Umblă vorba că firea adevărată a omului se vede atunci când el șofează, că volanul scoate la iveală cele mai ascunse trăsături de caracter. Cred că se vede însă mult mai bine la ospețe. Cred că atât gazda cât și oaspetele pot fi citiți cu acuratețe pe parcursul acestui fenomen care înglobează în el bucuria de a împărtăși, sinceritatea și inima deschisă, bonoma gurmanderie și acea înțelepciune socială care te îndeamnă să savurezi gusturi și arome, în timp ce meditezi la adevăratul sens al noțiunii de pace.
Știm cu toții că arta culinară a fost de-a lungul vremii mai conservatoare decât religia sau limba, rezistând în timp cuceririlor, colonizărilor, migrațiilor și tuturor evenimentelor care modelează viețile popoarelor. Explicația stă în felul în care deprindem obiceiurile culinare în copilărie, adică emoțional. Astfel, clătitele bunicii ne vor defini pentru totdeauna de-a lungul vieții, ciorbele cu tarhon îi vor face mândri pe unii că sunt ardeleni, iar niște pârjoale adevărate, cu morcov ras și mărar, îi vor face mândri pe alții că sunt de la Moldova. Fiecare a crescut cu ele, bucatele acestea ne reprezintă, fac parte din ceea ce suntem.
Cultura culinară însă nu se referă numai la bucătărie și stricta alimentație, ci cuprinde și aspecte istorice și sociale legate de mâncare, asociind tradiții, credințe și idei într-un cumul care devine astfel un reper cultural al identității naționale. Românii sunt cei care te primesc cu brațele deschise, te așază la masă, scot vinul de la pivniță și coboară șunca din pod. La români vei găsi masa așternută cu față de masă albă și vei fi întrebat despre tine, despre drumul până aici, despre ce te-a bucurat sau te-a uimit pe drum, iar pentru neajunsuri ori îngrijorări vei primi oferte de ajutor pe loc.
Este mai mult decât o simplă așezare la masă cu scopul de a hrăni. O numim ospeție, cu un cuvânt care face parte din seria de cuvinte românești intraductibile, ca dorul sau doina. Ospățul este unul dintre cele mai vechi obiceiuri din cultura românească, înglobând în el atât ritualul de primire, cât și împărtășirea cu oaspetele a vieții colectivității, integrarea în viața afectivă a gazdelor, o grijă față de noul sosit care este cea mai curată reflectare a modului în care ar trebui primit Iisus, dacă ar bate la ușă.
Această asociere pe care românii o fac între ospeție și îndemnurile creștinești conduc către aspectele sacre atribuite mâncării: mă gândesc aici la colivă – un alt cuvânt intraductibil prin simplul fapt că nici mâncarea nu există în altă parte – la bucatele de post, mielul de Paște sau cozonacii de Crăciun, pe care bunica mea, probabil ca toate bunicile celor de față, îi închina mai înainte să-i lase la dospit, adâncind în aluat patru gropițe, cu degetele împreunate. Mă gândesc la magicul desert al zilelor de post din perioada Crăciunului, pelincile Lui Iisus, coapte direct pe plită și uscate sus, pe dulap, apoi clădite în turnulețe moi și parfumate, cărora toată această preparare ritualică le adăuga în fiecare an o undă de mister.
Latura istorică a culturii culinare, oglindind diferitele atingeri cu alte popoare și permițând datări interesante în funcție de momentul apariției unor influențe în gastronomia românească, poate aduce în același timp și bucuria unor mici revelații, cum ar fi descoperirea la Brașov, de către profesorul Nicolae Sulică, a jurământului pe pâine şi sare. Într-un discurs ținut la Liceul Andrei Șaguna în anul 1902, domnul profesor vorbește despre o veche formulă de jurământ pe pâine și sare, Formula Jurandi Valacika, provenind din secolul al XVIII-lea. Discursul a fost publicat în anuarul școlii, iar Gazeta Transilvaniei din 29 mai 1902 consemnează studiul, vorbind despre „invocarea pitei și a sării ca reminiscență de la străbunii noștri romani”. Întâmpinarea cu pâine și sare este, în cazul multor popoare, semn de acceptare în casă, între granițele sigure, care oferă protecție, dar și de respect pentru cel care ne calcă pragul. Simbolistica acestor două elemente este însă mai vastă, pentru că sarea reprezenta și o monedă puternică, iar oferirea ei era o demonstrare a forței gazdei, un fel de etalare a solvenței din care oaspetele trebuia să înțeleagă că ușa îi este deschisă din bună-voință, nu din slăbiciune. Despre simbolistica pâinii, trup al lui Hristos, nu mai este cazul să vorbim, aceasta este binecunoscută – pâinea reprezintă caracterul sacru al vieții, hrana primordială, pacea și belșugul.
Astăzi, când schimburile culturale se fac mult mai ușor decât în epocile trecute, iar călătoriile facilitează testarea gastronomiilor diferitelor țări prin care ajungem în vacanțe, se vorbește tot mai des despre conceptul de identitate culinară regională. El pare să fie necesar într-o Europă care se dorește tot mai omogenă, într-o societate cu o curiozitate sănătoasă în ceea ce privește testarea simțurilor. Ne place să gustăm, vrem să știm cum miros și ce textură au bucatele originale: pizza făcută în Napoli, musaca mâncată chiar în Grecia sau gazpacho în Andaluzia. Pe mesele românilor, la cina zilnică, se găsește adesea mâncare italiană, chinezească sau thailandeză. Nu putem nega că apare astfel riscul pierderii bucătăriei tradiționale. Pe de altă parte, nu putem cădea nici într-o altă extremă, intransigența de a găti sau căuta strict bucate tradiționale românești. Ar fi o dovadă inutilă de intoleranță, într-o lume care are atât de multă nevoie de înțelegere și de acceptarea diferențelor.
În acest punct intervine literatura, propunând o soluție pașnică, poate nu în totalitate eficientă, dar cu siguranță parte din marea soluție a păstrării identității culinare naționale. În paginile cărților găsim (și putem lăsa, la rândul nostru) gusturi autentice românești, pașii unor ritualuri de demult, inclusiv însemnătatea lor, aromele mirodeniilor de odinioară, ceremonii la ospețe și chiar rețete ale unor bucate tradiționale. Atunci când vor avea nevoie de ele, înaintașii le vor găsi aici, fără să fim nevoiți să apelăm astăzi la metode drastice care să înfrâneze curiozități tinerești.
Voi oferi două exemple din propriile mele cărți. În „Hanul lui Manuc” am imaginat câteva momente în care cunoscutul negustor și diplomat întrerupea negocierile de pace, care durau de luni de zile și nu reușeau să depășească un punct critic, poftind delegațiile străine la masă, astfel încât bucatele să potolească umorile trupurilor și ambițiile minților, aromele să îndulcească spiritul războinic, iar înțelegerea să poată coborî printre diplomați. A fost o ocazie să amintesc de tocănițe aduse în blide de lut, ciorbe drese cu ou și smântână, tipsii pline cu mizilicuri (ghiudemuri, sardele de la putinică şi feliuţe de pastramă), cu tochituri moldovenești și vinuri rubinii sau aurii, aduse în căni smălțuite. Toate acestea erau trimise de Manuc la mese pe jumătate ascunse sub ştergare roşii, oferind mai întâi numai spectacolul aromelor, prezentarea aceasta având rolul de a stârni curiozitatea și imaginația consulilor și generalilor.
În „Chiajna din Casa Mușatinilor” am introdus un obicei medieval – menestrelul ospățului – și o rețetă veche, ciobănească – miei copți o zi întreagă în pământ. Menestrelul ospățului, cel care povestea bucatele, este un obicei păstrat astăzi mai degrabă involuntar – este vorba despre gazdele acelea care, în timp ce învârt carnea pe grătar, istorisesc despre amestecul de condimente secret al familiei, vreo taină mare cum ar fi păstrarea cărnii în bere peste noapte, iar destăinuirea este semn de mare încredere și de acceptare a oaspeților în cercul de prieteni. Redau mai jos fragmentul din capitolul Nunta Chiajnei.
În vreme ce oaspeții își stârneau foamea cu mizilicuri, felurite soiuri de pește stropite cu must de naramză acră și jumări din zeci de ouă în care fuseseră puși cucunari stătuți amoiu și măghiran pisat, afară se pregătea aducerea la mese a mieilor copți o zi întreagă în pământ. Argații începuseră să îndepărteze jarul rămas din rugul mistuit și să curețe pământul de sub el. Acolo, în gropi, se aflau șapte miei pe care un menestrel iscusit îi povesti, atunci când fură aduși la masă:
– Am jupuit noi mieii, i-am curățat și i-am spălat, apoi i-am frecat cu unt pe dinăuntru și pe dinafară, pe la toate încheieturile, cum freacă moașele bătrâne pruncul scos din scăldătoare. Am tocat mărunt bojocii, inimile și toate măruntaiele, le-am amestecat cu un bulz de unt și le-am îndesat înapoi. Tot acolo am pus noi câte un coșuleț de bureți proaspeți pentru fiecare miel.
Tălmacii de pe lângă delegați nu mai pridideau să traducă vorbele menestrelului. Oaspeții uitau să mai înghită îmbucăturile de pește, cu gândul la minunea aceasta pe care aveau să o mănânce.
– Am mai pus noi bogăție de miroase și de ierburi, dar amestecurile acestea sunt de taină și nu am dezlegare să vorbesc despre ele. Tot ce pot să vă spun este că bucătarii au stropit mieii cu vin direct de pe buzele lor.
Printre oaspeți se stârni oarecare vâlvă. Câțiva cerură tălmacilor să repete. Unii priviră cu atenție peștii și jumările din fața lor. Povestea mieilor copți o zi într-o groapă din pământ birui însă, iar ei se încredințară singuri că nu au înțeles bine și ascultară mai departe.
-Apoi am îmbrăcat noi mieii înapoi cu blănurile lor și le-am cusut. Am făcut șapte gropi în pământ, am ars în ele lemne până când jăratecul s-a făcut de un stânjen, după care am așezat mieii în gropile lor, cu cusăturile în sus ca să nu se prăpădească bunătate de umplutură. Mai înainte de asta însă am amestecat pământ cu apă și am uns bine blănurile cu noroi. Peste gropi am mai făcut noi alte ruguri pe care le-am aprins noaptea trecută și au ars până acum.
Menestrelul făcu un pas într-o parte, lăsând calea liberă bucătarilor care intrară, împingând șapte roabe de lemn în care se zăreau coconii din lut ars, mirosind a păr pârlit și fumegând. Oaspeții se ridicară în picioare ca să vadă mai bine. Slujnicele și feciorii se așezară la rând, cu tingirile pregătite ca să aducă minunea la mese. Starostele cuhniilor domnești sparse binișor cea dintâi coajă de lut, tăie blana arsă pe la cusătură și dădu la iveală mielul umplut din care se ridicară aromele tuturor mirodeniilor tăinuite înăuntru. Îl porționă cu pricepere și-l trimise la masa mirilor și a lui Petru Rareș. Abia după ce toate acestea fură împlinite, ceilalți bucătari își începură la rândul lor lucrul. Vrăjiți, oaspeții părură să fi uitat că mieii fuseseră stropiți cu vin din gurile bucătarilor.
Românii spun cârnaților „trandafiri”, închină pâinea cu degetele făcute pui, mai înainte de a o ascunde sub țest și fac pomana porcului. La români, morții se așează la ospăț alături de cei vii, o dată în an, la Moșii de Sfântul Ilie, când se crede că ei se întorc pe la casele lor, iar femeile dau copiilor mere dintr-un pom încă nescuturat, ca să se veselească morții. Ospățul devine în astfel de momente un eveniment misterios, așezat pe hotarul dintre lumi, ca să poată ajunge la el și unii, și alții, viii și morții.
Vorbeam mai devreme despre jurământul pe pâine și sare. El nu este singular. În Banat încă se mai ține și astăzi Mătcălăul, o sărbătoare a fetelor în care ele se adună prin locuri tainice și se leagă surate până la moarte sau mătcuțe. Am întâlnit obiceiul cules de Radu Anton Roman, care spune că întâlnirea are loc în jurul unei mese pe care se află o turtă presărată cu sare:
Se taie cu un ban de argint o cruce din turtă şi se înmoaie cu atâţia stropi de vin câte fete se jură mătcuţe. Se taie cu acelaşi ban şi se împarte crucea în mod egal la toate fetele jurate. Se mestecă şi se înghite turta sfântă şi se invocă zeul:
Mătcălău, Mătcălău,
Roagă-te 1ui Dumnezeu,
Să ne ferească de rău,
Că şi noi cât om trăi,
În tot anul te-om cinsti.
Domnul profesor Simion Florea Marian, poate cel mai seamă folclorist al nostru și membru al Academiei Române, spune că fetele care s-au prins surate au obligația să se îmbrace la fel și să apară doar împreună în zilele de sărbătoare sau la diferite evenimente ale comunității, chiar ținându-se de mână. Simpla imagine pe care o avem acum în minte, încercând să ni le reprezentăm, are darul de a ne impresiona și a naște respect și un pic de teamă de necunoscut. Cu atât mai mult apariția aievea a mătcuțelor probabil că stârnește un amestec de emoții celor care le văd. Ceea ce le leagă este un altfel de ospăț, unul tainic, numai pentru inițiați. De data aceasta însă inițierea înseamnă numai norocul de a te naște fată în lumea plină de magie și semnificații a Banatului.
Există și un anumit fel de mâncare ritualică pentru acest moment, făcută din ouă, un adevărat ceremonial care implică gesturi prestabilite, o incantație și un anume mod de a o consuma.
Și ajungem astfel la Junii Brașovului – o frăție a feciorilor de data aceasta – și ritualurile lor legate de ospețe tainice, cu încărcătură de semnificații. Oul se află și la ei în centrul unor ritualuri, cetele colindau pe la casele cu fete de măritat și strângeau ouă de Paște, cu care mai apoi se întindeau mesele la Pietrele lui Solomon. Pentru că lucrez la un roman care îi are în centru chiar pe juni, voi reda mai jos un scurt fragment:
„Era ceasul la care lui Gruia îi plăcea să pregătească pentru toată stâna un tocit. În ceaunul încins punea mai întâi slănina dumicată mărunt, ca să-și slobozească unsoarea, să poată topi cașul și urda, apoi punea doi căței de usturoi striviți și o ceapă, dacă fusese careva în vale și adusese. Amesteca toată seara cu făcălețul în bucățile de caș și urdă până se făceau o clisă, focul trosnea sub ceaun, iar pietrele înnegrite ale vetrei îi încingeau genunchii. În vremea aceasta își alegea cuvintele cu care avea să schimbe gândul lui Bursuc morarul, nu le va trebui loc de casă deocamdată, va aduce pe Dămiana în gospodăria întinsă a moșului său, e păcat de toate acareturile ridicate acolo, șura e nouă, două pătuluri sunt noi, meșterite de el anul trecut, poiata păsăretului e nouă, fântâna e nouă, abia o săpase.
În lumea aceasta de sus, cu iarba toată un covor ca semănată cu mâna, cu marginile rotunjite în jos către zare și sunetul tălăngilor noaptea părând să coboare din puzderia de stele care se loveau între ele, războiul cu clocotul lui nu ajunsese.”
Despre valențele sacre pe care românii le-au conferit dintotdeauna mesei a scris și Elena Niculiță-Voronca, folcloristă, poetă și prozatoare care a lăsat început un studiu vast al datinilor și credințelor populare. Aflăm astfel că masa stătea odinioară sub icoane, pe peretele de la răsărit, și nu era lăsată niciodată goală, pe ea se aflau în permanență pâine și sare. Exista un întreg ritual al statului la masă, un set de reguli care impuneau un anumit comportament: se mănâncă numai așezat, niciodată în picioare; nu se mănâncă cu capul acoperit; nu se vorbește la masă, regulă care mi-a stârnit multe amintiri atunci când am întâlnit-o și căreia îi înțeleg acum multele straturi și simboluri; nu se mânca direct din oală, nu se mânca din vatră, nu se mânca mergând pe drum și nu se mânca pe prag. Pentru încălcarea acestor interdicții, Elena Niculiță-Voronca arată și ce pedepse urmau să fie trimise: nu te mai măriți, nu mai ai noroc, ai să plângi sau îți plânge mama, ai vreme rea la nuntă sau chiar înnebunești.
Bunica mea ne spunea că Maica Domnului stă în genunchi atunci când mănâncă un copil, așadar atitudinea noastră trebuia să fie cuviincioasă. Imaginea aceasta pe care ne-o introducea în minți, cu glasul cu care ne spunea povești, avea mare efect, toată copilăria am fost convinsă că așa se întâmplă.
Vorbeam mai devreme despre Manuc cel care întrerupea negocierile de pace de la hanul care îi poartă numele, ca să schimbe dispoziția delegaților cu bucatele pe care le trimitea la masă și cu felul în care le prezenta. Nu este o metodă nouă, nu era nici pe vremea lui Manuc. O să reamintesc un exemplu mult mai vechi în care ospățul își propune scopuri diplomatice și le atinge fără efort. Suntem în anul 300 î.Hr., Dromihete stăpânește peste geții de pe ambele maluri ale Dunării, iar hotarele sunt călcate tot mai des de soldații regelui macedonean Lisimah. Povestea este binecunoscută și a ajuns la noi datorită mai multor istorici antici, dar varianta consemnată de grecul Diodor din Sicilia în „Biblioteca istorică” este cea mai detaliată. Năvălitorii sunt învinși, regele Lisimah cade prizonier și, în loc să fie uciși cu toții, așa cum cereau geții, Dromihete organizează un mare ospăț. Întinde pentru Lisimah și oamenii săi mese bogate, cu mâncăruri îmbelșugate servite în tipsii și cupe de aur. Alături, geții mâncau ca de obicei, bucate simple din tipsii de lemn și cornuri pe post de cupe.
Știm de la Diodor din Sicilia că, în mijlocul ospățului, Dromihete îl întreabă pe Lisimah care masă i se pare mai regească? A noastră, bineînțeles, mâncăm așa cum suntem obișnuiți de-acasă, carne din tipsii de aur, a răspuns macedoneanul. Și atunci de ce ți-ai lăsat acasă bogăția, ca să vii în sărăcia noastră? l-a întrebat Dromihete.
Ceea ce s-a întâmplat după ospățul acesta dat de învingători pentru învinși a fost o schimbare totală de gândire. Lisimah nu a mai organizat nicio campanie împotriva geților, ba chiar se pare că fiica sa a devenit soția lui Dromihete, după unii istorici. Este puterea de a debloca soluții și a schimba mentalități a unei mese întinse, în jurul căreia sunt poftiți să se așeze mesenii.
Simbolistica mesei, în afară de împărtășire, pace și armonie, poate avea și valențe spirituale, de punct de conexiune cu Dumnezeu. Mă gândesc aici la masa pe care se săvârșesc Sfintele Taine și, bineînțeles, la cei doisprezece apostoli împărțind cu Iisus Cina cea de Taină. Atunci când masa este rotundă, gândul ne duce imediat la egalitate și respect, pentru că simbolul este foarte clar. Este alegerea pe care a făcut-o maestrul Constantin Brâncuși pentru Masa Tăcerii, sculptura de pe malurile Jiului dedicată soldaților căzuți în timpul Primului Război Mondial. Întregul ansamblu emană o prezență imaginară, făcând cu atât mai evidentă absența care doare. Marii absenți sunt eroii căzuți în luptă, cei care au stat până mai adineaori pe cele douăsprezece scaune – o alegere deloc întâmplătoare care face din Masa Tăcerii o Cină de Taină românească. S-a vorbit mult și despre forma scaunelor, douăsprezece clepsidre care măsoară timpul, făcându-l prezent pentru totdeauna.
Poate că nu ar fi lipsit de interes, de vreme ce vorbim despre ospățul la români, să ne aplecăm puțin și asupra primei enciclopedii sociale, lingvistice, geografice, politice și administrative a Moldovei, monumentala lucrare a lui Dimitrie Cantemir – Descrierea Moldovei. Marele erudit român, un poliglot desăvârșit, enciclopedist, filozof, istoric, scriitor și compozitor, a fost asemănat de mulți cu un fel de Lorenzo de Medici autohton. Descrierea Moldovei a fost lucrarea care i-a asigurat primirea în Academia din Berlin cu unanimitate de voturi.
În capitolul numit Despre obiceiurile Curții Domnești este descrisă și rânduiala de odinioară a ospețelor domnești. Mărturisesc că este unul dintre capitolele mele favorite. Nu știu dacă de vină a fost numai înclinația mea către antropologie, către detaliile vieții zilnice, așa cum se desfășura ea de-a lungul secolelor, sau incontestabilul talent de scriitor al domnitorului, dar am citit paginile acelea ca pe un roman bun. M-au încântat cutumele, am văzut aievea pașii ritualurilor și, bineînțeles, am folosit toată această documentație în „Chiajna din Casa Mușatinilor”.
Aflăm de la Dimitrie Cantemir că în zilele când nu sunt ospețe, masa de prânz a domnului se pune de cele mai multe ori în sala cea mică, adesea însă și în casa cea mare sau în casa femeilor. La masa de prânz sunt poftiți de fiecare dată doi dintre boierii mari și tot atâția dintre cei mici. Dacă mai este loc la masă, mai vin și căpitanii, ba uneori și oștenii vechi. La cină nu vine nimeni afară de rubedeniile domnului (…). Câteodată la masa de prânz a domnului vine și doamna; alteori ea poruncește să i se pună masa deosebit în odăile ei și o slujesc cămărașul, medelnicerii, cuparul sau paharnicul și jupânesele alese din neamurile boierești.
Și după toată această introducere, asistăm la adevăratul ospăț, un spectacol chiar și pentru cititor, cu atât mai mult pentru cei care luau parte la el. Aducerea bucatelor la masă se făcea în sunet de tobe și trâmbițe, stolnicii cei mărunți defilau în șir, cu platourile încărcate pe brațe sau pe umeri, conduși de vătaf. Pentru că cinstea de a-l servi pe domn la masă nu era accesibilă oricui, platourile erau înmânate stolnicului cel mare, singurul care se putea apropia ca să așeze bucatele dinaintea domnitorului. Rolul său nu se termina aici. Tot el era acela care gusta din mâncare, așa cum paharnicul cel mare gusta din vin, luând astfel credința bucatelor, adică nimic altceva decât încredințarea că nu sunt otrăvite.
Un moment anume din mersul ospățului domnesc încă mai smulge la lectură surâsuri stăpânite, pentru că măreția lui are astăzi un aer dulce desuet: „când domnul începe să mănânce”, spune Dimitrie Cantemir, „se slobozesc tunurile, iar muzica turcească și cea creștinească pornesc să cânte”. Cel de-al doilea pahar era umplut de către paharnicul al doilea, cel de-al treilea de către paharnicul al treilea, iar slujirea trecea astfel pe la toate rangurile slujbașilor domnești, împăcând pe toată lumea. Ca semn al mulțumirii sale, domnul dădea fiecăruia câte o farfurie de la masa sa, pe care stolnicii, paharnicii și spătarii le duceau într-o odaie alăturată, unde erau întinse mesele lor, mâncau, după care se întorceau și își reluau slujbele.
Semnul că ospățul s-a terminat îl dădea tot domnitorul, așezând șervetul pe masă. Postelnicul cel mare lovea atunci cu toiagul său de argint în podea, iar mesenii se ridicau de la masă. „Cei care se mai pot ține pe picioare”, menționează cu mult umor autorul, iar tot acest savuros capitol se încheie cu imaginea muzicanților care însoțesc pe veliții boieri până la casele lor, cântând.
Tot din Descrierea Moldovei aflăm că mesele de nuntă erau încheiate de obicei de bucătarul care ieșea de la bucătării cu un cocoș fript cu pene cu tot, pe care îl așezau în mijlocul mesei. Același cocoș l-am întâlnit mai târziu la Ion Creangă, despre care se povestește că ar fi spus: „nimic nu se compară cu un cocoș fript cu tot cu pene. Are alt gust, carnea e mai tăricică, simți că îmbuci ceva din natură”.
Nu numai nunta este ocazie de ospăț la români, ci toate cele trei mari momente din viața omului. Chiar și, contrar așteptărilor, moartea. Este aici o filozofie care-și trage seva din caracteristicile cultului lui Zamolxe, cel care inspira luptătorii să meargă la moarte râzând, dar și din firea mucalită a românilor, acel trecem noi și peste asta fără de care cu greu s-ar fi putut supraviețui aici.
Avem așadar mesele întinse la botez, la nuntă și la pomenire, când se pregătesc bucatele preferate ale mortului, astfel încât mesenii să se ospăteze cu ce îi plăcea lui, în aceeași idee a comuniunii, a unei ultime împărtășiri mai înainte de desprinderea definitivă a mortului de lumea aceasta. Am întâlnit nu o dată, mi-au fost și povestite, pentru că cer povești peste tot pe unde ajung, obiceiuri de familie conform cărora masa de pomenire de după înmormântare nimerește repede în zone vesele, se istorisesc momentele cele mai frumoase din viața mortului, mesenii par să intre într-un fel de întrecere cu posibilul titlu „cine a trăit cea mai hazlie întâmplare cu răposatul”. Cine nu a văzut văduve, fiice sau fii în haine cernite, cu ochii înroșiți de plâns, pufnind deodată în râs la o amintire cu cel drag, să-mi ierte aceste imagini. Cei care au văzut, înțeleg.
În balada Mănăstirea Argeșului ospățul este refuzat, meșterul Manole se roagă ca tânăra soție care aduce de mâncare să nu mai ajungă, este invocat chiar străvechiul potop, simbol al distrugerii totale:
Dă Doamne pe lume,
O ploaie cu spume!
Să facă pâraie,
Să curgă șiroaie,
Apele să crească,
Mândra să-mi oprească!
Avem de-a face de data aceasta cu un ospăț întunecat, care pecetluiește un legământ dureros, drept pentru care Manole îl respinge, ca să nu fie nevoit să împlinească sacrificiul. Așa cum știm, coșul cu merinde a ajuns până la urmă la el, iar meșterul Manole a trebuit să mănânce această pâine amară.
Tot pe linia aceasta a ospețelor cu semnificații grele, lipsite de valența lor ludică și încărcate în schimb cu tensiunea unui conflict iminent, se înscrie și descoperirea domnului profesor Andrei Oișteanu, membru fondator al Institutului de Istorie a Religiilor din cadrul Academiei Române. În cercetările sale, el a întâlnit legende și credințe populare românești legate de potop, versiuni autohtone ale evenimentului biblic, în care Dumnezeu spune lui Noe că potopul va veni „când vei mânca pe masă de fier”. După o bucată de vreme, ploile încep, se mai opresc, pornesc iar, nimic îngrijorător, numai că Noe nu-și poate așterne masa pe pământ, ca de obicei, pentru că era ud. Așa că întoarce sapa cu lama în sus, înfige coada în pământ și își întinde bucatele pe lama de fier, împlinind astfel profeția.
Fierul are, în folclorul multor popoare, puteri magice de talisman. De fier fug duhurile necurate și demonii. Gestul acesta de a întoarce sapa pentru a obține o masă de fier a trecut mai apoi în practicile magice conform cărora, dacă tună și fulgeră, trebuie să înfigi toporul sau cuțitul dinaintea pragului casei, pentru potolirea furtunii. Și, pentru că uneltele au constituit dintotdeauna și arme – să ne amintim că se ieșea la răzmeriță cu furci, topoare, sape și ce mai avea omul pe acasă – Andrei Oișteanu arată că ospățul are aici tente războinice, reprezentând o amenințare împotriva stihiilor care au creat haosul, adică potopul.
O altă reprezentare simbolică a mesei am întâlnit-o tot la Andrei Oișteanu. Este vorba despre masa de piatră a solomonarilor. În mentalitatea magică, piatra este semnul nemuririi și al puterilor supranaturale. În legendele culese din zona Munților Apuseni, solomonarii stau la o masă de piatră și scriu împreună Cartea Lumii, în paginile căreia pun toată învățătura lumii, cunoașterea tuturor tainelor creației. Nu este singura legendă în care o astfel de carte care cuprinde toată cunoașterea stă pe o masă. Spre exemplu, Sfântul Ilie rămâne vreme de 40 ani închis în chilia unui pustnic, unde pe o masă se afla o carte, o cană de apă și o pâine, iar Sfântul Petru, pornit în căutarea Cărții Vieții, o află într-o chilie de la apa Iordanului, pe o masă săpată în piatră. Acesta este ospățul înțelepciunii, în care știința este văzută ca hrană.
Subiectul ospățului la români este departe de a fi epuizat. El poate da naștere în continuare la nenumărate interpretări și conexiuni. Închei această scurtă trecere în revistă cu o credință din popor, culeasă de Arthur Gorovei, care spune că „cel ce mănâncă cu lăcomie sau ceva grețos să bată din palme, ca să nu i se aplece”.
Articol realizat de Simona Antonescu pentru Revista Literară Libris Nr 29 (3) Septembrie 2025.
