O moarte foarte ușoară de Simone de Beauvoir

Cum arată vulnerabilul moment al despărțirii unei fiice de mama ei care moare? Cum arată acest moment, atunci când relația dintre ele a fost destul de complicată și când fiica este una dintre marile contributoare la literatura feministă din a doua jumătate a secolului al XX-lea? Simone de Beauvoir ne dă un indiciu în acest sens, prin titlul provocator al volumului autobiografic: „O moarte foarte ușoară”, developând retrospectiv un moment dificil și intim al dispariției mamei ei.

Simone de Beauvoir este autoarea celebrului  „Al doilea sex”, o lucrare fundamentală pentru literatura feministă și existențialistă, o carte în care autoarea franceză surprinde critic felul în care se cristalizează ideea de feminitate, în opoziție cu bărbatul, un fel de alteritate construită social și cultural mai mult decât biologic, educată să trăiască pentru un altul și să-și caute sens prin masculin. Nu ne naștem femei, ci devenim femei în perspectiva lui de Beauvoir.

În mod interesant, așa cum ne evocă autoarea franceză tocmai mama ei pare să fie, până la un punct o încarnare a acestei alienări de gen catalizate cultural. Francoise de Beauvoir evoluează într-o biografie probabil comună femeilor la început de secol XX: marcată de educație religioasă timpurie, cu o morală creștină bine așezată, căsătorită de timpuriu cu un soț dominator (care o convinge pe Simone de Beauvoir că mariajul burghez e o instituție împotriva naturii). După câțiva ani de mariaj relativ reușit, Francoise se dedică bărbatului și celor două fete, dar renunță la proprile visuri și dorințe, asumă jena provincialei în saloanele pe care soțul insistă să le frecventeze, renunță la prietenele ei (pentru că aveau soți prea plicticoși pe care partenerul nu îi agrea) și, în cele din urmă, atunci când soțul o neglijează și îi este sistematic infidel, ajunge să împingă până la capăt disprețul față de propriul trup cu care a fost deprinsă încă din perioada internatului. Trăind într-o oarecare negare de sine, supusă cutumelor epocii raliate la o ideologie de gen, inevitabil Francoise se raportează oarecum antagonic la propria fiică, un reper al intelectualității franceze care nu se teme de poziții publice îndrăznețe și libertine. Distanța, tensiunea dintre ele e pusă la încercare de momentul vulnerabil și imprevizibil al infirmității mamei.

Un accident comun la vârstnici, o cădere care se soldează cu fractură de șold o imobilizează la pat pe Francoise, dar gravitatea se dezvăluie ulterior prin descoperirea unui cancer intraabdominal consumptiv. Evoluția benignă și previzibilă a fracturii e dublată însă de agonia încă greu imaginabilă pe care o anunță cancerul. Lucidă și sensibilă în același timp, Simone de Beauvoir intră în intimitatea relației cu mama, așezată acum pe coordonate inverse de îngrijitor și însoțitor, în acest moment care va evoca apropiere, dar și cutremur în întreaga familie.

Cele două surori se mobilizează, cu infirmiere, medici, intervenții de tot felul pentru a ameliora situația implacabilă a mamei. Deși evoluția pare să devină certă și moartea doar o chestiune de timp, această privire pe care o propune Simone de Beauvoir asupra călătoriei mamei ei, în ultimele săptămâni de viață nu este doar un spectacol morbid al deteriorării fizice, ci pare mai degrabă o înscenare a tensiunii supreme între trup și spirit, între trecut și prezent.

Simone o descoperă pe mama ei în toate dimensiunile: demnă, disperată, vulnerabilă, curajoasă. Transformarea fizică e copleșitoare și evocă uneori o familiaritate, alteori o incongruență în perspectivă psiho-emoțională. Mama e smulsă din rolurile ei, din imaginile încremenite în care Simone a proiectat-o ani la rândul, dezvăluindu-se acum în dimensiunea fragilă care e descompusă progresiv de cancer: de la momentele inițiale de dificultăți de mobilizare și primul ajutor dat la marginea patului, până la stadiile avansate în care nu se mai poate mișca deloc, în care, după operații, durerile devin atroce (îngrijitoarele ajung să-și ardă chiar degetele din cauza unei probleme de metabolizare a acidului uric care ajunge inclusiv la suprafața pielii, agravând leziunile de presiune), hrănirea devine posibilă doar asistat și intimitatea este complet desființată de regimul asistențial fără de care suferința ar căpăta cote maximale. 

Pe de altă parte, starea psiho-emoțională fluctuează, nu există o suprapunere deplină, graduală între evoluția fizică a lui Francoise și statusul ei mental. Tocmai această tensiune e capturată impresionant de Simone de Beauvoir. De la momentele în care resimte pur și simplu plăcerea și privilegiul de a fi îngrijită, Francoise va trăi momentul de asumare a animalității ca formă de curaj (atunci când va trata cu indiferență incontinența de care suferă la pat). Vor alterna ulterior momentele de îndrăzneală și de teroare, pe măsură ce durerile și neputința vor deveni mai vii, mai intense. Pe măsură ce boala avansează, Simone de Beauvoir evocă însă iubirea de viață intensă a mamei ei (un numitor comun între mamă și fiică) – fie că nu acceptă, dintr-o anxietate profundă, diagnosticul implacabil, fie că alege să îl ignore, în mod surprinzător Francoise nu caută refugiul în rugăciune, nu cheamă preotul, în ciuda istoricul ei de educație religioasă. Această atitudine care amână mereu o ultimă împărtășanie sau vizita unui prelat păstrează o oarecare coordonată misterioasă la granița dintre angoasă și curaj.

În mod interesant, aproape de finalul așteptat, când fizic Francoise pare să se afle la capătul puterilor, gesturile ei mici care caută familiaritatea rutinelor de autoconservare rămân la fel de convingătoare, ba chiar muribunda e nemulțumită că doarme prea mult sub influența anestezicelor opiacee, atâta timp cât fiecare zi are o valoare unică. Chiar și traversând episoade de chin fizic, pe undeva există un moment în care se degajă o seninătate din partea mamei lui Simone de Beauvoir. Privind retrospectiv, fiica încearcă să vadă în aceste momente de seninătate nu atât o pace filosofică, resemnată a celui care își acceptă sfârșitul, cât mai degrabă o victorie în fața spaimei și durerii prilejuită de contactul cu familia și îngrijitorii. 

Așa cum remarcă Simone de Beauvoir, chiar dacăpentru fiecare om, propria moarte e un accident și, chiar și atunci când o cunoaște și o acceptă, o nejustificată cruzime, suferința pe care o trăim în apropierea momentului trecerii poate fi mai mare sau mai mică. Calmantele, o mână pe frunte, chiar și o flecăreală mincinoasă, vigilența îndărătnică a celor ce stau și veghează sunt reperele care dau, atât muribundului cât și celor din jur, singurul grad de consolare la care putem spera, acela de a fi împreună și de a acoperi tăcerea neantului. Așa i-a putut oferi Simone de Beauvoir mamei sale „O moarte foarte ușoară”.

Articol realizat de Sever Gulea pentru libris.ro.

„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.”

Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.