în puterea incantatorie a poeziei dacă o maculezi cu titlul de poet care să atârne, eventual, mai greu decât poezia însăși? Cred în acea alegere a autorului de către text și mai cred în alte două lucruri: că pentru a se putea exprima textul în proză, autorul ar trebui să nu fie leneș, să aibă răbdare și să lase textul să își găsească forma ficțională potrivită, iar apoi să fie suficient de citit, să fie capabil să construiască în limitele veridicității contextul poveștii (evident, cea de-a doua cerință nu se aplică în cazul egografiilor, când autorul își este suficient sieși, cum cel mai adesea poetul își este).
Pentru a scrie poezie mai întâi trebuie să o trăiești. Apoi să o expui cu toată puterea, în frumusețea și în durerea ei neafectată de artificialitățile limbajului („slova făurită”), de maniera de expunere, de ideologia vârstei, ori a generației, de nimic altceva decât de puterea emotivă a substratului lingvistic la care apelezi. În afara acestei poezii nu există altceva care să se cheme poezie. Realitatea, însă, e cea care ne oferă o țară de poeți potențiali sau activi, înscriși în diferite ligi și asociații, membri ai diferitelor sindicate și grupuri poetice, producând enorme deșeuri lingvistice pe care le numesc poezie și pe care și-o doresc tipărită, eventual comentată de niscaiva critici cunoscuți și, evident, premiată. Îmi vine în minte, spre exemplificare, o poetă din Brașov care a înființat și înregistrat o „academie” ridicolă în numele căreia a scris comitetului Nobel pentru propria nominalizare. Toate aceste forme de manifestare a libertății de exprimare care poartă numele de poezie nu pot fi tratate decât cu hazul de cuviință, cum trebuie tratată și pășunea imensă a rețelelor în care alți poeți (mai mult sau mai puțin activi) își manifestă libertatea de exprimare în limitele acestui gen. Prin urmare, după cum vezi, nu e niciun necaz. Doar râsul sănătos și antialergic.
Laurențiu-Ciprian Tudor: Din păcate nici în calitatea ta de romancier nu ești mai optimist. Cum se face că cele mai recente romane ale tale sunt distopii?
Adrian Lesenciuc: Sunt un optimist. Exceptând romanul Diez, care se încheie cu ridicarea fumului negru, deopotrivă al crematoriului și al discordiei, în toate celelalte există o formă de mântuire. Moartea noastră cea de toate zilele se încheie cu decizia păstrării copilului care urmează să se nască, Cimitirul eroilor propune o cale isihastă a mântuirii, Limbile vântului una prin împlinerea menirii, Balada prin însăși muzica nelăsată să moară, iar romanul care urmează să apară în câteva luni, Limba lui Hristos, prin convertire și revelație, în refacerea vechiului drum al Damascului. Din nou, exceptând Diez – îmi propun, de la roman la roman, diferite mize în expunerea ficțiunii; în acest caz, am vrut să construiesc o lucrare în care toate, absolut toate personajele să fie negative – romanele mele sunt încărcate de duioșie sau de umor. Dar și în Diez e destul umor. Cimitirul eroilor e mai degrabă o parabolă decât o distopie, dar există cu asupra de măsură umorul în care fierb, la foc mic, faptele grave ale lumii imaginate a Bheristanului (aici miza proprie a fost să construiesc un spațiu cultural). Mai precis, dacă ar fi să le aduc la un numitor comun, romanele mele gravitează cumva în jurul unei teme pe care o surprind central sau marginal: aceea a umilirii. Există episoadele de umilire din viața politică și din cea universitară în Moartea noastră cea de toate zilele, din mediul cazon în Cimitirul eroilor, din spitale în Limbile vântului, din întreaga societate în Diez, din lumea bisericească în Balada, din relațiile interetnice și interconfesionale în Limba lui Hristos. Dar umilirea servește credibilității și veridicității contextelor culturale pe care le construiesc, fie inspirate din realitatea istorică (Balada, Limba lui Hristos), fie din cea culturală (Limbile vântului, Balada), fie din cea organizațională (Moartea noastră cea de toate zilele, Cimitirul eroilor).
Laurențiu-Ciprian Tudor: Apoi, ce poate face romancierul pentru a corecta lumea distopică? Simpla oglindire, problematizare, mărturisire pe care o realizează (prin opera sa) este suficientă? Care este aportul său ca om al cetății?
Adrian Lesenciuc: Nota distopică din romanele mele are legătură cu dorința de a avertiza asupra formelor de alunecare subtilă. Dacă istoria mare ar fi ascultat ficțiunea, ar fi fost mai atentă la personajele politice care aplică tehnica piciorului în prag. O lectură a romanului din 1920, Noi al lui Evgheni Zamiatin, ne-ar fi ținut departe de escaladarea hitleristă. Ar fi existat vocile opoziției care să oprească mai devreme intenția de măcel sau chiar holocaustul însuși. Distopia asta face: stopează alunecările societății în mâinile unor indivizi cu porniri dictatoriale, care sacrifică totul pentru propria putere și pentru propria statuie. Nu lumea este distopică, ci ficțiunea care avertizează, care își câștigă astfel rolul social. Rezonez cu povestea distopică închipuindu-mi că pot face bine. Utopia ar închide ochii cititorilor, ar adormi conștiințele, ar face să se audă doar cântecul ademenitor al sirenelor, ori al ielelor, lăsând posibilă rătăcirea. Iar realitatea așa cum este ea, redată ficțional în expresia cea mai brută și, eventual, cu instrumentar sociologic, așa cum se regăsește în multiple romane, mă sperie cum mă sperie și realismul socialist. În fond, între realismul socialist și alte forme de realism nu există decât o singură posibilă diferență, aceea a ideologiei, dar surprinzător e că multe dintre romanele realiste sunt măcar sociale dacă nu chiar socialiste. Scriitorul de distopii este conștiința acută a cetății, cred, iar rolul său este de Casandră într-o Troie asediată. Dacă cetatea îi ascultă profeția, se ferește de toți caii troieni care așteaptă la porțile cetății. Dacă nu, e doar decizia societății de a se expune.
Laurențiu-Ciprian Tudor: Extind puțin orizontul întrebării și o ridic la general: în contextul lumii de mâine (în care vorbim, deja, despre post-umanism, post-adevăr, AI, cyborg, realitate digitală, roboți etc.) ce rol, ce importanță va mai avea literatura? Ce tip de personaj, de prezență, va mai fi scriitorul?
Adrian Lesenciuc: Nevoia omului de poveste nu poate fi suplinită de nimic. Literatura va muri odată cu civilizația. Scriitorul, al cărui rol în raport cu opera este minor din punctul meu de vedere, am argumentat asta la precedentele întrebări, nu ar trebui să pună astfel problema. Nu supraviețuirea scriitorului e capitală, ci doar cea a literaturii. Cred că există două tipuri de scriitori, și cu asta rezum problemele privitoare la instanța auctorială ridicate și în cadrul precedentelor întrebări. Există cei care își imaginează că rolul lor este mesianic. Cei care își doresc gloria, care își doresc elogii, premii, includerea în dicționare și istorii literare, ba chiar și în manualele școlare. Și cei care își imaginează că acest rol este apostolic. Acești scriitori sunt mai puțini, mai discreți, prețuiesc mai mult opera decât să se prețuiască pe sine și protejează cetatea de orgoliul celor care s-au urcat pe soclul propriei autosuficiențe. Nu întâmplător, personajul central din romanul Diez este un scriitor ajuns dictator. Avem exemplele istoriei cu artiști a căror operă nu s-a bucurat de recunoașterea necesară în timpul vieții și au devenind dictatori. Apoi, perioada comunistă a alimentat un anumit tipar de scriitor mesianic, cu tiraje uriașe, glorios în propria desfășurare, capabil să alimenteze cu propria voce și mulțimea, și propriul ego. Acest scriitor a trăit cea mai mare dramă odată cu liberalizarea pieței, când cărțile sale, care nu mai erau tipărite de partid în tirajele uriașe cu care ieșeau pe piața dictată de partid, s-a trezit că trebuie să răspundă nevoii de aliniere la cerere. Or, în diversitatea ofertei, cererea nu putea să ajungă la nivelul așteptărilor acestuia. Eu nu cred în acest tipar de scriitor care e convins de rolul său mesianic și de puterea de a modela lumea după propriile universuri ficționale. Eu cred în rolul literaturii și în rolul apostolic al scriitorului. În învățătura pe care o transmite scriitorul, nu în căutarea propriei glorii.
Laurențiu-Ciprian Tudor: Să vorbim acum cu criticul. Din păcate acesta este anul în care au ieșit din scenă, unul după altul, Nicolae Manolescu, Alex. Ștefănescu, Dan Cristea. Ce crezi că urmează, pentru critică, după ei (mai ales că mai toți criticii importanți au problema vârstei înaintate)? Cum vezi critica literară de peste 5-10 ani? Avem cu ce face un schimb de generații?
Adrian Lesenciuc: Există o importantă generație de critici literari cu vârsta de circa 50 de ani. Ei fac parte din aceeași generație doar biologic vorbind, nu în sensul împământenit al generației literare care trebuie să aibă obligatoriu și aceeași orientare ideologico-literară (sau culturală). O bună parte a acestora chiar se găsește în ipostaza aceasta, a generației de critici literari care împărtășesc aceleași valori ideologice. Evident, dispariția lui Nicolae Manolescu, Alex Ștefănescu și Dan Cristea e foarte importantă și e necesară punerea în discuție a exercițiului critic actual, dar și a celui viitor. Dar să nu uităm că fiecare dintre ei se despărțise cumva de cronica literară. Ei fuseseră cronicarii unor generații anterioare. Nicolae Manolescu a transformat exercițiul critic în cel al privirii de ansamblu, devenind, prin urmare, istoric literar și critic de direcție, și proiectând propria cunoaștere asupra celor cinci secole de literatură română. Alex Ștefănescu a scris și el o istorie a literaturii. Nicolae Manolescu excelase și în teoria literară, cu remarcabila lucrare Arca lui Noe. Dan Cristea scria din când în când despre literatura de azi și publica în revista Luceafărul de dimineață, pe care o și conducea, dar predilecția lui era pentru scriitorii pe care îi știa de dinainte, pentru colegii lui de generație. Niciunul dintre ei nu scria curent cronică literară despre liteartura de azi. Cronicarii literari de la marile publicații literare din țară, indiferent de afiliere, sunt în general reprezentanți ai acestei generații biologice, a celor care au în jur de 50 de ani. Peste 5-10 vor avea în jur de 60 de ani și vor și mai maturi în gândire. Schimbul de generații se realizase înainte ca Nicolae Manolescu, Alex Ștefănescu și Dan Cristea să iasă din scenă. Doar că cei trei erau niște repere simbolice extrem de puternice, iar Nicolae Manolescu reprezenta cel mai important critic și istoric literar al literaturii române de la G. Călinescu încoace.
Laurențiu-Ciprian Tudor: În aceeași ordine de idei, în ce măsură vorbim de o critică tânără adevărată, nepoziționată, netributară ideologic? (Ca o paranteză: eu sunt mirat că pentru unele voci critice de azi – unele dintre ele voci universitare – criteriul estetic nu mai contează, nu mai are întâietate. Ce părere ai de asta?)
Adrian Lesenciuc: Există o adevărată bătălie pe estetism. Nu se pune problema că acei critici care contestă estetismul nu ar înțelege cum stau lucrurile. Ei sunt, în cea mai mare măsură, inteligenți și rafinați în expresie. Acum se dă, însă, o adevărată bătălie ideologică cu însemnătate simbolică, legată de însăși moartea lui Nicolae Manolescu. Această dispariție a stârnit cele mai radicale poziționări în raport cu estetismul, dar istoricul literar nu a fost un promotor al estetismului per se. A înclinat întotdeauna în ceea ce privește opera literară pe primatul estetic în raport cu celelalte două dimensiuni, etică și ideologică. Să nu uităm, totuși, că el a fost un apărător al Monicăi Lovinescu și al principiilor ei etice. Fiind vorba despre artă, Nicolae Manolescu cerea ca lucrările să fie judecate în primul rând după valoarea lor estetică, ținându-se cont și de dimensiunile etică și ideologică. Totuși, există în momentul de față o bătălie a estetismului care se bazează pe următoarea presupusă inferență, deși o anumită viciere a adevărului are la bază și o operație de simplificare, și una de generalizare: asocierea lui Nicolae Manolescu și a operei sale cu estetismul pur, apoi a Uniunii Scriitorilor și a României literare cu aceste valori, necesită clamarea unor lecturi extraestetice și, implicit, regândirea literaturii române în baza acestor principii. Dar extragerea concluziei din premisa expusă este incorectă logic și, întrucâtva, lipsită de etică. Să revenim la descifrarea bătăliei pe estetism prin rescrierea setului de inferențe. Dacă Manolescu este asociat cu estetismul și s-a încheiat epoca Manolescu, înseamnă că s-a încheiat cu estetismul. Iar dacă s-a încheiat cu estetismul, înseamnă că alte valori sunt cele care ar trebui să prevaleze în literatură, cum ar fi, spre exemplu, cele ideologice. Nu trebuie citit acest termen în sensul asocierii primare, cu ideologia politică, ci în cel al lecturii ideologiilor culturale. Contează, prin urmare, afilierea. Asocierea cu un set de idei. Asocierea cu niște linii de forță ale unui grup, ale unei generații, ale unei instituții. Cumva, Manolescu a fost primul care a girat un asemenea tip de adevăr în coloratura ideologico-literarară prin girarea optzecismului (adică a unei contraideologii culturale necesare să răspundă unei ideologii politice sufocante la sfârșitul anilor ‘70). Manolescu a girat literatura grupului fără să îi nege implicare ideologică, grupul a considerat girată implicit contraideologia (de care Manolescu nu s-a dezis). Dar în momentul în care ideologia politică nu s-a mai manifestat, contraideologia culturală a devenit ideologie în sine, promovând un tipar discursiv (și estetic, evident), care s-a rostogolit în textele grupării nouăzeciste, apoi a celei douămiiste ș.a.m.d. În lipsa inovației estetice, textele generaționiste au început să conteze tot mai mult ca instrumente promotoare ale unor ideologii culturale, nu ale unor modele estetice. Cu alte cuvinte, estetismul a început să nu prea conteze în grupusculele desprinse din generațiile literare.
Aici se pune următoare problemă care lămurește poziția unei părți a criticii actuale: în calitate de critic, poți impune o direcție disonantă, care să clameze întâietatea esteticii, sau trebuie să te aliniezi antiestetismului manifest al grupărilor care au crescut împotriva estetismului? Evident că un Titu Maiorescu actual ar fi optat pentru o direcție clară (și nu neapărat nouă). Din dorința de a nu se opune curentului, unii critici preferă o lectură ideologică. În plus, această lectură este utilă unor instituții. De pildă, editurilor care promovează această literatură a unei ideologii culturale care are, întâmplător, și nuanță politică, și nuanță economică. Apoi publicațiilor care servesc același scop. Cum poate fi recunoscută o literatură ideologică? Prin faptul că sunt propuși, promovați, susținuți și premiați doar anumiți autori, membri ai unui cerc închis, care corespund ideologic unor tendințe. Nu contează calitatea celorlalte lucrări, important e ca în rândul acestor edituri, publicații, bloguri, în cele din urmă în cadrul acestor grupuri să nu pătrundă nimic altceva decât literatura care corespunde ideologic grupului. Astfel se conturează bulele închise ale literaturii române, care servesc instituții, care se servesc de instituții, dar care nu oferă o imagine reală a literaturii actuale. Ele sunt parte din literatura română, dar reprezintă o simplă manifestare de suprafață, actuală, efemeră. Ceea ce este grav e că unii critici din generația celor de circa 50 de ani, aderând la principiul promovării valorilor ideologice în detrimentul celor estetice devin eclectici din perspectiva a ceea ce, oricum ar fi, nu poate fi nicicând eliminat dintr-o literatură: dimensiunea sa estetică.
Laurențiu-Ciprian Tudor: Din păcate, în plus, poza receptării cărții în România nu e foarte ofertantă. Pe de o parte avem topurile de vânzări (rezultate ale marketingului, dar și al priceperii, din ce în ce mai scăzute, a cititorului), iar, pe de alta, blogurile literare, de cele mai multe ori dubitabile și din punct de vedere critic și cultural (asta în condițiile în care revistele pierd teren, iar critica de întâmpinare e pe cale de dispariție). Cum facem – în atare situație – să separăm grâul de neghină și să aducem ce e valoros, adevărat și rezistent, cât mai aproape de cititorul și așa împuținat? Cum mai educăm?
Adrian Lesenciuc: Piața de carte lucrează după regulile pieței. Aici nu se poate interveni și nici nu ar fi moral să se intervină. Ceea ce este important însă este educarea cererii. Ori această educare se poate face în baza unor principii și valori dacă nu imuabile, măcar mai statornice decât cele ce derivă din bulele ideologice, vizibile în special în rețele, unde hate speech-ul e o prezență constantă. Acest discurs al urii nu este nou, ci doar, în lipsa unor criterii de selecție, e ceea ce prevalează într-un spațiu fără reguli (sau cu foarte puține reguli). Recomand un exercițiu simplu, de analiză cu instrumentarul pragmaticii lingvistice, a micro- și macro-narațiunilor vehiculate în bulele ideologice ale rețelelor. Un asemenea mic studiu de caz pe indiferent care dintre grupurile literare ce pun ideologia înaintea oricărui alt criteriu (odată ce prevalează hate speech-ul, este evident că nu se poate vorbi de etica acestui dialog) este cel mai util pentru a separa grâul de neghină. Testul pragmaticii lingvistice este hârtia de turnesol folosită în evidențierea ideologiilor grupurilor literare.
Cum educăm? Învățându-i pe ceilalți nu neapărat modul nostru de judecată critică în raport cu operele, ci modul în care propria lor judecată critică se poate produce. Modul în care se pot elimina toate sursele producătoare de bruiaj ideologic de la scrierea cărții, publicarea și promovarea ei, intervenția critică pe marginea ei în revistele clasice, pe bloguri sau oriunde altundeva și, eventual, premierea după criterii extraestetice. Cunosc, din păcate, atâtea jurii din care fac parte persoane care nu au competențe literară, sau care, deși practicând literatura, nu au nici cultura critică, nici căderea să judece cărți, dar totuși o fac. Să-i învățăm pe oameni să fie liberi, să-și configureze propriile sisteme de valori și să judece cărțile în baza acestora. Cui ar dăuna o asemenea educație literară? Să-i învățăm deopotrivă să citească literatură română contemporană și să o compare cu literatura universală tradusă la noi și să nu se ferească să spună care e diferența. Odată ce cititorii vor fi educați – cei puțini pe care îi avem sunt destul de educați prin accesul la literatura universală de foarte bună calitate tradusă la noi –, bulele ideologice se vor sparge pe rând, vor dispărea ca și cum n-ar fi existat vreodată. Exemplul lui Eugen Lovinescu, de orientare spre ceea ce e valoros din afară, nu poate să strice în vremuri fără orientare.
Laurențiu-Ciprian Tudor: Dacă, așa cum am spus, critica de întâmpinare suferă, ce nevoie mai avem de critica de direcție? Ce mai poate face ea azi și mâine? Care e rolul ei? O mai face cineva?
Adrian Lesenciuc: Alături de estetism, și critica de direcție este atacată frontal. E un concept perimat din anumite perspective. Dar dacă e să privim literatura ca un câmp vectorial – propunerea, într-un cadru mai amplu, o făcuse deja Pierre Bourdieu – e nevoie a fi înțeleasă orice operă plecând de la punctul de aplicație (definit spațio-temporal), unitatea de măsură (la care apelează critica literară), direcția și sensul (pe care nu le ia nimeni în calcul în lipsa criticii de direcție). De aceea avem o critică literară care aplică un instrumentar analitic scalar, care măsoară (de multe ori eclectic) anumite opere, fără să fie conștientă de potențialul analizei vectoriale a câmpului în care s-a produs opera. Iar dacă ar fi să discutăm despre acest câmp literar vectorial într-un sistem de coordonate tridimensional, cele trei axe în baza cărora am discuta ar fi, evident, cea estetică, cea etică și cea ideologică. Eu am convingerea că e operă doar acea lucrare în cazul căreia vectorul proiectat pe axa estetică este mai mare decât vectorul proiectat pe oricare dintre cele două axe. Cu alte cuvinte, privind câmpul vectorial al literaturii, adică în dinamica lui, înțelegem și necesitatea criticii de direcție, și necesitatea dimensiunii estetice și a prevalenței esteticului. Privind în interiorul unei bule ideologice, unitatea de măsură nu poate fi raportată la valoarea estetică a operei, iar sistemul de referințe este unul care nu ține cont de propria relativitate în raport cu sistemele de valori din proximitate.
Critica de direcție e necesară oricând. Nu este un concept perimat, ci unul care și-a păstrat actualitatea. Când privești cu ochelarii analitici ai lui Gherea, tot ceea ce seamănă cumva cu modelul Maiorescu este considerat perimat. Dacă practică cineva astăzi critica de direcție? Constant și dezinteresat, mereu raportându-se la dinamica vectorilor din literatura română actuală, nimeni. Dar știu câțiva critici, de orientări ideologice diferite, care au conștiința acestei dimensiuni vectoriale a câmpului literar, care pot privi în ansamblu literatura română și care dacă și-ar înfrânge pornirile ideologice ar putea practica fără eforturi și cu efecte benefice asupra literaturii române o critică de direcție dezideologiza(n)tă.
Laurențiu-Ciprian Tudor: Prin moartea lui Nicolae Manolescu a dispărut și capul de necontestat al Uniunii Scriitorilor. Cum vezi viitorul ei? Ce ar însemna o Uniune înnoită, reformată, în pas cu timpurile?
Adrian Lesenciuc: Principala problemă a Uniunii Scriitorilor din România e vârsta înaintată a scriitorilor ei. Din fericire, filiala Brașov e destul de tânără, cu o medie de vârstă care e sub vârsta pensionării, în care se încadrează în general această societate. Problema e un pic mai complexă decât pare. Un proces de întinerire artificială nu ar putea ajuta, pentru că ar însemna coborârea sub un anumit prag de selecție. Căutarea unor modalități diferite de premiere a tinerilor e, din nou, una nu tocmai morală. Aproape toate competițiile literare presupun un premiu de debut și un premiu pentru întreaga operă. Cu alte cuvinte, instituțiile premiază scriitorii de 20-30 de ani și cei care se încadrează în categoria 70+. Literatura vie e undeva între 30 și 70 de ani. Marile opere se nasc în acest interval, statistic vorbind. Acordarea mai multor premii tinerilor nu ajută, pentru că gloria urcă foarte ușor la cap. De altfel, cunosc cazuri de scriitori ultrapremiați, uneori chiar fără operă, sau de critici premiați pentru singura carte care este, de fapt, teza lor de doctorat. Fără o înnoire din interior Uniunea dispare natural, biologic, după câteva decenii. Uniunea trebuie să devină atractivă pentru scriitori. Să ofere posibilități de promovare a acestor, nu prin premii, ci prin rezidențe culturale, prin dialoguri cu scriitori din străinătate, prin prezența scriitorilor la târguri de carte și festivaluri din țară și din străinătate. Reforma Uniunii înseamnă de fapt reforma de oferte. În ultimii ani programele Uniunii au crescut considerabil din punct de vedere cantitativ, unele dintre ele și din punct de vedere calitativ. E un prim pas. Un alt pas este acela al deschiderii spre afară, al promovării literaturii din România care este capabilă să se extindă către cât mai mulți cititori. Sprijinul pe care Uniunea Scriitorilor (și alte instituții de cultură) îl poate da scriitorului este acela de a îl expune mai mult, în mai multe locuri, în mai multe limbi. Altfel, dacă există instituții alternative care îl promovează pe scriitorul neafiliat (Ministerul Culturii, Institutul Cultural Român, editurile, revistele literare, programele culturale europene sau internaționale, rulate prin universități sau prin Academia Română), scriitorul încă tânăr și suficient de valoros nu va avea niciun interes să acceadă în Uniune. Cred că Uniunea ar trebui să se deschidă prin parteneriate cu universitățile și să promoveze, prin programe comune, scriitorul și opera sa nu neapărat prin premiere (deși premiile contează în selecțiile cărților propuse la traduceri), ci prin expunere, în acord cu piața. Iar apoi ar trebui să se deschidă prin parteneriate cu editurile, pentru promovarea acelor scriitori a căror operă merită cu adevărat promovată și reeditată.
Laurențiu-Ciprian Tudor: Te-ai concentrat mult în ultimii ani pe poduri în exterior și pe traduceri. Cât de important este acest demers? Ce șansă are scriitorul român pe o piață externă? Ce minusuri are și ce atuuri?
Adrian Lesenciuc: Am explicat la precedenta întrebare cum văd eu reforma, pe care o practic de ceva vreme în filiala Brașov. La cele spuse adineauri, aș mai adăuga faptul că e foarte important să aduni în jurul tău valori. Numai oamenii slabi și incapabili se tem de oamenii valoroși. O instituție crește numai prin sporirea calității ei. Am optat în 2023 să îmi mai depun o dată candidatura la conducerea filialei – știi foarte bine că am vrut să renunț și că am fost întors din drum de colegi – pentru că încă pot aduce în modelul brașovean de reformă a uniunii unele tipare de conduită sănătoasă: deschiderea spre literaturile lumii, spre traduceri, spre piețe externe. O filială nu are forța unei instituții ample, dar poate face lucruri. Cred că scriitorul român are șanse pe piața externă, că aceste șanse sunt reale (am în minte numeroase exemple de reușită) și că, în ciuda enclavizării literaturii naționale, ieșirea operei în granițele altor limbi înseamnă adevăratul câștig al unei literaturi. Evident, o remarca Mircea Cărtărescu (probabil exemplul cel mai elocvent în ceea ce înseamnă modul în care o literatură cvasinecunoscută începe să conteze printre literaturile lumii), nu avem nevoie de traducerile care sunt făcute din dorința de a satisface orgoliul unui scriitor care se vede astfel expus pe o piață de carte mai amplă, într-o limbă străină. Ceea ce trebuie să conteze este numai literatura care are potențialul de a ieși din granițele propriei limbi. Probabil că cel mai important atu al literaturii române este caracterul ei exotic (atâta vreme cât literatura noastră nu prea e cunoscută în lume), iar cel mai mare minus este neadaptarea pieței românești de carte și a producției literare autohtone la piața liberă, la investițiile din sectorul privat, în care să conteze jocul real pe piață, prezența agenților culturali și negocierea expunerii. Ca piață de carte, deși suntem aparent deschiși celei europene și celei globale, continuăm să lucrăm după principii autohtoniste și autosatisfăcătoare. Nu este de ajuns pentru o literatură universală în dinamică și pentru o cerere reală pe piața de carte din diferite zone ale lumii.
Laurențiu-Ciprian Tudor: Romanul tău „Cimitirul eroilor”, proaspăt tradus în limba franceză, tocmai a fost selectat pe lista scurtă a celei de a 13-a ediție a premiilor târgului de carte de la Chaumont. Ce înseamnă asta? Cum se ajunge aici? Ce alte planuri mai ai cu cărțile tale?
Adrian Lesenciuc: Romanul meu are drumul său. E independent, matur și se exprimă singur. Eu doar mă bucur că nu s-a împiedicat în hățișurile noii limbi și că nu servește doar eventualului orgoliu al publicării altundeva. În primul rând, acest roman nu s-a bucurat de prea mare sprijin din țară. El a apărut la Paris, la editura Bleu et Jaune, grație insistenței și muncii de promovare a trei persoane cărora le datorez foarte mult: Raymond Clarinard și Iulia Badea Gueritée, traducătorii, respectiv Tatiana Sirotchouk, editoarea cărții. Apoi, trebuie menționat că romanul a fost tradus și publicat prin programul Europa Creativă al Uniunii Europene, și cu sprijinul financiar și al regiunii Île-de-France. Drumul cărții în Franța, sper eu, e la început. Nominalizarea la premiul târgului de carte de Chaumont valorează cât un premiu. Când îți vezi numele alături de cel al unor scriitori cu o notorietate și o valoare care depășesc cel mai adesea limitele continentale, când vezi numele cărții alături de altele apărute la Gallimard sau Flammarion, nu poți decât să te bucuri. Eu asta fac: mă bucur. Dar îmi doresc foarte mult ca romanul meu să fie citit în continuare, îmi doresc să existe o receptare similară celei de până acum din partea blogurilor literare și revistelor de cultură din Franța, să fiu prezent la evenimente de lansare a cărții (la Paris, Chaumont, Marseille, Ajaccio, Corté, Lyon ș.a.) și să conving prin propria prezență și, mai ales, prin puterea romanului, că el merită să fie păstrat în prim-planul receptării. E o bucurie pe care am trăit-o, dar o bucurie de parcurs, că am făcut pașii necesari și corecți până acum, și că urmează să fac alți pași, sper eu cât mai mulți. Sper într-un al doilea roman tradus în Franța, și, de ce nu, în apariția antologiei de poezie, sper până la finalul anului în publicarea unui alt roman în portugheză, și a altuia în albaneză, sper în apariția în volum în limba greacă și, de aici încolo, în receptarea într-un spațiu cât mai extins a unei opere în care cred. Dacă n-aș fi crezut, m-aș fi lăsat. Cum se ajunge aici? Prin muncă, foarte-foarte multă muncă și prin păstrarea convingerii treze că că ceea ce merită să iasă la suprafață va ieși, iar dacă nu merită, nu va ieși. Și dacă nu va ieși, nu va trebui adus forțat în față. Am avut un episod în cariera mea literară când am zis că dacă merit să mă numesc scriitor, atunci va trebui ca editurile să îmi propună contracte de editare. Am așteptat șapte ani până când au început să vină editurile la mine, continuând să muncesc între timp. Acum nu mă pot plânge de dialogul cu editurile. La fel e și cu traducerile: dacă merit să mai fiu tradus, voi fi. Dacă nu, nu. Dar până atunci nu mă voi opri din a munci. Și din a lua toate lucrurile cu calm, până și bucuriile cum este cea a nominalizării. Rostesc frecvent, pentru mă aduce cu picioarele pe pământ, versurile lui Rudyard Kipling: „De poți fi calm când toți se pierd cu firea/ În jurul tău, și spun că-i vina ta;/ De crezi în tine, chiar când omenirea/ Nu crede, dar să-i crezi pe ei cumva…”
Interviu realizat de Laurențiu-Ciprian Tudor pentru libris.ro.
Laurențiu-Ciprian Tudor, născut în 1973, la Brașov, este poet, eseist, jurnalist cultural, sociolog, trainer și educaționist. Este membru al Filialei Braşov a Uniunii Scriitorilor din România din 2014. Aceeași filială îl premiază pentru evenimentul literar al anului (în 2015) și primește Premiul Cartea anului (în 2017 și 2019). A publicat, până acum, 9 volume de poezie, patru cărți de dialog (cu Daniel Drăgan, Teodor Baconschi, Liliana Ursu și Nicu Alifantis) și un volum de interviuri. Între 2007 și 2018 a inițiat și condus Grupul de litere-sunete-şi-culori „Caii verzi de pe pereţi” din Braşov. Este prezent cu poeme, cronici și interviuri în revistele literare. De la finalul lui 2022 este membru fondator al Asociației culturale și al revistei online „Epithet”. Cea mai recentă carte a sa este „de inimă albastră” (2023), o antologie de poezie realizată de criticul Adrian Lesenciuc.
