David Foenkinos, născut la Paris pe 28 octombrie 1974, este romancier, dramaturg și scenarist. A studiat literatura la Sorbona, dar a urmat și cursuri de muzică. A debutat în anul 2001 cu romanul „Inversion de l’idiotie. De l’influence de deux Polonais”, recompensat cu Premiul François Mauriac. În 2004 obține și Premiul Roger-Nimier pentru „Potențialul erotic al soției mele” („Humanitas Fiction”, 2017) care îl face și cunoscut pe plan international. Urmează un șir impresionant de romane, toate devenite bestseller-uri, unele distinse și ele cu importante premii literare: în 2007 Premiul Jean Giono (pentru „Qui se souvient de David Foenkinos?”), în 2009 „La délicatesse” a câștigat nu mai puțin de zece premii printre care se numără Prix des Lecteurs du Télégramme, Prix littéraire des lycéens du Liban și Prix Jean-Pierre Coudurier (romanul este ecranizat și are succes la public primind și două nominalizări la Premiile César: Cel mai bun scenariu adaptat și Cel mai bun film de debut – filmul a fost regizat de David Foenkinos împreună cu fratele său). Ecranizate vor fi și volumele „Les souvenirs” (2011), „Je vais mieux” (2013) și „Le Mystère Henri Pick” (2016). În 2014 publică „Charlotte”, care câștigă Premiul Renaudot și Premiul Goncourt des Lycéens. David Foenkinos a publicat de asemenea proză scurtă, piese de teatru și două volume pentru copii: „Le petit garçon qui disait toujours non” (2011) și „Le saule pleureur de bonne humeur” (2012). Cărțile sale sunt traduse în peste patruzeci de limbi. În 2024 a apărut romanul „Viața fericită” („La vie heureuse”), publicat anul acesta și în limba română, la „Humanitas Fiction” (în traducerea Iulianei Glăvan). Romanul a fost bestseller în Franța, cu peste 168 000 de exemplare vândute în primele luni. Despre el și despre moarte, despre sensul fericirii și curajul de a-ți schimba viața, am avut cu autorul dialogul care urmează.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Domnule Foenkinos, așa mult te surprinde ceea ce presupui că poți găsi în acest volum față de ceea ce găsești de fapt încât nu mă pot abține să nu vă întreb din capul locului dacă ați încercat și dumneavoastră „Happy Life”. Dacă nu, ce v-a inspirat? Cum s-a născut ideea acestui roman? Chiar ar fi posibil să meargă o asemenea practică în Occident?
David Foenkinos: Nu am avut nevoie să fac ritualul, pentru că am trecut printr-o experiență în care m-am confruntat cu moartea la vârsta de 16 ani. Și asta mi-a schimbat cu totul viața: am început să citesc, să scriu. Știu cât de benefică poate fi întâlnirea cu moartea. Tocmai de aceea am fost fascinat de acest ritual coreean. Mi s-ar părea extraordinar să poată fi practicat și în Europa, numai că noi avem o perspectivă diferită asupra morții. Cine ar vrea să încerce așa ceva în România?
Laurențiu-Ciprian Tudor: Fie că punem problema fericirii într-o perspectivă eudaimonistă (la baza înțelepciunii stă năzuința către fericire), fie că avem o credință hedonistă sau stoică, asociem fericirea, în mare, ori cu practicarea virtuții și disciplinarea dorințelor, ori cu plăcerile, dar foarte rar cu problema morții pusă atât de brusc. Este societatea noastră (aflată sub imperativul succesului și a seducției consumului) atât de nepregătită de moarte? Este progresul nostru un idol și o iluzie? Nu mai vorbim că lumea virtuală oferă și ea un simulacru de adevăr și o înlocuire a realității..
David Foenkinos: Există multă suferință în Coreea. Rata sinuciderilor este ridicată. Să-ți imaginezi propria moarte este o terapie-șoc. Aveți dreptate: epoca noastră este necruțătoare. Romanul meu e și despre cum să ne transformăm viața. Nu există o vârstă anume la care să fie prea târziu să cauți fericirea.
Laurențiu-Ciprian Tudor: Scrieți, în plus, despre „această dictatură de a părea entuziast”. În societatea cu măști în care trăim, o astfel de terapie care presupune jocul de rol al propriei morți pare, la o primă vedere, nebunesc, absurd, apoi îți aduci aminte de existențialism și de faptul că fericirea se poate naște (ca alegere) din constatarea absurdului, dar asta presupune un mare curaj și o plasare în contră. E posibil acest curaj în societatea de mâine în care atașați ca niciodată de tehnologie (dependenți chiar) vom fi poate mai departe, ca niciodată în istorie, și de natura noastră și de natură în general? În lumea de mâine împăcarea cu sine, găsirea sensului, simplificarea vieții etc. par, mai degrabă, o dizidență (deși vorbim mult, azi, despre traumă și despre mindfulness).
David Foenkinos: Chiar așa e. Cred că, mai presus de toate, trebuie să ne întoarcem la lucrurile simple: ce ne face fericiți? Cartea preia un titlu de Seneca, care vorbește despre faptul că, pentru a fi fericit și liber, nu trebuie să mai deținem nimic. E nevoie, de asemenea, să ne eliberăm de judecata celorlalți. Personajele mele se întreabă, în roman, ce înseamnă fericirea pentru ele și își vor schimba viața din temelii pentru a o atinge. Fericirea este cea mai mare aventură a lumii moderne.
Laurențiu-Ciprian Tudor: Amintiți în roman și despre Covid și pandemie. Credeți că perioada aceea a reușit să producă o resetare? Că sunt oameni care au învățat lecția prezentului, a fragilității, a regăsirii lucrurilor cu adevărat importante și a persoanelor iubite? Observând ce se întâmplă în lume aș zice că am uitat repede acel timp al lui „memento mori”. Ce părere aveți? Dumneavoastră cum ați trăit pandemia? Ați putut scrie?
David Foenkinos: Când suferim, când ne este teamă și când ne este frică de moarte, așa cum s-a întâmplat în timpul COVID-ului, punem totul sub semnul întrebării. Urgența de a fi fericiți devine esențială. Atât de mulți oameni și-au schimbat viața în timpul pandemiei. În timpul pandemiei, a fost imposibil să scriu: am fost tot timpul cu fiica mea!
Laurențiu-Ciprian Tudor: Mi-a plăcut ideea călătoriei ca posibilitate de a te pierde, de a pune între paranteze propria viață și poate de a te reinventa. Eric, personajul cărții, se reîntoarce să facă „o doză de Seul”. Dumneavoastră ce doză ați face? Unde este acel loc care vă dă posibilitatea unui riviriment, a unei reconectări cu sinele? Unde este locul în care scriitorul ar vrea să evadeze?
David Foenkinos: Am norocul să călătoresc foarte mult pentru cărțile mele. Îmi găsesc inspirația în evadare. O să spun: România!! Am venit aici de foarte multe ori și am făcut turnee literare în toată țara. Ce bucurie să mă întorc în curând la Iași!?
Laurențiu-Ciprian Tudor: Deși debusolată, fragmentată, Amelie amintește de rădăcinile ei bretone, iar mama lui Eric se întoarce în locul natal al soțului iubit. Unde sunt rădăcinile dumneavoastră? M-am tot gândit că numele Foenkinos are un anume exotism și am constatat că el derivă probabil dintr-o lume a comunităților evreiești (poate sefarde) și grecești. Înțeleg că e foarte posibil ca familia dumneavoastră să provină din insulele sau comunitățile evreiești din Grecia, mutându-se ulterior în Africa de Nord (Algeria) și, în final, în Franța. V-a preocupat să exploatați literar o astfel de posibilitate (poate chiar să vă faceți și un test AND)? Apoi, sunt într-adevăr rădăcinile (ca o completare a poziționării prioritare în prezent) o ancoră de luat în seamă?
David Foenkinos: Aveți perfectă dreptate, bravo!!! Sunt grec, fără îndoială. Dar vorbesc foarte puțin despre mine în cărțile mele. Îmi place romanul, care este un fel de adulter față de sine. Însă în toate cărțile mele există o latură personală. Vorbesc adesea despre renaștere și cu atât mai mult în acest nou roman, în care scriu despre experiența morții prin care am trecut.
Laurențiu-Ciprian Tudor: Domnule Foenkinos, sunt sigur că scriind cartea v-ați (re)pus foarte aplicat problema propriei morți. Ce ați constatat acum? Vă temeți de ea? Care ar putea fi epitaful dumneavoastră?
David Foenkinos: Mi-e frică de degradare, nu de moarte. Iar epitaful meu ar fi horoscopul zilei! Ador astrologia, sunt Scorpion cu ascendent în Scorpion.
Laurențiu-Ciprian Tudor: În cărțile dumneavoastră aveți un fel de umor trist, iar relațiile parcă au toate microbul entropiei. Să fie adevărat, cum Eric crede, că „timpul distruge mereu fericirea” și relațiile? Este în acest context umorul o încercare de detașare, de delicatețe și de compasiune? În fapt, ce putem face?
David Foenkinos: Umorul este inima tuturor lucrurilor, singurul mod de a supraviețui. De altfel, cel mai nou roman pe care l-am publicat în Franța se numește Je suis drôle. Admir mai mult decât orice oamenii care mă fac să râd. Timpul devine dintr-odată mai intens.
Laurențiu-Ciprian Tudor: Eric descoperă în „Metamorfoza” lui Kafka lupta cu dorința sinuciderii. Acestă temă o regăsim din plin la Cioran (care știu că vă place). Pentru cel de-al doilea, conștientizarea faptului că poate pune capăt suferinței în orice moment îi oferea o libertate absolută, ideea sinuciderii dându-i, paradoxal, puterea de a rezista. Cum vedeți problema sinuciderii? Este Eric, în soluția sa, asemănător, cumva, lui Cioran? Pe de altă parte, avem cazul eutanasiei care, ce e drept, a căpătat, azi, o perspectivă mai mult medicală, adică se referă mai degrabă la o suferință trupească, la boli incurabile. Credeți că în viitor vom avea parte de o înmulțire a unei astfel de opțiuni, pe fondul unei anume despiritualizări?
David Foenkinos: Ritualul coreean este o formă de sinucidere, dar cu posibilitatea renașterii! Este o a doua viață care începe. La Cioran, relația intimă cu moartea îi permite umorul, melancolia, cinismul. Nimic nu mai are importanță, pentru că vom muri, așa că trebuie să facem haz de asta.
Laurențiu-Ciprian Tudor: Pentru Platon căutarea înțelepciunii (filosofia) era o pregătire pentru moarte. La fel pentru mai toți înțelepții, apoi pentru călugării creștini (care se considerau, deja, morți) ș.a.m.d.. Ei bine, încercarea aceasta de a ajunge la o „ars moriendi” nu ne poate și paraliza? Nu se poate ajunge la o imobilitate nefastă? Până la urmă nu sunt iluziile progresului și ale succesului un motor fără de care nu am avansa? Cum ar fi posibil echilibrul? Cum am putea, în logica dilemei lui Hamlet, să fim și să nu fim, în același timp?
David Foenkinos: Eu cred, dimpotrivă, că trebuie să căutăm libertatea oriunde o putem găsi. Ea nu este niciodată statică. Trebuie să ne mișcăm, să ne reinventăm, să nu rămânem aceeași persoană. Nu trebuie să murim de vii. Pentru mine, înțelepciunea înseamnă să ne eliberăm de judecata celorlalți.
Laurențiu-Ciprian Tudor: M-am gândit cum ar fi arătat romanul dumneavoastră dacă Eric ar fi apelat la inteligența artificială. Suntem, în această posibilitate, mai degrabă aproape de nemurire decât de ritualul morții? Să ofere oare viitorul posibilitatea de a nu mai muri? E de speriat?
David Foenkinos: Suntem cu toții muritori și vom rămâne așa pentru totdeauna. Nu cred în ipoteza dumneavoastră. Pentru a încetini timpul, trebuie să ne bucurăm de toate posibilitățile pe care ni le oferă viața.
Laurențiu-Ciprian Tudor: M-a uimit că faceți referire în volum și la România, ba chiar o prezentați ca pe o concurentă economică a Franței. Care este explicația, dincolo de faptul că multe dintre cărțile dumneavoastră au fost traduse în limba română? Dacă nu mă înșel ați fost aici în toamna anului 2015 (ultima dată cred). Vă place țara mea? Vă place vreun autor român de azi?
David Foenkinos: Am venit aici de foarte multe ori. Îmi plac inteligența și poezia românilor. Îmi amintesc că am vizitat un club al poeților, a fost minunat. Îmi place umorul unei țări care a suferit atât de mult. Îl iubesc pe Cioran și am foarte mulți cititori români care îmi scriu pe Instagram. Ador să schimb idei cu ei și mă bucur nespus că voi veni în octombrie!

Interviu realizat de Laurențiu-Ciprian Tudor pentru Revista Literară Libris nr.33 (3) Octombrie 2026
Laurențiu-Ciprian Tudor, născut în 1973, la Brașov, este poet, eseist, jurnalist cultural, sociolog, trainer și educaționist. Este membru al Filialei Braşov a Uniunii Scriitorilor din România din 2014. Aceeași filială îl premiază pentru evenimentul literar al anului (în 2015) și primește Premiul Cartea anului (în 2017 și 2019). A publicat, până acum, 9 volume de poezie, patru cărți de dialog (cu Daniel Drăgan, Teodor Baconschi, Liliana Ursu și Nicu Alifantis) și un volum de interviuri. Între 2007 și 2018 a inițiat și condus Grupul de litere-sunete-şi-culori „Caii verzi de pe pereţi” din Braşov. Este prezent cu poeme, cronici și interviuri în revistele literare. De la finalul lui 2022 este membru fondator al Asociației culturale și al revistei online „Epithet”. Cea mai recentă carte a sa este „de inimă albastră” (2023), o antologie de poezie realizată de criticul Adrian Lesenciuc.
