Simona Antonescu s-a născut la Galați în 1969. A debutat în 2015 cu romanul „Fotograful Curții Regale”, câștigător al Concursului de Debut al Editurii „Cartea Românească”/ Polirom, al Premiului de Debut al Uniunii Scriitorilor din România și finalist la Festival du Premier Roman de Chambéry. A mai publicat romanele „Darul lui Serafim” (2016, 2020), „Hanul lui Manuc” (2017, 2018), „Ultimacruciadă” (2019), distins cu Premiul Cartea Anului 2019 de către Filiala Brașov a USR, „În umbra ei” (2021, 2024) și „Chiajna din Casa Mușatinilor” (2023), care a obținut numeroase premii, printre care Premiul Național pentru Proză al Ziarului de Iași în 2024, Premiul Radio România Cultural, categoria Proză, Premiul Cartea Anului 2024 acordat de Filiala Brașov a USR. În cadrul colecției „Biografiiromanțate” a Editurii Polirompublică volumul „Maria Tănase. O fântână pe un drum secetos”. Participă la proiectul „Scriitori de poveste” al Muzeului Literaturii Române Iași cu volumul „Povestea Otiliei Cazimir”. În prezent, publică la Editura Poliromseria „Istoria povestită copiilor”, care a ajuns la al patrulea volum. Este și autoarea poveștillor magice „Alergino și Primăria copiilor” și „Regele care confundă prăjiturile cu o răceală”, parte din programul educațional Alergino, lansat de Asociația Română de Educație în Alergii. Cu ocazia apariției anul trecut, la aceeași editură, a celui mai recent roman, „Coborârea în cetate”, cu acțiunea în Șcheii Brașovului anilor 1599-1601, am avut dialogul de mai jos.
Laurențiu-Ciprian Tudor: Simona, mă interesează, în primul rând, ce a produs declicul pentru un astfel de subiect. Nu mă refer la cum ți-a venit ideea lui (despre asta ai povestit și îți mulțumesc), ci la ce te-a convins, ce te-a făcut să vezi. De ce junii, de ce Brașovul ș.a.m.d.. Este mai interesant pentru tine acum (ca și la Ultima cruciadă) să pătrunzi în viața unei comunități, să te întorci cumva (să zicem) la „istoria vieții private”? În fapt, aici, la baza piramidei, istoria nu doar se face ci, mai ales, se încasează. Ai spus că ai vrut să corectezi o nedreptate. E vorba cumva și despre asta?
Simona Antonescu: Frumos ai spus, istoria se încasează. Sute de ani au tot încasat românii din Ardeal, în general, și din Șchei, în particular, pentru că vorbim despre Coborârea în cetate. Am avut dintotdeauna o slăbiciune pentru cei dezavantajați care totuși nu părăsesc lupta, cei care văd bine că pierd, dar nu renunță. Mereu am avut impulsul să fac front comun cu ei. Curajul celui învins este cea mai curată și emoționantă formă de cutezanță.
Când povesteai, la drumul acela spre Cluj, cum încercau junii acum 400 de ani să spargă poarta cetății, aveai un glas entuziasmat. Poveștile istorice au mare efect asupra mea, într-o clipă am fost acolo, la Poarta Ecaterinei. Am văzut câțiva băieți împingând cam poticnit un berbece spre poartă. De sus, de pe ziduri, îi priveau străjile. M-am gândit atunci că probabil cei din cetate ridicaseră podul, așadar berbecele nu avea cum să ajungă de fapt până la poartă. Este o scenă care astăzi apare în carte.
Apoi ți s-a înmuiat glasul, ți-ai căutat cuvintele mai îndelung și ai spus într-un final „no, asta-i”. Erai un pic trist, dar eu știam că undeva fusese totuși o izbândă, junii sunt încă acolo, în Șchei, și fac ce făceau și acum 400 de ani: protejează un patrimoniu unic, își văd de ceremoniile lor, își păstrează portul acela specific cu căciula lui Mihai Viteazul, își îngrijesc caii și coboară călare în cetate, o dată pe an. Fac toate acestea în tăcere, chiar dacă prea puțini știu cu adevărat cine sunt Junii din Șcheii Brașovului, confundându-i cel mai adesea cu un ansamblu folcloric. M-am gândit că aș putea face ceva pentru acest ultim punct. Junii din Șcheii Brașovului merită toată admirația noastră pentru felul în care au reușit să conserve nu doar tradiții, ci identitatea unei întregi comunități românești.
Laurențiu-Ciprian Tudor: Știu că îți place Brașovul, că ai o relație specială cu el (nu mai vorbesc despre faptul că ești, în primul rând, o scriitoare brașoveană). Ce ai învățat, după acest roman, despre acest loc? În ce fel crezi că scrierea acestui volum a schimbat relația ta cu el? Sunt sigur că faptul că ai trezit pietrele a adus lucruri noi.
Simona Antonescu: Folosești cuvinte atât de bine alese, încât nu mă pot stăpâni să nu le repet. Am trezit pietrele, am făcut-o cu respect, am cerut voie mai întâi, după care am mulțumit frumos. Căldura respirațiilor care rămăseseră pe pietrele acestea de sute de ani mi-a intrat în suflet. Am sentimentul că îi cunosc personal pe cei de atunci.
Există în carte episodul acela în care șcheienii așteaptă sosirea lui Mihai Viteazul, toată lumea era strânsă în fața Bisericii „Sfântul Nicolae”, voievodul urma să ia parte la slujbă. Scena pe care am imaginat-o are ca protagoniști doi copii care pândeau, unul de o parte a porții, altul de cealaltă, întrecându-se să aducă vestea că vine domnitorul român. Am petrecut niște ceasuri în locul acela din Șchei, privind în jurul meu, de la cer până la pereții caselor și pământ (astfalt astăzi, dar nu m-a deranjat prea tare). Copiii aceia au trecut în fugă pe lângă mine de nenumărate ori. Mi-i amintesc așa de bine astăzi, ca și cum i-aș fi văzut cu adevărat.
Sunt multe astfel de momente care au schimbat, pentru mine, felul în care privesc și simt orașul. Când străbați la pas de mai multe ori fosta stradă Târgul Cailor, între casa judelui, unde era găzduit Mihai Viteazul, și Casa Sfatului unde era așteptat de magistrat, rămâi cu sentimentul ciudat că știi locurile acelea chiar de 400 de ani. M-am strecurat în trecutul cetății și am scos capul înapoi, în prezent, ca și cum chiar de aici m-aș fi ivit.
Laurențiu-Ciprian Tudor: Pentru mine este o bucurie că Brașovul devine, și prin scriitorii de azi, un topos literar. Asta schimbă și relația străinilor cu locul (îi cheamă), dar și al propriilor locuitori. Cât de important e pentru tine ca un loc să îți permită mai multe citiri, să fie purtător de povești? Spune-mi despre un astfel de loc (altul decât Brașovul) care te-a convins să îl găsești datorită poveștilor sale?
Simona Antonescu: Când un loc îți permite mai multe citiri, el încetează să mai fie doar un decor geografic și devine un personaj colectiv. Capătă valențe umane, se încarcă de trăiri și devine un partener de dialog. Pentru un străin, aceste povești sunt o invitație la descoperire, iar pentru locuitori, ele sunt o formă de oglindire. Un loc care nu are mai multe straturi de citire este un loc mut. Brașovul însă este un oraș care strigă povești la fiecare colț de stradă. Este o dualitate cu efecte magnetice asupra oricui străbate orașul: există un Brașov al tensiunii exterioare – cel al cetății, al zidurilor, al istoriei care se vede în arhitectură – și un Brașov al introspecției, cel ascuns în curțile interioare care păstrează rămășițele fostelor trăiri, în spatele ferestrelor de unde ne putem ușor imagina că ne privesc ochi din trecut.
Este foarte adevărat că arhitectura interioară, textura locurilor se schimbă atunci când scriem despre ele. Ele încetează să mai fie doar spații și devin destine. Pentru mine, Alba Iulia este un astfel de spațiu, pe care cei doi frați juni din carte au găsit-o frământată de răzmerița locuitorilor împotriva mercenarilor – un eveniment real, pe care l-am găsit documentat.
Apoi este Clujul lui Iancu de Hunedoara, un loc pe care l-am explorat pe când scriam „Ultima cruciadă”, mergând pe urmele unui alt personaj – Gădălin Ucenicul. Hanul lui Manuc din București îl bănuiam a fi plin de povești și nu m-a dezamăgit. Îmi amintesc chiar că, pe când scriam la roman, nu am reușit să-i conving să descuie și să-mi arate sala în care a fost semnat tratatul prin care Basarabia a fost ruptă pentru prima dată de țară. Rămăsesem foarte necăjită, dar după un an sau doi am fost invitată la o emisiune, la TVR Cultural, care a fost filmată chiar în acea sală. Eram acolo doar eu, Nadine Vlădescu și operatorul cu camera. Sentimentul a fost copleșitor. Zidurile chiar înmagazinează amprente afective.
Laurențiu-Ciprian Tudor: Revenind la carte, la Șchei. Ți-ar fi plăcut să locuiești aici în timpul cărții tale? Te-ai văzut și pe tine în această comunitate?
Simona Antonescu: E mai mult decât o dorință, se simte ca un fapt: atunci când scriu, locuiesc acolo. Nu poți reda tensiunea unei epoci fără să te proiectezi în inima ei. Simțurile tale percep cel puțin în egală măsură lumea aceea: textura lemnului în care erau cioplite jilțurile, mirosul leșiei din cenușă de flori sau gustul cocoacelor coapte în spuza vetrei.
Mi-ar plăcea să trăiesc pentru o vreme în fiecare epocă despre care am scris. Să testez cât de mult se potrivesc imaginația și intuiția peste adevărul perceput de simțuri, la fața locului. Cred că orice scriitor de roman istoric este, într-o oarecare măsură, și un intrus care încearcă să devină localnic. Un fel de venetici temporali, nu geografici.
Știu și ce mi-ar fi dat bătăi de cap: frigul pe vreme de iarnă, când spre dimineață focul din vatră abia dacă mai pâlpâia; necesitatea de a ieși iarna după apă – mă și văd bombănind în timp ce sparg pojghița de gheață de pe la vreo doniță de pe prispă, ca să-mi fac vreun ceai, pentru că încă nu era cunoscută cafeaua; mai ales interdicțiile lipsite de explicații mi-ar fi făcut viața grea: tu nu mergi cu noi la Liov, cu carele încărcate de marfă, spre exemplu. Sau dacă mergi, în niciun caz nu mâni tu caii. Aș fi fost una dintre femeile Marulei, cu siguranță.
Totuși, neajunsurile nu m-ar fi convins să mă întorc, până când nu aș fi simțit pe pielea mea tot ce are de oferit epoca respectivă. Da, m-am văzut în Șcheii de acum 400 de ani nu ca un observator detașat, ci ca un personaj topit în fundal, atent la tot ce se petrece și la tot ce simte.
Laurențiu-Ciprian Tudor: Pe mine m-au uimit, în primul rând, la acest roman, detaliile. Ai apelat mult la ele și se vede că ți-au plăcut. De ce și când apelează un autor, cu prisosință, la ele? Ce tip de tehnică sunt? Ce îi oferă scriitorului? Sunt un fel de demonstrație a meșteșugului și, în același timp, o serbare a libertății?
Simona Antonescu: Abundența detaliilor, întârzierea cu răbdare în clipa când se formează o picătură de apă la capătul unei frunze, este o ancoră de autenticitate atunci când reconstruiești o lume dintr-un trecut îndepărtat. Este o tehnică într-adevăr, un procedeu care are ca scop construirea unei punți între abstracția ideii de trecut și realitatea palpabilă, concretă, a unei clipe din anul 1599.
Roland Barthes, care a fost un mare teoritician al tehnicilor narative, numește asta efectul de real. El spune că detaliile sunt indici de autenticitate, mici atomi de informație care nu ajută neapărat acțiunea, dar îi dau cititorului senzația că lumea descrisă există cu adevărat. Pentru un scriitor este important să știe unde să oprească privirea cititorului. Să zicem că este microscopul cu care poți face dintr-o epocă îndepărtată, o experiență apropiată. Cu ajutorul detaliilor, textul poate căpăta o densitate care imită viața.
Este nevoie însă de ochi pentru micro-istorie. Se cere ca în viața de zi cu zi, în prezent, să-ți placă să observi astfel de atomi de frumusețe și de viață care plutesc permanent în jurul nostru, indiferent dacă ne bucurăm de ei sau nu. Dacă îi putem observa acum, atunci îi putem și strămuta în trecut. Detaliile acestea nu se inventează direct în epoca despre care scrii, ci se dislocă din prezent și se transferă. Altfel există riscul să faci un inventar mai mult sau mai puțin plictisitor, un mic catalog de obiecte și gesturi mărunte. Este un act de curaj, acest procedeu. Dacă mă gândesc că exista riscul ca cititorii să nu mă urmeze, iar eu să ajung de una singură în anul 1599, atunci pot spune că da, este o serbare a libertății, mi-am asumat acest risc ca să-mi împlinesc o mare bucurie. Mi-a făcut plăcere să scriu despre sforăiturile din odaia morarului sau despre șoarecele din curtea lui Gruia, vătaful junilor.
Laurențiu-Ciprian Tudor: Apropo de detalii, la lansarea de la București ai spus că te-ai abținut să nu intri în camerele doamnelor din suita Doamnei Stanca, găzduite la Brașov. Ce s-ar fi întâmplat dacă ai fi intrat? Oare ce ai fi găsit acolo? Ce ți-ar fi plăcut cel mai mult (sunt sigur că ai apucat să visezi) și cam cu câte pagini ți-ar fi crescut cartea?
Simona Antonescu: Cartea probabil că s-ar fi dublat, pentru că într-adevăr am apucat să văd câteva „secvențe de film”, în care personajele erau, de fapt, slujnicele stabilite de magistrat pentru Doamna Stanca și soțiile căpitanilor români. Nici măcar nu ridicasem ochii la personajele principale și aveam deja un capitol întreg în minte.
Te gândești imediat de unde ar fi putut veni slujnicele acestea. Mai mult ca sigur că ar fi fost și fete din Șchei – ce decizie mai bună ca asta ar fi putut lua magistratul cetății? Anumiți fii de breslași din Brașov – unii pe care îi știu numai cei care au citit cartea – ar fi profitat de această nouă stare de lucruri? Cu siguranță. Și iată cum avem două capitole.
Încă nu am ajuns la conflictul principal legat de aceste posibile personaje: momentul în care cetatea și-a închis porțile, iar doamnele au rămas prizoniere, în vreme ce soții lor erau afară. Ca fapt istoric, a fost discutată posibilitatea ca Doamna Stanca și soțiile căpitanilor români să fie urcate pe ziduri, la vedere, printre străjeri, pentru ca Mihai Viteazul să nu poată folosi tunurile. Pe măsură ce povestesc îmi dau seama că nici titlul cărții nu ar mai fi putut acesta, pentru că subiectul s-ar fi îndepărtat cam mult de juni.
Laurențiu-Ciprian Tudor: Rămân la detalii. În procesul documentării și al scrierii ce detalii te-au uimit, dar nu le-ai mai pus în poveste?
Simona Antonescu: Paznicii aceștia pentru foc – cum este și personajul Mitruț o vreme – erau un fel de instituție foarte importantă în Brașovul acelor vremuri. Teama de incendii era întemeiată și localnicii tratau subiectul cu toată seriozitatea. Exista o supraveghere permanentă. Paznicii de noapte patrulau pe străzi cu buciume și avertizau oamenii să stingă focurile, în timp ce străjerul din Turnul Sfatului supraveghea cetatea de la înălțime. Dacă zărea flăcări, el bătea clopotul într-un anumit fel specific, prin care arăta unde are loc incendiul. Era un cod sonor strict. O bătaie însemna foc în Piața Sfatului; două bătăi însemnau foc spre Poarta Ecaterinei; trei bătăi – foc în Târgul Cailor. Sunt detalii care nu au mai încăput în carte. Întreg episodul este redus la câteva trimiteri, în timpul unui dialog dintre Mitruț și frații săi, juni din Șchei.
Un alt detaliu asupra căruia nu am putut insista pe cât de mult aș fi vrut este legat de o informație pe care am găsit-o la cronicarul braşovean Julius Teutsch. El spune că Mihai Viteazul a folosit Pietrele lui Solomon ca loc de fortificare pentru tabăra sa. Și aici informația este păstrată la nivelul unui mic schimb de replici între junii din roman. Motivele acestor decizii sunt diferite – uneori nu aveam la îndemână personajele principale și nu voiam să adaug altele, alteori era necesar să păstrez ritmul povestirii ori să nu defocalizez concentrarea cititorului de pe vreun alt moment.
Laurențiu-Ciprian Tudor: Apropo de faptul că o carte nu e niciodată terminată, ci doar abandonată, dacă ai duce volumul tău la propriul „atelier de roman” ce ai reface? Ce ai modifica, adăuga, schimba (mai ales că deja ai parte de impresiile cititorilor)? Merg puțin mai departe și te întreb: care crezi că sunt punctele tari ale acestui roman? Care îi sunt pericolele, oportunitățile? Am văzut, deja, păreri că acest volum nu o detronează, totuși, pe „Chiajna din Casa Mușatinilor”.
Simona Antonescu: Pe lângă receptarea profesionistă, critică, a valorii literare a unui text, nu ne putem împotrivi inimii care are propria sa interpretare. Inima vrea dramă, acțiune, conflicte majore și intrigi. Ne plac pentru că ne oferă acea doză de adrenalină controlată, care ne face să ne simțim vii fără să riscăm nimic. Experimentăm pericolele prin procură, sângele circulă mai repede, viața este parcă mai alertă și mai interesantă. Suntem condiționați biologic să simțim așa. Inima noastră caută conflictul și drama dintr-un motiv foarte pragmatic, înscris în codul genetic: supraviețuirea. Creierul nu face o distincție prea clară între o amenințare reală și una citită. Când dăm peste un conflict major în paginile unei cărți, corpul eliberează adrenalină și, pe măsură ce intriga este pe cale să se rezolve, dopamină. Ne place mult dopamina. Suntem dependenți de rezolvarea tensiunii.
E greu să vii cu un declanșator competitiv de adrenalină și de dopamină, după Chiajna, pentru că acolo m-au ajutat mult și faptele în sine. Aceea chiar a fost viața ei, realmente. Și eu am avut nevoie de aproape un an în care nu am mai scris nimic după ce am ieșit din cartea aceea. Emoțional, m-a stors de puteri.
Pe de altă parte, Chiajna a ridicat mult așteptările. Acesta este un lucru cu două tăișuri. Pe moment e măgulitor, îți dă încredere în tine, scrii mai liniștit, nu mai ștergi două cuvinte din trei. Pe termen lung însă poate că măsluiește puțin, neintenționat, balanța cu care este cântărită următoarea carte. Cititorul se putea aștepta să stea din nou cu sufletul la gură pentru că amenințările pândesc din toate colțurile, iar personajele mor pe capete, și în loc de asta ducem vitele la păscut pe pășunile înalte ale Muntelui Ruia, călătorim prin toată Europa cu cojoace de vânzare și spălăm rufele cu leșie din cenușă de flori la poarta morii lui Bursuc. Ne îngheață mâinile iarna în Biserica Neagră, în timp ce scriem procesul verbal al întâlnirii dintre Mihai Viteazul și cetățile Transilvaniei. Îl ajutăm pe cadetul Mitruț să vâneze prima lui vulpe, ca să fie și el primit la juni. Și, cu riscul de a-i supăra pe cei care nu doresc spoilere deloc, la sfârșitul cărții toți junii cu care am început povestea sunt în viață.
E greu de spus ce s-ar schimba la carte, dacă aș trece-o prin atelierul de roman, pentru că trebuie ținut cont de cele de mai sus. Cartea a venit pe niște așteptări ușor dilatate. Numai cu scopul de a le împlini – lucru pe care însă nu mi l-am propus – l-aș îndemna pe scriitor să aducă mai multă acțiune și mai multă dramă. În această nouă versiune, cartea s-ar îndepărta de adevărul istoric păstrat în sursele scrise și s-ar apropia periculos de o pastișă a Chiajnei.
Laurențiu-Ciprian Tudor: Apropo de Chiajna: strecori în acest roman frântura despre casa Marulei. Mi-a plăcut acest lucru și l-am găsit înduioșător. De ce ai simțit nevoia să legi aceste două cărți?
Simona Antonescu: Am creat puntea aceasta între romane ca pe o formă de fidelitate față de universul epocii și al locului, dar și ca pe un cadou ascuns pentru cititorii ambelor cărți. E un mic semn cu ochiul pe care îl fac celor care o iubesc pe Chiajna. Un fel de ancoră de familiaritate – pentru cititorul fidel, descoperirea unui element cunoscut funcționează ca o recompensă emoțională. Este o senzație de acasă într-un peisaj istoric încă nou și necunoscut.
Pe de altă parte, credibilitatea ambelor perioade crește, dacă spațiul se păstrează același în detaliile lui ficționale, ca și cum s-ar crea și s-ar consolida un pământ solid format din fraze și cuvinte, pe care e sigur să pășești. E un mod de a-i spune cititorului: vino după mine în poveste fără teamă, știu unde te duc.
Laurențiu-Ciprian Tudor: Tot la lansarea de la București ai spus un foarte interesant lucru: mi-a fost foarte greu „să îl țin pe Mihai”. Ce înseamnă cu adevărat acest lucru? Dacă „i-ai fi dat drumul” să se manifeste ar fi copleșit povestea? Ar fi luat, în mod clar, fața? Ce fel de personaj a fost după tine (după toate căutările făcute) acest domn valah?
Simona Antonescu: Mihai Viteazul ar fi deturnat cu siguranță povestea. Ar fi făcut-o a lui. Este o personalitate magnetică, atrage atenția și fascinează, ca orice personalitate care nu s-a sfiit să-și arate, fără false menajamente, și părțile bune, dar și pe cele mai supuse criticilor. Oamenii care nu se lasă intimidați de gura lumii, care dau dovadă de o ușoară indiferență față de tendința omenească de a te conforma, a căpăta validare socială și a te complace în confortul apartenenței exercită asupra celorlalți o forță stranie.
Când ne punem întrebarea oare ce fel de om a fost Mihai Viteazul, să ne amintim că la vremea respectivă el era un fel de VIP european, cum fusese și Vlad Țepeș. Îți trebuie carismă ca să impresionezi, în secolele XVI – XVII, o Europă formată din mândrele state papale, Spania care era în plină eră a îmbogățirii de pe urma Americii, Franța cu regii săi cu sânge albastru sau Habsburgii, care deja dețineau coroana Sfântului Imperiu Roman de mai bine de 160 de ani consecutiv. Foile acelea care sunt strămoșii ziarelor de astăzi și care începuseră să circule pe la curțile imperiale scriau frecvent despre victoriile lui. Una dintre acele diario (jurnal) l-a numit „cel mai viteaz principe aflat în viață astăzi”, stabilindu-i numele pentru istorie. Informația am găsit-o la istoricul Petre P. Panaitescu, în lucrarea „Mihai Viteazul”.
Impactul psihologic al victoriilor sale asupra otomanilor, care păreau pe atunci invincibili, speriind Europa, a generat un mare entuziasm în capitalele creștine. În plus, nu era genul de conducător de oști care arată cu degetul: „duceți-vă acolo”. Mihai Viteazul pornea înainte și le spunea peste umăr: „veniți după mine”, ceea ce încânta mercenarii și oștenii. Oamenii se vedeau așezați dintr-odată pe aceeași treaptă cu un voievod de țară, ceea ce le creștea entuziasmul în luptă.
Astăzi spunem că un bun lider valorizează oamenii, îi face să se simtă văzuți, pentru creșterea implicării. Cu tot aerul amuzant al comparației, Mihai Viteazul făcea acest lucru din convingere. Bineînțeles că își atrăgea, cu acest fel de a fi, atât prieteni, cât și dușmani. Au spus multe despre el, vorbe pornite din îngrijorarea că Mihai Viteazul obținuse deja o putere îngrijorător de mare, pentru că oamenii îl urmau. Descendența i-a fost contestată, în condițiile în care pe tron urcai numai dacă erai os de domn. Contestarea descendenței însemna contestarea tronului. Nobilimea ardeleană de la care a cerut bani pentru întreținerea trupelor a spus că este lacom și plin de cruzime.
Dincolo de acuzații nedrepte, zvonuri de cancelarie și șușoteli de culise, carisma lui nu a stat în coroană sau victorii, ci în faptul că îi făcea pe toți cei din jur să se simtă, pentru o clipă, stăpâni pe viața lor.
Laurențiu-Ciprian Tudor: După mine (și cred că și din cartea ta reiese) Mihai Viteazul a fost un personaj tragic. Un ins puternic, ambițios, prins în chingile unui context vitreg. Din bătălia de la Mirăslău (pe care ai descris-o foarte frumos) reiese însă că uneori propriul temperament l-a trădat. A vrut într-adevăr prea mult cu prea puțin?
Simona Antonescu: Aparent, acesta este nodul gordian al oricărui erou tragic: momentul în care calitățile care l-au ridicat (ambiția, curajul nebun) ar putea deveni cauzele prăbușirii sale.
Tragedia lui Mihai Viteazul nu a stat însă în faptul că a vrut prea mult, ci în decalajul uriaș dintre anvergura lui și resursele (inclusiv emoționale și psihologice) unei epoci care nu era încă pregătită pentru așa ceva. Mirăslău este momentul în care tensiunea interioară a comandantului de oști care fusese până atunci invincibil se ciocnește brutal de tensiunea exterioară a trădării și a superiorității tehnice a adversarului.
Într-adevăr, temperamentul său l-a făcut să ignore prudența. Nu era probabil pentru prima oară, numai că până atunci avusese de partea lui elementul-surpriză. Dușmanul nu știuse la ce să se aștepte. De data aceasta se întâlnise cu cineva care îl admira și îl invidia, așadar îl studiase. Îi cunoștea tacticile de luptă.
La Mirăslău, Mihai Viteazul nu a fost învins atât de oști, cât de imposibilitatea de a fi peste tot în același timp, de a fi și diplomat, și strateg, și simbol, într-o lume care își văzuse interesul, iar acum lucra la îndepărtarea lui.
Laurențiu-Ciprian Tudor: Știu că acum lucrezi la un nou roman și mai știu și că nu prea vorbești despre șantierul în care ești. Totuși, spune-ne, te rog, cât de puțin poți. Despre ce e vorba, despre când ș.a.m.d.. Mai am o singură nedumerire: până la urmă de ce nu te-am convins să scrii despre Brâncoveanu?
Simona Antonescu: Este mult prea devreme să vorbim despre un nou roman. Va fi, cel mai probabil, tot un roman istoric, un personaj căruia cineva i-o fi făcut poate vreo nedreptate cândva.
Brâncoveanu este un subiect foarte amplu, strivitor prin complexitate. Este o lume în care te poți pierde dacă nu ai o busolă sigură. Nu aceasta ar fi fost problema, busole îmi place să îmi adun și să încep să le consult – mă refer la documentare aici. Ezitarea de a scrie despre Constantin Brâncoveanu vine dintr-o formă de respect pe care încă nu o pot gestiona cum trebuie. Problema mea reală este că, pentru a construi un personaj credibil, trebuie să-l umanizez, adică să-l cobor de pe piedestal și să-i dezvălui vulnerabilitățile, părțile umbrite, cusururile, micile înfrângeri cotidiene. O desacralizare de care nu vreau încă să mă apropii, pentru că îi admir prea mult moștenirea de mecena, de protector al culturii.
Nu spun că este imposibil. Spun doar că necesită un echilibru interior solid ca să nu cad în derizoriu, să mă simt vinovată, iar acest sentiment să se strecoare apoi în scris. Nu refuz personajul, ci caut o maturitate a felului în care să mă pot uita la el și să-i arăt punctele nevralgice, fără să-i tulbur umbra.
Interviu realizat de Laurențiu-Ciprian Tudor pentru libris.ro.
Laurențiu-Ciprian Tudor, născut în 1973, la Brașov, este poet, eseist, jurnalist cultural, sociolog, trainer și educaționist. Este membru al Filialei Braşov a Uniunii Scriitorilor din România din 2014. Aceeași filială îl premiază pentru evenimentul literar al anului (în 2015) și primește Premiul Cartea anului (în 2017 și 2019). A publicat, până acum, 9 volume de poezie, patru cărți de dialog (cu Daniel Drăgan, Teodor Baconschi, Liliana Ursu și Nicu Alifantis) și un volum de interviuri. Între 2007 și 2018 a inițiat și condus Grupul de litere-sunete-şi-culori „Caii verzi de pe pereţi” din Braşov. Este prezent cu poeme, cronici și interviuri în revistele literare. De la finalul lui 2022 este membru fondator al Asociației culturale și al revistei online „Epithet”. Cea mai recentă carte a sa este „de inimă albastră” (2023), o antologie de poezie realizată de criticul Adrian Lesenciuc.
