Noul volum al scriitorului Horia Gârbea, intitulat „O mașină pentru zburat”, apărut la Editura Neuma din Apahida-Cluj în 2025, este cea de-a 13 creație poetică a sa de până acum, fiind împărțit în trei segmente clare și anume „insula fericiților” (16 poezii), „moara” (7 poezii) și „mașinăria” (8 poezii, 3 cu inițială majusculă, spre deosebire de toate celelalte ale volumului, care încep cu minusculă). Prima și ultima parte sunt create în vers alb, în timp ce secțiunea a doua, deși scrisă tot în vers alb, liber, reprezintă poeme în proză (prozopoeme) sau proză poematică, ce combină abil scriitura din ultimul capitol al capodoperei lui James Joyce „Ulise”, din romanul Toamna patriarhului de Gabriel García Márquez și stilul lui Gârbea, desigur.
Această parte este segmentată, la rându-i, în în mai multe prozopoeme, reprezentând un foarte lung și experimental poem în proză, fără semne de punctuație (punct și virgulă, în minuscule), neobaroc, torențial, ca un monolog amplu sau flux al conștiinței. Titlul este unul metaforico-simbolic, trimițând la ideea de zbor, de plutire, evident spre cer, spre sideral, cosmos etc., evadare spre înălțimi, contemplând sus tot ceea ce se întâmplă jos pe Pământ, coroborat cu o parte științifică, mașin(er)istă, rațională, cu trimiteri în zona logico-pragmatică, un amestec fascinant de poezie și știință. Reflexiva carte are și un motto semnificativ din Shakespeare, mai precis din piesa Coriolanus, în traducerea lui Horia Gârbea însuși, cu trimiteri sau referințe la ideea de interpretarea virtuților și cea de putere.
Primul din cele trei cicluri, intitulat „insula fericiților”, pornește cu poemul „îmi zugrăvesc singur casa“, este o frumoasă pledoarie și meditație despre literatură, despre poezie și artă, în general, despre cum să scrii și să îți scrii o poezie, fiind mai lesne să-ți zugrăvești singur casa, având nevoie doar de o… floare, de o banală ceașcă de ceai negru sau de o simplă cafea, de o „pisică tandră sau două”, ba chiar de un pahar de vin, desigur, „din cel mai bun”. De asemenea, crearea unei poezii este nelipsită de prezența unui înger, mai mult sau mai puțin păzitor, cu „aripi complet nevăzute”, dar dispunând de aceste lucruri nu ar mai fi nevoie să creezi literatură sau artă, cu toate că, în cele din umră, poetul subliniază că trebuie să scrii ceva valoros, desigur „versuri nemuritoare”, chiar pe un „zid proaspăt vopsit”, ca să nu devii un cetățean anonim sau banal, nebăgat în seamă. În poemul „posesiuni”, autorul sau eul poetic devine mai pesimist decât Schopenhauer, Spengler sau Cioran, considerând că lumea a durat prea mult, iar toate lucrurile din ea pozitive sau negative, „bune sau rele” s-au împărțit „pe nedrept” unor oameni care au avut norocul ori privilegiul să se fi născut mai demult. Este înșiruită apoi o catagrafie, nu a miliardarilor, politicienilor, generalilor sau conducătorilor vremelnici, ci una a personalităților, creatorilor, oamenilor de știință de excepție, unii adevărate genii, care au lăsat ceva pozitiv în urma lor, cum ar fi Arhimede, Fibonacci, Leonardo da Vinci, Pavlov, Gauss, Lorenz, Moebius, Spiru Haret, Dalai Lama, în final și aparent surprinzător și ca o lovitură de teatru a poemului, aflăm că din întregul pământ nu ne-a mai rămas decât un locșor de îngropăciune! Poezia care dă titlul acestui ciclu, „insula fericiților” catapultează lectorul într-un loc paradisiac, lipsit de griji (o insulă, evident), mergând pe ideea de escapism, de evadare într-o altă lume, acolo unde „apele sunt limpezi cum e cristalul”, o lume unde norii par pictați de o mână de-a dreptul cerească, unde există liniște și pace, și lipsesc enervanții țânțari, iar jivinele ori jigăniile sunt mai blânde, finalul fiind neașteptat, deși poetul sau alter ego-ul său dorește cu ardoare să se roage, să ne împărtășească ceva, să comunice cu noi și se va fi auzit o voce blazată, sastisită care îi strigă nemunchian sau îi spune cruntul adevăr: „se află pe o insulă a pedepsiților, pe ostrovul nefericițolor!”.
Din categoria „ars poetica”, în cartea „O mașină pentru zburat”, se poate menționa poemul „dezvățul”, în care eul liric are dureroasa senzație că s-a dezvățat de arta sa, de poezie sau de a scrie poezie, și ca o consecință a suferinței fizice, poetul aflându-se undeva într-un spital sau într-o clinică, unde o asistentă medicală își notează conștiincios bolile ori stările de rău ale acestuia: arsuri la stomac, „creier de pâslă, un miros de fluturi striviți în adâncul nasului, străfundul vederii în dungi late verticale…”, sau: „auzul pauză, pulsul inexistent”, acest poem parodiind sau pastișând postmodern celebrul și ultracitatul vers eminescian care conține trei verbe „Nu credeam să învăț a muri vreodată”, prin “Nu credeam să învăț a mă dezvăța vreodată”.
Un motiv literar și filosofic aproape omniprezent este cel îngerului, cartea lui Gârbea fiind un adevărat tratat prozopoematic de angelologie. Este adevărat că îngerul este o creatură, în esenţa sa originală fiind un spirit sfânt şi necorupt, şi aşa îl vede şi Horia Gârbea în acest volum, un înger dotat însă cu „voinţă liberă” şi de aceea nefiind imun la ispită şi păcat, această faţă negativă a îngerului fiind prezentă şi în poezia celui care a scris cartea Poeme cu înger. Pe lângă exemplele de mai sus, în poemul „urme”, îngerul este prezent acolo unde cel care crede nu vede nimic și el nu va fi lăsat nicicând „să se rătăcească”, el fiind un fel de veghetor, eul poematic simțind cum flutură aripa îngerului, îndurarea și tristețea lui și dacă orice câine poate să piardă o urmă, poetul nu pierde „culoarea nevăzută a îngerilor”. Într-un alt poem, intitulat “exces”, îngerul de culoarea luminii apare în chip de ocrotitor, împotriva atacului săvârșit de un „duh de culoare nelămurită”, dar el îl apără pe poet „ziua de umbre” și în vis de „coșmaruri”, acaesta, deși alter ego-ul autorului îi solicită aproape urlând să nu-l mai apere, căci nu mai poate asigura defensiva de atâtea atacuri în serie plus încordări, loviri, în cele din urmă, îngerul cerându-i să nu se mai plîngă precum o copilă.
Partea a doua a volumului „O mașină pentru zburat”, numită „moara” conține acele poeme în proză sau invers, ca o revărsare baroc-amazioniană, ca un torent marquezian, ca un tsunami sau ca o turnadă lirică de neoprit, chiar în prozopoemul „tornade”, în care un grup de oameni adunați pe o plajă asistă la o tornadă, meditând la binefacerile aduse de acest fenomen al naturii: electricitatea produsă pentru un oraș, încălzirea caselor. Unii fac trimiteri la Ulise și Odiseea homeriană, alții se gândesc la ideea de moarte, de finitudine, victimele tornadei, unii petrec, benchetuiesc, în timp ce oamenii mor, loviți de tornadă, dar pe lângă apariția ineluctabilului înger, intervine și plictisul în fața atâtor catastrofe și războaie (cu inerentele știri despre ele), de zeitățile mării. Titlul poemului poate trimite și la faptul că tornada reprezintă dedicația care încheia poezia trubadurilor și în care se reluau o idee și unele versuri deja exprimate. Poemul “căruța” are în incipit imaginea trecerii unei căruțe cu morții de ciumă, oamenii de pe o uliță pretinzând fiecare că mortul lor este cel mai frumos, cu o fină trimitere la povestirea lui Gabriel García Márquez, Înecatul cel mai frumos de pe lume, o molimă fiind tratată mai bine pe vremuri decât în prezent, „ca o artă cu capete de cal rânjite la poartă”, cum plastic spune poetul. În plus, tot pe vremuri, omul se putea înțelege cu moartea, zisă și Doamna cu coasa, ciumații râzând ca la un spectacol fantastic. În poemul care dă titlu acestui ciclu, „moara”, eul liric aude o astfel de mașinărie sau i se năzare că s-ar auzi un huruit ca de moară, undeva în mijlocul unui bulevard dintr-un mare oraș, care disturbă liniștea publică, o moară care huruie neferecată și care îl deranjează din creație și somn inclusiv pe poet. Înțelesul poeziei este legat de viziunea sau ideea unei mașini care macină gândurile, timpul, viața însăși și chiar cuvintele cu care se scrie o poezie…
Partea a III-a a cărții se numește chiar „mașinăria”, în care poetul, eul poematic inventează pentru iubită o mașină pentru zburat și pe care i-o va dărui, o mașină bună, folositoare atât pentru plutire, zbor, înălțare, sideral, cer, cosmos cât și pentru explorarea munților și peșterilor. Intenția creatorului, inventatotorului mașinăriei este mai profundă: realizarea, crearea unei mașini pentru visat, pentru orice lucru dorit sau visat de oameni, dar timpul este scurt, scurgându-se și rapid, iar proiectarea și realizarea mașinei de zburat sau de visa teste tot mai dificil de îndeplinit, îndemnându-i pe oameni să viseze ca înainte, fără nicio mașinărie. Ultima și poate cea mai scurtă poezie a cărții „O mașină pentru zburat”, intitulată „punctul”, un fel de dublu haiku, îl are ca protagonist tot pe ubicuul, omniprezentul înger care cumva rezumă excelent întregul volum al lui Horia Gârbea și merită citat: „între cuvântul stea/ și cuvântul înger/ se poate pune o virgulă/ între numele îngerului/ și numele meu/ se pune punct”.
Într-un fel, și în concluzie, volumul lui Horia Gârbea dezvăluie profilul unui suflet/ spirit sensibil, incurabil ce caută sub masca postmodernă a ironiei să-și obnubileze puritatea încapsulată în mecanismele mundanului. Poetul e necontenit scormonit de vise, de onirism, de himere și bântuit de îngeri, rezultând că discursul său poetic se limpezește ineluctabil în armonizare cu actualitatea ori realitatea de zi cu zi, înregistrată ca o rezolvare a poetizării, chiar și atunci când apelează dantesc la sideral și celest. El constată și comentează ironic însemnătatea scrisului, poeziei, bagatelizând inocent sensurile creației și nu merge pe ideea de eternizare bombastică prin cuvinte, fiind, de fapt, un sceptic, un pesimist atins de aripa umorului fin, ironiei de bună calitate, autozeflemisându-se aproape tot timpul, fiind arma secretă a neîncrezătorilor ce au ca pavăză solidă masca eternă a persiflării.
Articol realizat de Iulian Cătălui pentru Revista Literară Libris Nr. 30 (4) Decembrie 2025.
