În arhitectură, barocul e cunoscut drept un stil care face uz de elemente decorative pentru a asambla o iluzie frumoasă. Un joc de forme și proiecții spațiale, o acrobație cu fum și oglinzi, adâncimi iluzorii, reliefuri neașteptate, asimetrii surprinzătoare. În spatele unui ansamblu frumos, menit să-ți răpească privirile plenar stau uneori trucuri pe care arhitectul le-a pregătit cu atenție pentru a crea efectul de ansamblu. Mi-am amintit de acest stil arhitectural, când am citit cartea lui Sue Miller, publicată în limba română de Editura Trei.
E vorba de una dintre cele mai apreciate cărți ale anului 2020, conform People Magazine și New York Times, semnat de o autoare cu experiență și intitulat simplu, „Monogamie”. Am făcut referința la stilul baroc nu pentru că povestea lui Sue Miller ar fi încărcată stilistic (nu e deloc decorativă, e de fapt foarte colocvială și firească în dialoguri și narațiune), ci pentru că autoarea ne antrenează în acest joc al iluziilor specific arhitecturii baroce cu oarecare eleganță, încă din titlu și mai ales la începutul romanului, oferindu-ne un ansamblu frumos ale cărui reliefuri înșelătoare și complexe sunt dezvăluite ulterior la o privire atentă.
Graham și Annie alcătuiesc un cuplu longeviv de peste 30 de ani. Graham nu este la prima căsătorie, dar căsnicia cu Annie s-a dovedit durabilă. Aparent, o reușită pe termen lung pentru exigența indiscutabila anunțată din titlul romanului. E vorba de doi oameni care au traversat diferite dificultăți dar care, la vârsta senectuții, par învingători senini, suficient de intimi și încă plini de viață. Premisele lor nu au fost ușoare, ba chiar au fost marcate de un grad de nepotrivire (complementar?) și de o situație familială nu tocmai facil de gestionat.
În ciuda faptului că s-au despărțit, Graham și Frieda, prima lui sotie, au rămas prieteni iar Graham s-a implicat în creșterea fiului lor Lucas. În același timp, la insistențele inițiale ale lui Graham, Annie și Frieda au ajuns să dezvolte o relație destul de apropiată (nu doar de tolerare reciprocă, ci chiar de prietenie), mediată și de apariția fiicei noului cuplu, Sarah. De fapt, tocmai în această formă extinsă și totuși armonioasă a familiei patronate de Graham, Lucas și Sarah au găsit, pe parcursul adolescenței, parteneri de discuție în figurile nonparentale (în vreme ce Sarah s-a apropiat de Frieda, Lucas s-a apropiat de Annie). Dar Graham pare să apeleze încă la Frieda, într-o manieră riscantă, în a-i face anumite confidențe. În limitele monogamiei și totuși în afara expectațiilor clasice, Annie și Graham reușesc să facă față unei situații complicate de dragul lor dar și de dragul copiilor, fără senzația unui sacrificiu sau efort imens.
Pe de altă parte Annie și Graham sunt diferiți. Ea este o fire mai retrasă, mai greu de citit, mai puțin comunicativă, preferând să se exprime prin fotografie, un domeniu în care notorietatea și succesul sunt ceva trecător și capricios. Graham este managerul pasionat și dedicat al unei librării, un entuziast al socializărilor, un iubitor al vieții care cu greu poate spune nu vreunei experiențe ce anunță intensități senzoriale. Pe undeva, acest personaj mi-a amintit de simpaticul și detestatbilul în același timp Hank Moody, protagonistul serialului Californication, un bărbat care magnetizează femeile, o aparentă victimă a propriului său farmec și a poftei de viață, mereu în tensiune cu rigorile responsabilităților domestice. Doar că Graham este un Hank Moody ajuns la deplinătatea potențialului în timp, trezit la viață, transformat estetic și emoțional de validările feminine. Tocmai acest apetit pentru viață, asumat fățiș, într-o relație pe care a tratat-o drept semideschisă i-a ruinat prima căsnicie cu Frieda care nu i-a mai aprobat infidelitățile în cele din urmă. Este capabil Graham, în a doua căsnicie, pe măsură ce îmbătrânește să se schimbe cu adevărat, să accepte pariul monogamiei sau e vorba de un fel al lui de a fi și nu de o rețetă adaptabilă? E vorba de o prețuire pasională a vieții pe care nu are cum să o negocieze sau maturizarea implică să învețe să cântărească ce are de pierdut dar și limitele toleranței partenerei?
Sue Miller nu preferă răspunsurile tranșante, facile, ci le nuanțează în construcția personajului care caută să negocieze o cale prin această tensiune: poate să redescopere intensitatea plăcută a vieții în interiorul căsniciei și nu în afara ei, ca exercițiu de varietate. Provocarea lui Graham pare să fie aceea de a iubi viața la fel de mult în perimetru domestic și fără escapadele erotice. Dar această elaborare are încă nevoie de câteva experiențe cumulate în timpul relației cu Annie, iar revelațiile pe care Graham le dobândește în cele din urmă s-ar putea să vină prea târziu. Cuplul Graham – Annie, ajuns la vârsta senectuții ascunde încă secrete și de o parte și de cealaltă. Dar există însă o reținere chiar și în intimitatea și dragostea pe care par să și-o poarte cei doi soți, există o temere în a atinge subiecte care ar putea fi dureroase. Iar tot ce s-a ascuns ajunge, într-o formă sau alta la suprafață după moartea prematură și complet neanticipată a lui Graham.
Complexitatea poveștii lui Sue Miller se asamblează de fapt de abia după acest moment care apare destul de repede în roman. Miller ne trece din nou printr-un moment de scamatorie barocă: dispariția prematură a lui Graham care ar fi (și chiar este, într-o anumită măsură), un punct de convergență psiho-emoțională pentru întreaga familie care l-a iubit, deopotrivă din prima și din a doua căsnicie, se va dovedi și punctul tensionant, al potențialelor destrămări, pe măsură ce complicitățile funcționale, secretele anterioare încep să iasă la iveală.
Annie trăiește probabil cele mai amestecate sentimente. În doliul ei se amestecă și regret, furie și neajutorare, pe măsură ce speculează pe marginea trecutului ascuns al lui Graham și al zonelor privilegiate conservate cu Frieda. Annie nu mai are ocazia să-și confrunte soțul dar de data aceasta durerea trădării e alternată de dorul prezenței lui Graham și de nevoia de a fi singură, de a-și privi cu onestitate propriul parcurs, nelipsit nici el de ascunzișuri. Poate că nici Graham nu a cunoscut-o de fapt pe Annie pe deplin, dar a acceptat-o ca atare, în iubirea sa entuziastă (și uneori iresponsabilă) față de viață.
Reflectorul narativ se apleacă și asupra celorlalte personaje marcate de dispariția lui Graham. Frieda își actualizează și ea dificultatea de a înțelege când și dacă relația cu ei Graham s-a terminat cu adevărat, mai ales că fostul soț i-a acordat privilegiul de confidentă și în timpul celei de-a doua căsnicii, punând-o într-o situație dificilă în raport cu Annie, dar satisfăcătoare probabil emoțional. Frieda e nevoită să-și renegocieze rolul în familia pe care o credea extinsă, atunci când îi impun niște limite în participarea la ritualurile funerare, chiar de către propriul ei fiu.
Lucas și Sarah intră și ei în scenă, dezvăluind rivalitatea de fond din copilărie și adolescență în obținerea atenției unicului lor tată, proiectați și într-un proces de evaluare încâlcit al propriilor raportări emoționale în cadrul familiei, mandatați cu aspirații din umbră de fostul părinte. Dispariția lui Graham, cel care ținea într-un echilibru fragil acest aranjament monogam extins va provoca fiecare personaj să dezvolte și să asume o atitudine autentică, chiar și trecută prin filtre dureroase asupra trecutului și prezentului său. Exercițiile de acceptare și de confruntare parțială din partea tuturor acestor personaje rănite par să devină posibile de abia după dispariția centrului universului familial.
Cei rămași în urmă reușesc ceea ce tatăl nu a reușit în timpul vieții: să devină mai onești cu ei înșiși și să accepte adevăruri necosmetizate. Însă tot acest proces devine posibil cumva, doar catalizat de memoria figurii pe care toți au îndrăgit-o și care a reușit să susțină amăgirea armonioasă. Iată și ultimul număr de iluzionism al lui Sue Miller al cărei roman despre complexitatea relațiilor familiale și despre felul în care ne despărțim de cei dragi vă va provoca, fără îndoială.
Articol realizat de Sever Gulea pentru Libris.ro.
„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru în pregătire. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.” – Sever Gulea
