Spovedanie la Tanacu

10/06/2012

Recunosc,  fără să am nicio înzestrare de profet, că încă din primele zile în care am auzit de cazul mediatizat în România drept Exorcismul de la Tanacu, nu am putut să nu remarc potențialul cinematografic al întâmplării. Mi-am zis chiar atunci: iată un subiect care are scris peste tot pe el- scenariu de film. Sunt convins că nu am fost singurul care a remarcat acest lucru (în fond, chiar și unele abordări ale jurnaliștilor au sugerat că incidentele de la Tanacu, tentativa preotului Corogeanu și a celor patru maici de a exorciza un om suferind psihic, au fost desprinse parcă dintr-o peliculă sinistră). Sunt de asemenea convins că materializarea intenției de a realiza un film chiar în acea perioadă, pe baza celor întâmplate la mănăstirea din Moldova, ar fi fost cât se poate de inoportună. Dar nu doar pentru că oamenii erau deja mult prea șocați, prea revoltați, prea preocupați să se implice în disecarea problemei, nu doar pentru că subiectul era deja supralicitat pentru a mai stârni vreo curiozitate, nu doar pentru că o anchetă penală era în plină desfășurare, ci mai degrabă pentru că prea puțini avuseseră răgazul și resursele să analizeze cele întâmplate în profunzime, să asambleze faptele și să lumineze contextul într-o manieră cât mai panoramică, cât mai completă. Fără o înțelegere mai nuanțată a celor întâmplate, tentația de a cădea în clișeu, de a camufla într-o formă pretins artistică scheletul stereotipiilor vehiculate în presă, ar fi fost aproape de neevitat.  Oricum, să faci un film care are drept subiect exorcizarea e inevitabil, riscant. Să portretizezi explicit oameni aflați în suferință și torționari (fie ei de ocazie, fie ei bine intenționați) înseamnă să poposești, evident, pe un teren cât se poate de controversat, de șubred, în care granița dintre exploatare gratuită și analiză gravă să fie cât se poate de subțire. Din fericire, toate aceste obstacole au fost până la urmă depășite – un caz șocant, devorat senzaționalist de presă, a fost transformat într-un film care  tocmai a câștigat două premii la Festivalul de la Cannes din acest an. Un rezultat deloc întâmplător, evident: pe de o parte romanul Tatianei Niculescu Bran, Spovedanie la Tanacu s-a dovedit a fi exact privirea aceea decentă, documentată, matură și nelipsită de sensibilitate, de care era nevoie pentru a depăși impasul clișeelor cultivate de presă (Biserica face lucruri scandaloase, preoții sunt nebuni) iar autorul filmului bazat pe această poveste este experimentatul și deja premiatul Cristian Mungiu.

Mărturisesc că nu am citit volumul Tatianei Niculescu Bran încă de la prima ediție (care a apărut acum vreo 2 ani). Dincolo de faptul că mă săturasem de povestea mestecată pe toate canalele, aveam suspiciuni că voi regăsi chiar și într-un roman (care se recomandă a fi nonficțional, oarecum în prelungirea abordării lui Truman Capote, din In Cold Blood) aceleași ipostazieri grotești ale reprezentanților bisericii, aceeași vehemență și sete de condamnare pe care mulți justițiari autoproclamați din România o manifestă. Din fericire, romanul Tatianei Niculescu Bran a fost departe de orice rezervă aș fi putut avea:  căutând mai degrabă să exploreze psihologiile protagoniștilor și să integreze evenimentele într-un context mai larg, autoarea dovedește că are un interes pregnant în a înțelege cele întâmplate, superior celui asociat jurnalistului, de a atrage pur și simplu atenția. Povestea e probabil arhicunoscută în liniile ei mari: o tânără orfană, Irina, ajunge la mănăstirea Tanacu,  în vizita la prietena ei Paraschiva și decide să rămână acolo pentru o vreme. Imediat după ce ajunge în lăcașul de lângă Bârlad, Irina începe să se comporte ciudat, să vorbească fără sens și să aibă un comportament necuviincios față de toți cei din mănăstire. Deși o duc la spital, unde ajunge la un pas de moarte, sedată cu medicamente în doze mari, Irina se întoarce în cele din urmă la mănăstire ,cu acordul medicilor, însă starea ei de normalitate și calm este doar aparentă iar când crizele o apucă din nou, părintele Daniel și maicile vor căuta să o liniștească cu leacuri religioase, îndreptând destinul protagonistei spre un deznodământ nefast.

Romanul Tatianei Niculescu Bran nu proiectează doar o tragedie produsă de barbarie și ignoranță. Povestea autoarei trece peste dezbaterea practicilor primitive abordate de preot și face ceea ce presa nu a reușit să facă, atunci când s-a aruncat să devoreze cazul: așază tragedia Irinei la capătul unor neglijențe și abuzuri perpetuate de ani de zile în România, la toate nivelurile (în orfelinate, în administrația publică, în spitale etc – da, toate acestea se leagă sinistru de solid). În fond, e vorba de un roman care nu are o singură victimă – aproape fiecare personaj care apare este, la rândul său, ca într-un lanț al slăbiciunilor, o victimă a microsistemului în care e cuprins -de la personajul central Irina (cea care pare să fie întâmpinată, la fel de nepotrivit, în primul rând de medicii preocupați mai degrabă de statisticile din spitale decât de siguranța ei și abia apoi de preoți și practicile lor exorcizante) și chiar până la torționarul șef, părintele Daniel, la rândul lui o victimă a lipsei de unitate din interiorul Bisericii Ortodoxe.

Înainte să vedeți filmul lui Cristian Mungiu, citiți romanul Tatianei Niculescu Bran, o lucrare documentată și profundă care ilustrează, printr-un caz redat convigător , felul în care micile (și marile) anomalii sociale, instituționale, ideologice, aparent izolate în sfere paralele de activitate ale unei societăți se pot întâlni, pot conspira și pot da naștere unor forțe cu adevărat malefice… ale căror rezultate sunt vizibile chiar și pentru cei care nu sunt neapărat creștini.

SPOVEDANIE LA TANACU – Tatiana Niculescu Bran – Editura Polirom, 2012 (Editia a 2-a)

Cartea poate fi comandata online pe www.libris.ro.

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *