Daniela Rațiu are o experiență bogată în a întrerprinde, prin mijloace literare, adevărate anatomii ale răului, realizând sinteze narative și de atmosferă, prin focalizarea pe două momente importante din istoria românească din secolul al XX-lea. „Ceaușescu. Ultimul an” este o poveste despre disperarea abisală din perioada premergătoare Revoluției din 1989, la finalul unei decade comuniste sufocante, în vreme ce „Sfârșitul lumii e un tren” e o poveste despre viață și moarte în perioada postbelică marcată nu doar de vitregii meteorologice peste sărăcia de după război, dar mai ales de funia strânsă a Armatei Roșii care a amplificat efectele foametei crunte din Moldova după 1945. Ambele volume aduc în prim plan suferința prin densitate textuală și detaliată. „Ceaușescu. Ultimul an” evocă contextul sumbru filtrat prin ochii unui copil, în vreme ce „Sfârșitul lumii e un tren” explorează într-o manieră mitraliantă, în bucle descriptive și repetitive, proporțiile deșertificant umane ale tentativelor de supraviețuire în perioada foametei din 1946-1947.

În al treilea roman publicat la Editura Cartier, Daniela Rațiu revine în același spirit și stil din „Sfârșitul lumii e un tren”, doar că de data aceasta scriitoarea se folosește de o focalizare biografică pentru a da viață spiritului epocii comuniste aliniată stalinismului notoriu. Și nu se oprește asupra oricărei biografii, ci asupra controversatei Anei Pauker. O activistă consecventă, care și-a asumat de timpuriu convingerile politice și consecințele (inclusiv condamnarea la închisoare), cu experiență revoluționară solidă acumulată în Rusia, dar și în perioada ilegalistă a partidului comunist român, cu o carieră remarcabilă (a fost prima femeie ministru de externe din lume, a apărut și pe coperta revistei Time), Ana Pauker a fost supranumită Stalin în fustă și a jucat un rol important în consolidarea noii puteri postbelice de la București și transformarea României după model sovietic, precum și satelizarea țării noastre pe plan extern în sfera de influență a URSS. Parte a grupului Vasile Luca-Teohari Georgescu, Ana Pauker a fost arestată în 1953 și a fost foarte aproape de o execuție sau de o soartă similară cu tovarășii de partid de care Gheorghe Gheorghiu Dej s-a descotorosit la momentul oportun. Interogată și destituită din funcțiile de partid, Ana Pauker a rămas sub supraveghere la domiciliu și a murit în 1960, în dizgrație, după o suferință fizică, nu înainte de a afla că soțul ei, un alt comunist convins, Marcel Pauker a fost de fapt executat la finalul anilor 30 în URSS.
Deși se întinde pe aprope 400 de pagini, romanul Danielei Rațiu nu e o biografie romanțată, nu abordează literar în ordine cronologică parcursul acestei femei de fier, ci mai degrabă se oprește asupra unui punct de cotitură biografică: momentul căderii în dizgrație. Daniela Rațiu ne pune față în față cu Ana Pauker transformată din cea mai puternică femeie din partid într-o deviaționistă, dușman al poporului. Din temuta figură intangibilă a comitetelor superioare de decizie, Ana Pauker ajunge în câteva luni un obiectiv ținut sub supraveghere de poliția politică, un instrument solicitat să-și recunoască o vină, din considerente oportune de partid.
Volumul acoperă, fragmentar, un interval de timp relativ scurt de după arestarea și interogatoriul Anei Pauker. Prima parte abordează perioada anchetei, deschizând în același timp perspective cu privire la practicile staliniste și la contextul machiavelic împrumutat inclusiv în România de Gheorghe Gheorghiu-Dej. Daniela Rațiu inserează ocazional fragmente din documente de epocă și sinteze istorice (declarații, raporate de urmărire) pentru a ilumina și mai mult parcursul și contextul personajelor. Cele două figuri care o însoțesc mental pe Ana Pauker în procesul lung și imprevizibil al interogatoriului de la Malmaison (penitenciarul temut al Securității unde se desfășurau anchetele, echivalentul Lubliankăi de la Moscova) sunt Gheorghe Gheorghiu-Dej (privit mereu ca un clovn oportunist și trădător, o păpușă devertebrată care tremură în fața Tătucului Popoarelor), respectiv Stalin, figura impenetrabilă, vicleană în autoritatea căruia Ana Pauker pare să se încreadă, chiar e așezată în scaunul acuzatului. Deși scapă la limită de execuție sau de condamnare la închisoare, Ana Pauker rămâne sub supravegherea Securității, deplasările ei sunt raportate și observate și, chiar dacă devine irelevantă din punct de vedere politic și duce o viață retrasă împreună cu familia ei, gestionând și sănătatea fragilă (va muri în cele din urmă de cancer), primește această reamintire constantă că nu este scăpată din vedere de vigilența Partidului.
A doua parte a romanului cuprinde un moment cheie în evoluția sistemelor comuniste: discursul lui Nikita Hrușciov, după moartea lui Stalin, prin care noul secretar general denunța cultul personalității și crimele staliniste, într-o ședință întinsă pe mai multe ore și care a cutremurat ierarhiile din URSS, dar și politica internă și externă ale statelor Pactului de la Varșovia. Atmosfera sălii și impactul discursului sunt detaliat și magistral reconstruite de Daniela Rațiu, acest moment dovedindu-se ulterior un punct de inflexiune în dictaturile comuniste. Ecourile discursului vor ajunge mai târziu și la Ana Pauker și vor facilita un nou moment de confruntare pentru ea: o lume așa cum a cunoscut-o, cu reperele solide ale unei autorități incontestabile e pe cale să se destrame. De aici se deschide un al treilea moment important din roman, o deschidere către ultimele momente din viața lui Marcel Pauker, o reconstrucție imaginativă a felului în care liderul comuniștilor români își găsește sfârșitul la Moscova, acolo unde este chemat și se reîntoarce cu bunăcredință, deși toate calculele pragmatice sugerau că de fapt i se pregătea execuția. Acest moment pare să fie un ecou simbolic al trădării pe care o resimte Ana Pauker, după ce anchetă și după denunțarea lui Stalin.
Momentul acesta de cădere asupra căruia se oprește Daniela Rațiu nu este ales întâmplător. El catalizează o deschidere panoramică asupra spiritului unei epoci dominată de frică. Frica este de fapt personajul omniprezent abstract din umbră al romanului. Frica, sentimentul universal amplificat de regimurile totalitare, ridicat la rang de instrument necesar operațional în special de regimul stalinist și reduplicat la infinit în toate țările care au cunoscut tranziția spre comunism. De frică nimeni nu scapă, frica are ochii mari, așa cum repetă obsesiv Daniela Rațiu pe parcursul romanului. Nimeni nu este de neînlocuit, nimeni nu scapă de vigilența Partidului, iată mesajele marilor epurări staliniste (cărăroa le cade victimă inclusiv Marcel Pauker), condensate la un deceniu distanță și în România, adaptate apoi de conducerea de partid din țara noastră. Nici Ana Pauker nu este scutită de frică, deși, în mod credibil, Daniela Rațiu ne oferă o perspectivă mai nuanțată: nu de ei îi este frică, îi este frică de lipsa de sens a vieții ei. De vid. De uriașa ironie a istoriei față de viața ei. Deziluzia. Marea Deziluzie, adevărul cutremurător al vieții Anei Pauker. Drama pentru Ana Pauker, care nu cedează ușor în fața interogatoriilor este drama pe care o trăiește și Marcel: drama fidelilor devorați de sistemul pe care l-au servit. Disonanța cognitivă (acel disconfort psihologic pe care îl trăim când punem două credințe contradictorii în tensiune), amplificată atât de ancheta Securității, cât și de denunțul crimelor lui Stalin, amorsează miezul suferinței fanaticilor. Pusă în fața alegerii de a accepta realitatea mutilantă sau de a-și salva crezurile personale, Ana Pauker preferă a doua variantă: nu comunismul este o ideologie criminală, ci doar câțiva oportuniști trădători l-au pervertit. Chiar și destituită, anchetată și așezată în fața unei alte lumi, uitată de tovarăși, dar supravegheată de Securitate, Ana Pauker își culege singura victorie (tragică) pe care o mai poate avea: victoria defensei psihologice, victoria mentală a propriei perspective asupra unui sistem care nu mai are nevoie de ea.
La fel ca în „Sfârșitul lumii e un tren”, Daniela Rațiu abordează o perspectivă narativă inedită, externă, dar care sună ca ecoul unui monolog interior, implementând bucle discursive care reflectă apărarea psihologică și căutarea unui sentiment de control din partea protagonistei, chiar și în cele mai umilitoare situații. Genul acesta de monolog prin ricoșeu generează o atmosferă particulară care te pune într-un contact de distanță optimă cu personajul.
O poveste originală și o contribuție inedită la evocarea galeriei răului, altfel decât prin mijloace istorice, „Frica” este expresia unei noi realizări remarcabile de atmosferă și construcție, cu o protagonistă prea puțin cunoscută și care are șansa, sper, să devină un material temeinic și pentru o ecranizare reușită.

Articol realizat de Sever Gulea pentru libris.ro.
„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.”
Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.
