Don’t Let the Forest in de C.G. Drews
Rescrierea basmului în cheie gotică. Cum oprești o pădure a fricii când a prins deja rădăcini?
Întotdeauna m-au atras animațiile, filmele și, mai ales, cărțile care reușesc să depășească eticheta de vârstă și să vorbească, pur și simplu, despre condiția umană. Don’t Let the Forest In de C.G. Drews este un astfel de roman. Deși așezat la raftul Young Adult, nu face nicio concesie în ceea ce privește densitatea emoțională, complexitatea temelor sau forța imaginilor.
O poveste bine spusă nu are nevoie de un prag de vârstă ca să funcționeze. Don’t Let the Forest In (tradusă și în limba română Nu lăsa pădurea să intre) demonstrează acest lucru prin felul în care își construiește tensiunea, apelând la mecanisme gotice recognoscibile și coerent dezvoltate. Natura nu este decor, ci extensie a psihicului. Spațiul este unul al izolării, care comprimă relațiile și amplifică groaza. Relațiile însele sunt modelate de atașamente obsesive și vulnerabilități duse la limită, iar motivul dublului, al sinelui fragmentat, traversează constant narațiunea. La acestea se adaugă tema creației care scapă de sub control: monștrii nu apar din exterior, ci sunt născuți din imaginație, vină și reprimare.
Andrew și Thomas
Andrew și Thomas sunt elevi la un liceu de elită, cu tradiție, un spațiu marcat de competiție, presiune academică și izolare. Povestea începe odată cu revenirea lor la școală după vacanța de vară, într-un moment în care echilibrul dintre ei este deja fisurat de tensiuni nerostite.
În acest cadru închis, între internatul școlii, pădurea din apropiere și atelierul de creație, poveștile scrise de Andrew și desenele lui Thomas încep să capete o greutate neașteptată. Pe măsură ce semestrul avansează, ceea ce părea inițial doar un exercițiu artistic devine din ce în ce mai dificil de separat de realitate.
Ei ajung să se salveze reciproc de monștri care par să fi prins viață din desenele lui Thomas, însă nimic din acest proces nu are claritatea eroismului clasic. Salvarea nu este un gest limpede, ci unul încărcat de vină, de atașament dus la extrem și de o teamă constantă de intimitate. Fiecare încearcă să îl protejeze pe celălalt, dar această protecție înseamnă tăceri prelungite, adevăruri ocolite și sacrificii pe care niciunul nu le rostește pe deplin.
Monștrii care îi urmăresc nu vin dintr-o lume îndepărtată, ci dintr-un proces de creație împărțit între ei. Andrew Perrault este cel care scrie aceste povești tragice și fascinant de frumoase. „Perrault” trimite inevitabil la tradiția basmului, la universul lui Charles Perrault, unde pădurea, prințul și proba inițiatică sunt structuri narative esențiale. Numai că aici basmul este rescris într-o cheie gotică, fără garanția salvării.
Thomas, în schimb, dă formă vizuală acestor povești macabre a căror frumusețe îl fascinează. El desenează monștrii. Îi concretizează. Îi aduce din limbaj în materie. Iar în această împărțire a rolurilor se instalează ambiguitatea: cine este, de fapt, autorul? Cine este responsabil pentru creația monștrilor?
Vinovăția îl apasă pe Thomas, pentru că el este cel care vede, în linii și umbre, consecințele propriei arte. Însă la nivel mai profund, ni se articulează subconștientul lui Andrew, a cărui fascinație pentru întuneric, pentru posesie și pentru intensitate absolută capătă o dimensiune tulburătoare. Dorința de a-l proteja pe Thomas se împletește cu dorința de a-l avea doar pentru sine, iar această ambivalență devine motor narativ.
Faptul că amândoi acceptă, fără ezitare, că monștrii sunt creați de Thomas mută povestea din zona misterului exterior în teritoriul goticului psihologic. Răul nu vine din afară. El este produs, cultivat și, într-un anumit sens, dorit. Iar această asumare face ca tensiunea să nu mai fie despre supraviețuire în fața unui pericol necunoscut, ci despre confruntarea cu propriile impulsuri, vinovății și atașamente obsesive.
Pădurea
M-a impresionat stilul narativ al scriitoarei, care construiește imagini cu o minuțiozitate aproape picturală. Pădurea este aici materie organică: rădăcini, frunze, putreziciune, spini și trandafiri care se adună strat cu strat, până când oroarea capătă o estetică proprie. În această atmosferă apăsătoare se simte ecoul peisajelor din universul lui Emily Brontë, unde natura amplifică furtuna interioară, dar și al prozei lui Edgar Allan Poe, în care vinovăția, dublul și mintea fragmentată creează o claustrofobie psihologică persistentă. Nu este un roman gotic decorat cu elementele specifice acestui gen, ci unul de psihologie gotică, construit din frică, obsesie și identitate fisurată.
Pădurea este, așadar, unul dintre cele mai puternice simboluri ale romanului și evoluează odată cu personajele. La început, funcționează ca refugiu. Este spațiul în care Andrew, Dove (sora sa geamănă) și Thomas se retrag din presiunea școlii, din competiție și din privirile celorlalți, un teritoriu al intimității și al creației, aproape ritualic, unde poveștile și desenele pot exista fără a fi judecate.
Această funcție de adăpost are rădăcini adânci în tradiția literară. În basmele europene, inclusiv în cele fixate în scris de Charles Perrault, pădurea este spațiul inițiatic prin excelență. Acolo are loc rătăcirea, întâlnirea cu pericolul, confruntarea cu lupul sau cu vrăjitoarea, dar și începutul maturizării. Copilul intră în pădure pentru a se pierde și iese transformat. În romantism, pădurea devine expresia sublimului, oglindă a emoției și a excesului interior. În gotic, ea se închide și mai mult, devenind organică, apăsătoare, aproape invazivă.
Romanul păstrează toate aceste straturi simbolice, dar le deplasează spre interior. Treptat, pădurea își schimbă textura. Nu mai este doar loc de protecție, ci începe să reflecte ceea ce Andrew nu poate articula. Frunzele umede, rădăcinile care se încolăcesc, mirosul de putreziciune devin extensii ale unei neliniști interioare. Pădurea pare să crească în el, nu doar în jurul lui. Spațiul exterior infiltrează psihicul, iar granița dintre peisaj și conștiință se dizolvă.
Forma monștrilor urmează aceeași logică organică. Nu sunt creaturi spectaculoase în sens tradițional, ci conglomerate de spini, dinți, crengi, carne, os și umbră, o combinație de frumusețe și descompunere. Ei nu invadează din afară, așa cum se întâmplă în basmele clasice, ci par produși chiar de cei care traversează pădurea. Pericolul nu este exterior, ci mereu interiorizat. Monștrii devin consecințe ale dorinței neexprimate, ale vinovăției, ale atașamentului obsesiv.
În acest sens, romanul subminează ideea clasică a ieșirii din pădure ca rezolvare. Nu există promisiunea unei reveniri curate, nici garanția unei maturizări line. Pădurea nu este un episod care poate fi depășit, ci o stare care persistă, care acaparează neobosit nu doar groaza personajelor, nu doar spațiul fizic, ci și pe cel interior, carnal și psihologic. Din spațiu al inițierii, ea devine mecanism psihologic, teritoriu al conștiinței fragmentate.
Ceea ce face nou C.G. Drews nu este simpla reutilizare a simbolului, ci această mutare decisivă din exterior în interior. Pădurea nu mai este doar locul unde intri pentru a fi încercat. Este locul care intră în tine și persistă prin încolăcirea ramurilor și zgârieturile produse de spini, care invadează sinele.
Împletirea dintre gotic și romantic
Relația dintre romantism și genul gotic este mai strânsă decât pare la prima vedere. Goticul nu apare în opoziție față de romantism, ci ca o ramificație întunecată a acestuia. Dacă romantismul explorează sublimul, natura grandioasă și intensitatea trăirii individuale, goticul duce aceste elemente în zona excesului, a obsesiei și a degradării psihice.
În romantism, natura reflectă emoția. În gotic, natura o amplifică până la claustrofobie. În romantism, iubirea este absolută. În gotic, iubirea devine posesivă, distructivă sau imposibilă.
Romanul reia această dublă moștenire. Relația dintre cei doi adolescenți are o intensitate romantică în sensul clasic al cuvântului: devotament absolut, dorință de salvare, sacrificiu. Dar această intensitate alunecă rapid în zona gotică, unde atașamentul devine obsesie, tăcerea devine protecție toxică, iar monștrii nu mai sunt metafore abstracte, ci consecințe concrete ale reprimării și fricii.
Tema dublului, atât de prezentă în gotic, și criza identității, specifică romantismului târziu, se întâlnesc aici într-un mod organic. Spargerea oglinzii, cicatricile, acceptarea faptului că monștrii au fost creați, toate trimit către ideea romantică a individului care își explorează propriul abis, dar și către obsesia gotică pentru fragmentare și vină.
Astfel, romanul nu împrumută doar estetica goticului, ci reia o întreagă tradiție literară în care frumusețea și oroarea sunt inseparabile, în care sublimul nu este pur.
Control și vulnerabilitate
Tema controlului și a vulnerabilității traversează întreaga narațiune. Spargerea oglinzii cu pumnul, cicatricile de pe mână, refuzul de a comunica din teama de intimitate, toate devin semne ale unei crize a sinelui. Pădurea, care la început funcționează ca refugiu, ajunge să fie spațiul confruntării inevitabile, asemenea pădurilor din basmele vechi în care nu intri fără să lași ceva în urmă.
Romanul pornește de la un tipar recognoscibil, cel al basmului în care prințul este salvatorul, doar ca apoi să-l răstoarne complet. „Prințul” nu este o figură stabilă, invulnerabilă, care intervine din exterior pentru a rezolva conflictul, ci un personaj fragil, expus, care poate fi rănit, pierdut și recuperat. Rolurile nu sunt fixe. Salvarea nu aparține unui singur gest eroic, ci devine un proces continuu, ambivalent, în care fiecare încearcă să îl țină pe celălalt departe de prăbușire.
În această logică, salvarea nu mai funcționează ca final fericit, ci ca un pact fragil, tensionat, amenințat constant de monștrii care nu vin din afară, ci cresc din interior. Iubirea nu este standardizată și nici idealizată; nu urmează un tipar previzibil și nu oferă garanții. Intimitatea este negociată cu teamă, uneori evitată, alteori forțată, iar protecția poate aluneca ușor în control sau posesivitate.
Sacrificiul, atât de prezent în basmele clasice, își pierde aici aura romantică. Nu mai este gestul limpede și luminos al eroismului, ci capătă o formă tulburătoare, uneori aproape autodistructivă. A salva înseamnă a-ți asuma vină, a ascunde, a alege tăcerea, a renunța la adevăruri incomode. În locul unei rezolvări clare, romanul propune o relație în care iubirea și frica coexistă, iar salvarea nu încheie povestea, ci o complică.
Pentru mine, tocmai această maturitate a construcției face ca romanul să depășească orice limitare de categorie. Este o poveste despre angoasa adolescenței, despre confuzie și intensitatea trăirilor, însă este și un roman gotic contemporan despre creație și identitate, despre monștrii pe care îi inventăm ca să putem supraviețui și despre prețul pe care îl plătim atunci când ei încep să respire.
Și poate că aici stă frumusețea lui stranie, în faptul că, deși vorbim despre o carte plasată la raftul Young Adult, impactul ei emoțional și densitatea imaginilor o așază într-o tradiție literară mult mai veche și mult mai întunecată.
Ecouri romantice și gotice
Astfel că, aș propune că romanul se așază firesc în această tradiție literară care traversează romantismul și goticul, fără să devină derivativ. Există în el ecoul creației vinovate din universul lui Mary Shelley (Frankenstein), unde monstrul nu este doar o prezență terifiantă, ci consecința directă a unui gest creator care scapă de sub control. Se simte ambiguitatea psihologică din proza lui Shirley Jackson (The Haunting of Hill House), iar ideea artei care absoarbe degradarea, atât de prezentă la Oscar Wilde (The Picture of Dorian Gray), își găsește aici o variantă contemporană, poveștile scrise și monștrii desenați devin spațiul unde frumusețea și stricăciunea cresc simultan.
Toate aceste paralele nu transformă romanul într-un exercițiu de imitație, ci îi confirmă maturitatea stilistică și ambiția literară.
Romanul a fost pentru mine cu adevărat sfâșietor, un tablou tulburător de viu, o lectură ce mi-a amintit la fiecare pas de atmosfera sufocantă a scriiturii lui Poe, de obsesia lui Heathcliff, de putreziciunea portretului lui Dorian Gray…și, în același timp, rămâne pentru mine, o poveste complet unică despre durere, despre imposibilitatea de a te accepta, de a putea iubi cu adevărat, de a fi acceptat și salvat.
Te aștept în comentarii cu propria impresie despre această poveste. Să ne citim mereu cu bine!
Articol realizat de Roxana Molocea pentru libris.ro.
„Cărțile m-au urmărit, uneori mai timid, alteori mai hotărât, întreaga viață. Începând cu povestirile lui Ion Creangă citite de tatăl meu (cu savurosul și autenticul său accent), continuând cu nopțile nedormite, luminate de magia lecturii din liceu, până la bazele teoretice acumulate în cadrul Facultății de Litere și apoi la descoperirea rotițelor din spatele industriei odată ce am devenit parte din echipa Libris, viața m-a împins, spre norocul meu, din ce în ce mai aproape de lumea cărților.
Lectura este, pentru mine, un exercițiu continuu de empatie. Nu vom cunoaște niciodată cu adevărat și în profunzime viața altei persoane. Fiindcă ne lipsește această capacitate, avem nevoie de resurse, de exercițiu. În acest sens, lectura este esențială. Trebuie să citim, să avem contact cu poveștile de viață a zeci, sute de alți oameni, povești mai mult sau mai puțin codate, ca măcar să începem să înțelegem noi și noi perspective, care să ne ajute să fim mai înțelegători, mai toleranți, mai buni, mai umani.”
Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici
