Idiotul

01/10/2012

De câțiva ani de zile mi-am propus ca, măcar în perioada verii (când și asaltul noutăților editoriale e ceva mai redus), măcar în vacanță, să abordez cel puțin o capodoperă a literaturii universale, a unui autor clasic, să am parte de o experiență de lectură din acelea, de uzură, care îți solicită la maxim memoria, atenția și chiar forța fizică a mâinilor sau a pieptului (dacă citiți întinși un tom cartonat de 600 de pagini, înțelegeți desigur la ce mă refer). N-a fost așadar ușor să mă hotărăsc ce clasic să aleg și mai ales ce să scriu despre el mai apoi, fără să înșir prea multe platitudini și fără să par prea diletant. M-am oprti în cele din urmă la Dostoievski, la Idiotul, mai ales că acest roman fusese reeditat cel mai recent, tot la Polirom, într-o ediție “user-friendly” – de buzunar (deși eu am preferat să parcurg varianta cartonată, ca să simt din plin… greutatea literară). Am ales Idiotul și pentru că, din lecturile mele nu prea numeroase ale romanelor lui Dostoievski, Idiotul a fost și cel care mi-a lăsat o impresie destul de difuză, fără să mai țin bine minte nici măcar coordonatele generale ale acțiunii. Și asta probabil pentru că prințul Mâșkin mi s-a părut, la vremea primei lecturi, drept unul din cele mai neverosimile și călduțe personaje construite de Dostoievski, un mielușel de sacrificiu cu care nu puteam probabil să mă identific la vârsta adolescenței (o vârstă a revoltei și a protestelor, o vârstă la care rezonam mult mai bine cu răzvrătirea lui Raskolnikov sau a lui Ivan Karamazov).

Nu e ușor, evident, să rezumi o acțiunea unui roman care se întinde pe aproape 700 de pagini și care antrenează o mulțime de personaje. În fond, când de apuci de o lucrare a lui Dostoievski lectura capata proportiile descoperirii unei planete noi: explorarea lumii vaste care ți se desfășoară necesită timp, răbdare dar și satisfacțiile sunt pe măsură, iar surprizele numeroase. Lumile lui Dostoievski sunt ecosisteme foarte bine dezvoltate și echilibrate, în care fiecare element are rolul și complexitatea sa, nimic nu pare să fie pus de umplutură, să se dovedească doar clei narativ pentru celelate intrigi iar fiecare personaj se dezvaluie drept un microsistem cu propriile lui provocări si legi de functionare. Respectând parcă, în cel mai înalt grad individualitatea și irepetabilitatea fiecărui protagonist introdus, însuși Dostoievski asumă consecvent faptul că scriitorul trebuie să depună toate eforturile pentru a descoperi nuanțe interesante și instructive chiar și printre persoanele de rând.

Acțiunea romanului Idiotul gravitează în jurul ciudatului prinț Mâșkin. Întors din Elveția, acolo unde a urmat un tratament îndelungat, pentru o boală nenumită (categorisită drept idioțenie, un soi de dificultate de a învăța și de a relaționa cu lumea), fără avere și fără renume, protagonistul revine în Rusia și își vizitează rudele îndepărtate din familia generalului Epancin. Modestia și sinceritatea consecvnta ale lui Mâșkin ajung să îi cucerească pe toți cei pe care îi va cunoaște, pregătind în același timp și conflictele majore ale romanului :  prin felul lui nevinovat și neatins de tentația de a judeca semenii, Mâșkin va deveni un soi de duhovnic al multor personaje și va intra, fără voia lui într-o încrengătură de intrigi care îl va marca profund în cele din urmă. Protagonistul nu se va rezuma la statutul de observator rece al evenimentelor din casa Epancinilor și a cunoștințelor lor, ci va deveni un actor disputat, mai ales de două prezențe feminine, pe cât de opuse, pe atât de puternice: Aglaia, mezina familiei Epancin, respectiv Nastasia Filipovna, femeia decăzută în ochii tuturor, scandaloasă în atitudine și în apucături, dar semeață și puternică fără îndoială. Nu întâmplător Mâșkin va oscila, pe parcursul romanului, între aceste două femei, atâta timp cât ele întrupează trăsături la care prințul este cât se poate de sensibil: frumusețea inocentă și frumusețea născută din suferință. Pentru Aglaia, Mâșkin va nutri o fascinație estetică, în vreme ce pe Filipovna o va iubi cu milă. În mod ironic, în ciuda faptului că este bine inenționat, sincer, empatic, tocmai Mâșkin va fi cel suspectat, pe parcursul romanului, că ar fi escroc, profitor  și lipsit de scrupule, până să fie categorisit, cu indulgență, drept un biet idiot (căruia comportamentele bizar de sincere îi sunt scuzabile prin prisma bolii de care suferă). Iar asta pentru că Mâșkin trăiește într-o lume suspicioasă, coruptă și invidioasă, stăpânită de vanitoși calculați, de impulsivi înspăimântători și de artiști ai ipocriziei. Senin, bland, de o religiozitate adâncă, Mâșkin nu va face față universului pe care vrea să îl descopere, de care vrea să se bucure încă din copilărie, încă din acel moment în care frumusețea lumii i s-a arătat într-un răgaz de grație, în Elveția. Într-o lume în care aparențele sunt ridicate la rang de cult și în care egoismul și comoditatea tronează, trăsătura principală a lui Mâșkin, acea de a oferi întotdeauna adevărul oricui, îl va transforma pe protagonist, așa cum va remarca unul dintre personaje, în cel mai nedrept individ cu putință.

La a doua lectură a romanului, Mâșkin nu mi s-a mai părut însă la fel de utopic, de neverosimil ca prima dată. Deși pare să aibă ceva angelic în el, protagonistul lui Dostoievski nu este totuși o figură hristică, nu e un martir cu o misiune precisă de a mântui umanitatea. El este pur și simplu un personaj care asumă, fără o conștiință mai înaltă ,pe cât de bizar ar părea,  sensibilitatea, modestia, sinceritatea, compasiunea drept filtre naturale de interacțiune cu cei din jurul său, fără a avea capacitatea de a alege altceva, de a se… adapta condițiilor potrivnice care îl presează. În acest sens romanul lui Dostoievski construiește un experiment de proporții, cu consecințe mai mult sau mai puțin previzibile: ce se întâmplă când un asemenea ins care a acceptat în orb pariul inocenței, al încrederii, al virtuții, ajunge în lumea adulților dominată de ambiții, lăcomii și vanități? Vorbim de un experiment literar al cărui mesaj și valabilitate dureroasă rămân cât se poate de actuale . În fond, și astăzi idioții… dostoievskieni sunt la fel de greu de găsit și la fel de bizari probabil, ca în vremurile scriitorului rus.

Uitasem cum e să-l citești pe Dostoievski. Uitasem de acea lectură-tăvăleală, acele pagini cu care te iei la trântă, acele personaje care te duc pe culmile înflăcărării discursive- pe toate le-am regăsit și în Idiotul (nu lipsesc conversațiile de salon provocatoare, dezbateri pe teme cu greutate- religia, sinuciderea, condamnarea la moarte, liberalismul, dezrădăcinarea, iubirea etc). Deși nemărginirea ei te va copleși, deși te vei rătăci nu doar o dată, deși aterizarea va fi încinsă de atmosfera densă pe care o vei străbate, vei știi, după ce ai petrecut o vreme acolo, de ce merită, măcar o dată pe an să poposești și să trăiești experiențe incofundabile pe planetele lui Dostoievski.

IDIOTUL – F.M. Dostoievski – Editura Polirom, 2012

Cartea poate fi comandata online pe www.libris.ro.

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *