Câștigătorul prestigiosului premiu Goncourt pe anul 2018 este Nicolas Mathieu, cu un roman publicat în limba română în colecția Musai a grupului editorial ART, în excepționala traducere a lui Cristian Fulaș. Romanul lui Mathieu, „Și copiii copiilor lor”, este deopotrivă un roman social și un coming of age story, aceste coordonate oglindindu-se de fapt pe fiecare pagină. Totul în romanul lui Mathieu pare să stea sub semnul tranziției. Pe de o parte personajele sale, un grup de adolescenți dintr-un orășel din nordul Franței sunt urmăriți în pulsația lor biografică a transformărilor, pe parcursul a aproape un deceniu în patru capitole distincte și simetrice, plasate la distanță de doi ani unul de celălalt. Pe de altă parte, prin ei, prin deciziile lor, dar și prin raporturile acestora cu părinții se developează spiritul adolescent al unor timpuri, adică începutul și finalul anilor ‘90, o decadă care a adus la rândul ei metamorfoze sociale numeroase după iluzoriul, dar convingătorul (la momentul respectiv) sfârșit al istoriei proclamat de Francis Fukuyama, după căderea blocului comunist.
Acțiunea se desfășoară în Hellange, o localitate din apropierea graniței cu Luxemburg, un fost oraș monoindustrial cu turnătorii de acum închise, în era ascensiunii sectorului terțiar și al globalizării. Mathieu construiește și explorează destinele a trei personaje, fiecare cu proveniență diferită, pentru a surprinde impactul pe care mutațiile anilor ‘90 le au asupra generației în dezvoltare dar și asupra generațiilor trecute. Anthony este fiul unui fost muncitor la Metalor, cea mai mare uzină închisă din zonă. Părinții lui Anthony, Patrick și Helene s-au căsătorit de tineri și au trăit toată viața departe de prosperitate, dar într-un context relativ stabil. Patrick a intrat pe spirala adicției alcoolice, și-a terorizat soția și fiul, până la intervenția serviciilor de asistență socială (care i-au temperat măcar pornirile violente). Martor la decăderea industriei din zonă, Patrick nu își mai revine niciodată cu adevărat: obișnuit să muncească pe brânci, cu un orizont stabil în față, chiar și cu bani puțin în buzunar, Patrick e nevoit să improvizeze slujbe de ocazie și să valorifice orice prilej pentru a se consola cu alcool, amplificând înstrăinarea de soție și de fiu. În tot acest timp, Helene, soția lui Patrick se simtă mai vie ca oricând și își dorește să își reinventeze viața, mai ales pe măsură ce responsabilitățile casnice intră în declin și relația cu soțul ei e tot mai deteriorată. Helene își asumă curajul de a porni pe un nou drum, în timp ce Patrick caută să iasă singur din labirintul adicției, urmărit însă de fantomele impulsivității și dezlănțuirilor care i-au caracterizat existența.
Hacine este fiul unui migrant marocan. Familia lui Hacine a ajuns în Franța în tinerețe și s-a stabilit în Hellange, unde tatăl a lucrat în industria metalurgică. A reușit să-și dureze o condiție acceptabilă, un refugiu relativ, mai mulțumitor aparent decât nesiguranța nord-africană, chiar dacă a avut de înfruntat mentalități discriminatorii sau rasiste (informal, ar fi existat trei clase între muncitorii francezi: negri, magrebini, arabii fiind pe ultimul loc, în spatele migranților europeni, precum iugoslavii sau italienii și desigur, departe de francezii pricepuți, singurii care au acces la posturile mai bine plătite și calificate). Retras în șomaj, după zeci de ani de muncă, și tatăl lui Hacine, la fel ca Patrick, se simte cotropit de furia, de umilințele, insatisfacțiile întreținute decade întregi alături de alegerile proaste, toate dublate de frustrarea derivei pe care o identifică la fiul său, care pare să devină un golan aerian și drogat, pentru care îl pedepsește periodic, cu violență fizică feroce.
Steph este fiica unor mici burghezi din Hellange. Aceștia descoperă, în noul context dezindustrializat noi posibilități de ascensiune prin pistele politice și orizonturile pline de potențial ale orașului. Preocupați mai degrabă de imaginea lor în comunitate, de asamblarea unei noi rețele de relații, părinții lui Steph își doresc câteva rezultate simbolice, mai degrabă de paradă pentru fiica lor, care realizează că singura ieșire din Hellange rămâne educația. Similar părinților ei sunt părinții Vanessei, o altă cunoștință a lui Anthony. Aceștia sunt ingineri fără străluciri sau înfrângeri majore, cu o existență fixată între salarii și vacanțe, mici, extenuați, triști, cu fraze prefabricate și bunăvoință obișnuită, par de-a dreptul exasperanți pentru generația tot mai nerăbdătoare și gata să cucerească lumea, dar rămasă fără o cauză colectivă importantă, într-o lume care nu mai promite un paradis, ci doar schimbarea către un orizont incert și accesul la un altceva fără chip și fără nume.
Așadar, Hellange e un loc aflat în dezintegrare: generația părinților se dezmeticește cu greu din visul întrerupt al industrializării stabile și previzibile, adulmecând oportunist noile surse de îmbogățire/supraviețuire (perfuzia transfrontalieră de migranți, în Luxemburg, devine ceva obișnuit) sau dimpotrivă, înghițind frustrări și alcool, legănându-se pe o memorie nostalgică, defensivă care transmite constant generației următoare senzația că cei care urmează ratează esențialul. În acest loc, traversat de drame și de fisuri sociale tot mai adânci, își trăiesc adolescența Anthony, Hacine și Steph. Prin prisma vârstei și a entuziasmului adolescentin, toți trei se simt absorbiți de prezent și recompensele imediate și toți trei aspiră, în același timp, să își depășească părinții, să le sfideze mediocritatea confirmată chiar de tranziția pe care o traversează și împotriva căreia nu se mai pot ridica. Ei trăiesc totuși o vârstă volatilă, la care micile gesturi aventuroase se pot transforma în tragedii cu consecințe care lovesc chiar și în generația anterioară. Între acordurile piesei Smells like teen spirit a trupei Nirvana, pe șaua motocicletelor, între runde de fumat cannabis (tot mai greu de găsit, dar esențial pentru orice party al generației nouăzeciste), cu sticle de votcă pitite în locuri strategice, cu stângăcii în descoperirea sexualității, printre gesturi de bravadă violentă și tandrețe ezitantă, protagoniștii surprinși cu multă sensibilitate și precizie de Mathieu își consumă strălucirea metamorfozei în drum spre o maturizare abruptă, precipitată de circumstanțele la fel de dinamice și nesigure între care se mișcă localitatea Hellange. Iar această maturizare nu va aduce neapărat evadările visate, în ciuda propulsiei energetice a vârstei.
Hacine vrea o viață fără normări și rutine, fără repetiții îngrozitoare proletare în așteptarea unor vacanțe, visează la îmbogățire rapidă, posibil printr-o rețea de droguri pe care încearcă să o pună la punct, anticipând spiritul flexibil al antreprenoriatului care va deveni marca reușitei în decada următoare. Cât timp va fi dispus să își asume riscul intrării la pușcărie și e această atitudine sustenabilă pe termen lung? Va deveni rebelul –golan un alt cumințit de perspectiva stabilității domestice și a ritmului de croazieră al oamenilor cinstiți, cu privațiuni nedureroase compensate mereu de plăceri insuficiente?
Anthony trece prin ritualurile afirmării masculinității cu scoruri erotice și violente și asistă la destrămarea mariajului părinților, fiind acaparat de grija maternă emancipată. Încercările sale repetate de a o cuceri pe Steph sunt inegale și reflectă în cele din urmă fractura dintre lumile din care provin. Fără o pregătire școlară temeinică, fără prea multe oportunități dar cu un fizic tot mai robust, Anthony e gata să aleagă singura soluție de compromis care să îi aducă ieșirea, cu tot cu disciplina și siguranța care i-au lipsit acasă: înrolarea în Legiune. Aspirația de a vedea lumea și a-și găsi un drum e sustenabilă? Sau Anthony va împărtăși destinul tatălui său, al autonomiei mereu compromise, captiv într-un sistem în care nu mai e suficient să muncești orice pentru a atinge un minim nivel de prosperitate?
Steph se intersectează cu Anthony de mai multe ori, iar relația ei cu el e tulbure: deopotrivă un refugiu pentru alte dezamăgiri amoroase, un instrument de explorare sexuală, un popas exotic, o promisiune pe care doar în momentele de naivitate (pe care și le permite tot mai puțin) o mai crede. Pentru ea pașaportul de părăsire a orașului Hellange e legat de educație, chiar dacă expectațiile mici burgheze ale părinților nu sunt atât de ambițioase. Vrea să ajungă la Paris și să studieze acolo dar se va descurca, înghițită de cruzimea competitivă și prohibitivă a capitalei? Adaptarea implică cinism, renunțare, detașare? Și până la urmă de ce ar fi Parisul suficient? O aventură globală ar putea să fie mai provocatoare , într-o lume care își dizolvă granițele.
Nicolas Mathieu te ține conectat și te cufundă în acest univers nu doar prin poveste, prin jocul oglinzilor între evoluția protagoniștilor și a orașului dar mai ales printr-o scriitură cuceritoare. Sunt zeci, poate sute de paragrafe în care Mathieu construiește atmosferă, indiferent de cadrul pe care caută să-l surprindă: câteva tușe, câteva selecții senzoriale, mixate cu trimiteri metaforice, generale adesea insolite îți imprimă imediat o anumită stare de spirit. E o reușită pe care o repetă pe parcursul a 500 de pagini și de care aproape că devii dependent.
Fără să dea senzația că personajele sale își găsesc locul, dimpotrivă, mai degrabă învățând să trăiască lecția frustrărilor compensate ocazional de nostalgiile adolescenței (care devin uneori periculoase, alteori fără sens), Mathieu ne face martori la un parcurs nu neapărat concludent dar cât se poate de palpabil și autentic, cu victorii mici , niciodată decisive și regrete inevitabile. În paralel singurul element identitar care mai ține laolaltă universul tot mai divers și eterogen al Hallangeului pare să fie memoria fotbalistică; nu întâmplător, finalul cărții se petrece pe fundalul Cupei Mondiale din 1998, câștigată de Franța. În fond, chiar și într-un asemenea loc care se schimbă la față în 6 ani, în care o etapă de viață se consumă, în care oamenii își despart drumurile, în care viitorul te înghesuie într-o formă pe care nu o anticipai, își face simțită prezența înfricoșătoarea blândețe a apartenenței.
„Viteza îi făcea să lăcrimeze și le umfla piepturile. Goneau cu capetele descoperite pe tărâmul pustiit. Nu li se putea întâmpla niciun accident, erau prea rapizi, prea tineri, insuficient de muritori.
Patrick se trezea dintr-un somn de douăzeci de ani în timpul căruia visase prietenii, pasiuni, opinii politice, o întreagă viață socială, un sentiment al sinelui și al autorității, certitudini despre o grămadă de lucruri și , în sfârșit, lucruri pe care le ura. Ori, el era pur și simplu băut trei sferturi din timp. Pe uscat nu mai rezista nimic. Trebuia să redescopere întregul, viața cu totul. Dintr-o dată, precizia trăsăturilor ardea privirea și această greutate, aluatul uman, această clisă a oamenilor îl lua pe sus, îi umplea gura, era ca un înec al raporturilor cu ceilalți. Dificultatea principală consta în a supravețiui adevărului celorlalți”.
Articol realizat de Sever Gulea pentru Libris.ro.
„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru în pregătire. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.” – Sever Gulea
