Pentru un răspuns din perspectiva literaturii privitor la rosturile limbii e nevoie să ne îndepărtăm puțin, pentru a privi (prin ochii celor angrenați în alte forme de cunoaștere) în punctele de inflexiune ale parcursului cunoașterii. Sunt rare aceste puncte de inflexiune ori forme de convertire, iar dintre căile de cunoaștere: religioasă, științifică și filosofică, ultima pare mai dispusă în a permite schimbarea formei unui traiect în abordare, a curbei unui traseu auctorial. Bunăoară, cunoașterea filosofică ni-l arată pe Ludwig Wittgenstein în preajma schimbării în orientarea gândirii – parcursul gândirii sale raportate la limbaj își schimbă concavitatea –, ceea ce ne permite să operăm în zona de ruptură, care, după Mircea Flonta, nu presupune discontinuitate, ci doar „schimbarea orientării gândirii”. Wittgenstein I vedea limbajul drept totalitate a propozițiilor cu sens, iar limitele lumii drept limite ale limbajului, în acord cu perspectiva atomistă asupra cunoașterii căreia i se alăturase, cu pozitivismul logic (pe care îl îmbunătățise și îl fortificase prin lucrarea din 1921, Tractatus logico-philosophicus), utilizând conceptele de nume, semnificație, propoziție elementară, sens drept operatori într-un câmp al cunoașterii îmbogățit prin logica științelor. În acest punct de inflexiune în raportarea la limbă și limbaj, filosofia s-a întors la logica științei care se îmbogățise anterior cu operatorii din limbajul logicii matematice din care împrumutase nu cu multă vreme înainte. Cunoașterea limbii nu putea fi dusă mai departe printr-o singură cale a cunoașterii, știința, contaminată de principiile și operatorii logicii matematice. Filosofia câștigase o șansă de exploatat, iar instrumentarul științelor pozitiviste populând limbajul filosofic a devenit, prin urmare, instrumentarul la care să apeleze Wittgenstein I, cel de dinainte de convertire.
Este foarte citată propoziția 5.6 din Tractatus, „Die Grenzen meiner Sprache bedeuten die Grenzen meiner Welt” (Limitele limbajului meu sunt limitele lumii mele), care ar exprima limitarea cunoașterii prin limitele instrumentului de cunoaștere, adică a granițelor lumii de cunoscut în raport cu cele ale limbii necesare în procesul cunoașterii. Însă asupra acestei propoziții trebuie să ne aplecăm nu în spiritul normelor limbii sau al potențialului ei de a trece dincolo de aceste norme sau limite, ci în spiritul limitelor gândirii, asupra cărora avertizase din prefață. Limbajul, subliniază Wittgenstein, este cel care permite trasarea limitei în gândire, care de fapt nu e o limită a gândirii, ci o limită a exprimării gândurilor (pentru a continua circularitatea exprimării, adică eroarea logică de închidere într-o buclă, în vecinătatea petitio principii, devenită în sine principala limită în organizarea lucrării). Așadar, nu putem gândi dincolo de o limită pentru că nu putem să exprimăm gândurile despre ceea ce e dincolo de limită, adică nu putem gândi ceea ce nu poate fi gândit, dar nu putem face asta pentru că instrumentarul cunoașterii noastre, limba, se oprește la sau chiar trasează această limită dincolo de care nu putem gândi, cu alte cuvinte pentru că nu s-a pus problema verbalizării dincolo de ceea ce poate fi gândit. Despre această limită a logicii limbajului – Wittgenstein I o intuiește în propoziția 5.6.1 în care afirmă că limitele lumii sunt de fapt limitele logicii care o umple – trebuie dezbătut în raport cu limitele lumii și ale limbii, și nu despre potențialul limbii de a trece dincolo de ceea ce nu poate fi gândit.
Depășirea acestei logici este ceea ce produce convertirea, adică ceea ce stabilește punctul de inflexiune în opera lui Wittgenstein. Filosoful, confruntat cu durerea de dinți, constată că nu o poate descrie pentru a fi înțeles de ceilalți – fiecare durere transmisă e percepută în limitele sensibilități la durere și în limitele experienței celui care recepționează mesajul, nu în raport cu cea ce a fost transmis: „Care este relația dintre gândire (sau durere de dinți) și subiectul care gândește, care are dureri de dinți etc.?”, se întreabă în „Caietul albastru”, publicat postum –, adică limitele cunoașterii presupun, pe de o parte, și limitele înțelegerii empatice a celuilalt: „Pentru a vedea că nu e de neconceput ca un om să aibă o durere în corpul altui om, trebuie să examinăm ce fel de fapte numim noi criterii ale existenţei durerii într-un anumit loc.”, continuă el fără să înlăture posibilitatea acestei cunoașteri intersubiective. Or, pentru a permite trecerea dincolo de această limită există o singură cale: cea a literaturii.
Limba, fiind locul comun al individului și comunității căreia îi aparține, mai precis oscilând între potențialul individual de explorare dincolo de limitele propriei verbalizări și de cel supraindividual – în accepțiunea limbii ca sumă de goluri-concept aparținând comunității, pe care le exploatează individul umplându-le cu conținut semnificat –, sau interindividual, ca instrument de punere în comun a practicilor individuale de cunoaștere prin intermediul comunicării, este deopotrivă subiectivă și cel puțin intersubiecivă (dacă nu chiar obiectivă), totodată subiect și obiect al propriei chestionări, dar și instrument cu ajutorul căruia să se realizeze această chestionare. Din această perspectivă ar trebui să căutăm posibilitățile explorării dincolo de limită, ajutați fie de știință, fie de filosofie ori de cunoașterea religioasă, ori chiar de calea comună, dacă există vreuna, precum în proiecția lui Croce, care gândea că lingvistica generala se identifică cu estetica. Drumul comun este, totuși, cel pe care îl proiectează și parcurge literatura, pentru că literatura se constituie pe sine cale a cunoașterii capabilă să exploreze dincolo de limita cunoașterii pozitive, de cenzura transcendentă înscrisă în însăși ființa și structura omului, după cum subliniază Blaga. Ori, tocmai Blaga, înainte de a parcurge calea filosofică a interogării limitelor cunoașterii pozitive, avusese intuiția să le interogheze prin poezie, prin chiar volumul de debut, Poemele luminii, publicat cu doi ani înaintea arhicunoscutului Tractatus… al lui Wittgenstein. Poezia (literatura) se va dovedi la Blaga cale distinctă a cunoașterii, capabilă să sugereze ecourile organizării dincolo de limitele cunoașterii, să funcționeze ca sonar în noaptea în care e învăluită limba la filologul elvețian Walther Von Wartburg, ori lumea însăși ca redare prin limbă, la Wittgenstein I. Prin posibilitatea de potențare a misterului, literatura devine deschidere spre orizontul gândirii și spre orizonturile lumii ascunse dincolo de cenzura transcendentă engramată în fiecare individ. Dar pentru ca literatura să funcționeze drept cale de sine stătătoare de cunoaștere și de explorare și în interioarele gândirii (din perspectiva abordării individuale, in intentio lectoris ori in intentio auctoris), și în cele ale transmiterii de conținuturi de dincolo de limitele cunoașterii (ca abordare interindividuală) sau chiar modelând structura de goluri ale limbii (ca abordare supraindividuală, în ambele cazuri in intentio operis), este necesar să fie de cea mai bună calitate și să nu răspundă unor mize personale, unor orgolii auctoriale, unor cerințe ori comandamente de piață, unor comandamente politice ori ideologice, unor cerințe de aliniere la valul oportunist al opiniei publice dominante.
Există, așadar, premisele discutării despre rosturile literaturii ca rosturi ale limbii, dar proiecția ar trebui să plece de la interpretarea lui Benveniste privitoare la raporturile limbă-limbaj, la rolul limbii și cel al limbajului în cultură și cunoaștere, nu de la cea clasică a lui Saussure, astfel încât să poată fi formulată problema inenarabilului. Această literatură neteoretizată încă, cea care își propune să transcendă în orizontul nonexperimentalului și imperceptibilului, trebuie îmblânzită mai degrabă prin întrebări decât prin propoziții atomare wittgensteiniene: Este această literatură în măsură să treacă dincolo de limitele lumii văzute ca limită a propriului limbaj o literatură capabilă să proiecteze și să redea inenarabilul? Cum poate fi făcut acest lucru, sau, mai degrabă, câte opere au fost capabile să o facă până acum? Iar apoi, în ce limite este proiectat acest inenarabil? În raport cu un orizont al cunoașteri care aparține propriei culturi sau în raport cu un orizont universal, valid și exploatabil în cunoaștere în cazul tuturor ființelor umane? La ce bun să scrii pentru (și nu despre) propria comunitate câtă vreme devii conștient că astfel contribui la enclavizarea ei, nu la permeabilitatea limbii dincolo de orizontul propriilor goluri-concept? Care sunt limitele traducerii în cazul unei literaturi care fortifică sistemele de valori ale comunității, adică îi întărește zidurile de apărare? Ce fel de poezie este cea capabilă să sporească misterul (ceea ce nu se reduce la forța de sugestie a limbajului poeziei, ci presupune stabilirea de ținte gnoseologice și epistemice la care să răspundă cu instrumentar poetic, dar nu în limitele slovei făurite, poezia însăși): cea scrisă pentru sine sau cea scrisă pentru ceilalți, cea născută din propria durere ori bucurie sau cea provenită din alegerea traseului bătătorit al unor teme și motive ale ideologiei culturale? Care e orizontul de așteptare al literaturii? Cum servește limba extinderii acestui orizont? Cum se desfășoară limba și literatura în orizontul amplu al expunerii? Care sunt limitele etice și ideologice ale limbii în literatură? Și, în cele din urmă: Cui bono?
Articol realizat de Adrian Lesenciuc pentru Revista Literară Libris Nr. 30 (4) Decembrie 2025.
n. 21 august 1975,
Câmpulung Moldovenesc. Poet, prozator, critic literar. Doctor în ştiințele comunicării. Profesor universitar. Membru al filialei Brașov a Uniunii Scriitorilor din România din 2000. Președinte al filialei din 2013. A publicat volume de versuri, critică și istorie literară, romane. Prezent în dicționare, antologii și volume colective publicate în țară și în străinătate.
