MARIUS OPREA: Este omeneste sa empatizezi cu suferinta, iar in cazul meu aceasta empatizare este sporita de sensibilitatea poetica

01/09/2017

Sunteți curioși să aflați cum arată biblioteca unui scriitor? Câte volume conține? Care este cartea, din biblioteca personală pe care o îndrăgeşte cel mai mult? Sunteți curioși să aflați ce cărți și-au propus scriitorii români să citească în perioada următoare? Vă doriți să aveți în biblioteca proprie cărți cu autograful autorului?

Începând din 01.02.2013, Libris propune  proiectul Lumea cărților din perspectiva scriitorului, proiect care aduce mai aproape de public cei mai importanți scriitori români ai momentului. În luna SEPTEMBRIE din 2017, scriitorul care își dezvăluie relația sa cu lectura și biblioteca personală  este… MARIUS OPREA!

MARIUS OPREA: Este omeneste sa empatizezi cu suferinta, iar in cazul meu aceasta empatizare este sporita de sensibilitatea poetica.

Marius Oprea

LIBRIS: În volumul România postcomunistă (coord. Lavinia Stan, Diane Vancea), recent apărut la Editura Polirom, se sugerează că Raportul final (documentul care a stat la baza condamnării comunismului în România) a venit în întâmpinarea nevoii de reconstrucție a încrederii în noile elite, de combatere a amneziei voluntare și a etnicizării în evaluarea trecutului comunist (atitudini subsumate unor judecăți de tipul: nu noi, românii, am fost responsabili pentru comunismul din România ci diverse figuri străine de spiritul românesc, aduse cu valul URSS). Credeți că s-au atins aceste scopuri, ținând cont de cât de tardiv s-a produs această condamnare publică?

MARIUS OPREA: Din nefericire, condamnarea regimului comunist de către președintele Traian Băsescu în plenul parlamentului drept un regim politic „ilegitim și criminal”, ca o concluzie a Raportului privind analiza regimului comunist, redactat de mai mulți cercetători dintre care am făcut și eu parte, redactînd capitolele referitoare la activitatea Securității, s-a dovedit a fi doar un gest politic, menit să ”captureze” mare parte a ”intelighenției” din România în tabăra susținătorilor președintelui – care a și reușit în acest demers. În rest, cea mai mare parte a recomandărilor raportului nu și-au găsit acoperire în realitate. Nu avem nici acum un muzeu al comunismului. De asemenea, victimele, inclusiv foștii deținuiți politici, rămîn la marginea preocupărilor guvernanților, deși rămîn din ce în ce mai puțini – numai luna trecută au murit aproape 300 dintre ei – în vreme ce foștii lor torționari primesc pensii de șapte pînă la zece ori mai mari decît ei. Am încercat, cît am fost consilier al premierului Tăriceanu, să corectez această situație. Ca președinte al Insitutului de Investigare a Crimelor Comunismului, pe care l-am creat în decembrie 2005, am inițiat mai multe legi, prin care de pildă s-au acordat pensii speciale brașovenilor participanți la revolta de la 15 noiembrie 1987 (ei nu primeau nici un fel de compensație de la stat pentru suferințele îndurate în anchetă și deportare; de pildă, Doina Cornea, care a suferit de pe urma solidarizării cu ei, avea în 2004 o pensie care concura cu factura la gaz pe timpul iernii), Am anulat prin Legea 211 condamnările cu caracter politic și indemnizația fosștilor deținuți politici s-a mărit de patru ori, de la 50 de lei pentru un an de închisoare, la 200 de lei. Veniturile lor sînt însă departe de a le asigura o bătrînețe fără griji, așa cum o trăiesc foștii securiști, care au pensii lunare între 5.000 și 8.000 de lei. Am făcut aceasta pînă în 2010, cînd guvernul Boc m-a destituit fără motiv din funcție (de fapt, un motiv era – publicasem o carte deloc măgulitoare despre președinte, intitulată Adevărata față a lui Traian Băsescu, care a apărut într-un tiraj record, de 70.000 de exemplare. Cît despre amnezie cînd este vorfba despre comunism, îmi aduc aminte de o constatare pe care am făcut-o în 2000, la instalarea guvernului Năstase: majoritatea membrilor executivului își începeau CV-ul cu anul 1990, de pacă eram guvernați de adolescenți.

LIBRIS.RO: Credeți că, odată cu publicarea Raportului final, se reconfigurează o raportare oficială la trecutul decent și se catalizează o desprindere mai accelerată de moștenirea comunistă? În cinematografie și în literatură, moștenirea comunistă joacă încă un rol proeminent. Faptul că simțim încă nevoia de a ne privi în oglindă, de a detalia dimensiunile tabuizate și hidoase ale existenței sub dictatură și reziduurile lor prezente sugerează că suntem captivi în trecut, că suntem neîmpăcați cu trecutul sau e vorba doar de explorarea unei identități relevante a tranziției interminabile?

MARIUS OPREA: Sîntem abia la început în acest demers, în raport cu alte țări foste comuniste. Aș vrea să vă spun că vreme de zece ani, cît țara a fost condusă de Ion Iliescu, în România asemenea cercetări au fost ocultate, arhivele au fost practic închise – atît cea a Partidului Comunist, cît și cea a Securității. Avem un dublu handicap în ceea ce privește cercetarea istoriei acestei perioade, mai întîti pentru că nu a exitat voință politică în condamnarea reală a comunismului (ar fi însemnat ca regimul Iliescu să se condamne pe sine!), și mai apoi pentru că nici în prezent nu există susținere pentru cercetarea aprofundată a comunismului și pentru educarea populației cu privire la ororile săvîrșite în timpul acestui regim. Ca o comparație, Insitututul Memroiei Naționale din Polonia are aproape 3.000 de angajați, în vreme ce Insitututul de Investigare a Crimelor Comunismului, unde lucrez în prezent coordonînd acțiunile arheologice de descoperire a osemnintelor celor uciși de Securitate sau a celor morți în lagăre și închisori are 38 de angajați, cu tot cu personalul administrativ. Eu fac investigațiile arheologice pentru identificarea celor uciși doar alături de trei colegi arheologi – cu totul, patru oameni, care ar trebui să descopere osemintele a peste 200.000 de români uciși de Securitate sau morți în închisori. Abia de am găsit peste 100. Cercetările privind istoria comunismului în România se află într-un veșnic stadiu incipient. Astfel, majoritatea populației fie nu cunoaște mai nimic despre acest trecut (este mai ales cazul tinerilor, care sînt văduviți de surse de informare), fie îl privesc cu nostalgie, în cazul vîrsticilor.

Marius Oprea

Marius Oprea

LIBRIS.RO: Cât de receptive la istoria recentă sunt generațiile care nu au prins nici măcar un an de comunism? Cum pot rezultatele cercetărilor să devină utile și operaționale pentru generațiile viitoare, cum se construiește o cultură a memoriei, printr-un efort coerent, organizat?

MARIUS OPREA: Am inițiat și susținut sute de conferințe în ultimul deceniu, mai ales în licee, universități, case de cultură sau muzee din țară, unde majoritatea celor prezenți au fost tinerii. Interesul lor, odată stîrnit față de tragedia și umilințele prin care au trecut părinții lor (care se feresc să vorbească despre asta sau o fac zugrăvind trecutul în culori pastelate, sub presiunea unei inhibiții de protecție care îi oprește să/și amintească șirul de umilințe la care au fost supuși) rămînînd unul foarte mare. Cred că lipsesc cărți pe înțelesul lor, cum ar fi o istorie a comunismului și a Securiății pe înțelesul tuturor, un proiect la care mă gîndesc din ce în ce mai des. Am coordonat redactarea unui manual (O istorie a comunismului din România) care se predă, de mai mulți ani, ca materie opțională în sute de licee din țară. O cultură a memoriei se poate realiza numai prin politici coerente în domeniu, ca parte a unui program de guvernare. Din nefericire, în afara înființării Insitututului de Investigare a Crimelor Comunismului în 2005 de către guevrnul Tăriceanu, nici un alt guvern nu s-a mai arătat interesat în promovarea unor asemenea politici. Așa se face că Memorialul de la Sighet nu este un rezultat al demersurilor oficiale, ci al efortului a două persoane, Ana Blandiana și Romulus Rusan, care au transformat temuta închisoare unde și-au sfîrșit zilele vîrfurile elitei politice interbelice, începînd cu Iuliu Maniu și Ghoerghe Brătianu, într-un impresionant muzeu. Poate că, drept semn al interesului tinerilor față de istoria comunismului, numărul celor care vizitează Memorialul de la Sighet se află în topul muzeelor din România, ca număr de vizitatori, majoritatea tineri, deși se află în nordul extrem al țării. Am elaborat recent un proiect de lege pentru transformarea Fortului 13 Jilava din apropierea Bucureștiului într-un muzeu similar, în toamnă sper să intre pe ordinea de zi a Parlamentului. Sper să se găsească bani pentru o asemenea investiție, dar mă întreb de ce la nivelul Ministerului Culturii, de exemplu, nu a existat niciodată o asemenea preocupare. Se pare că politicienii români nu-și aduc aminte cu plăcere de trecut, sau vor să-l uite, pentru că mulți dintre ei rămîn prea strîns legați de acesta și aflarea adevărului despre adevărata lor obîrșie politică sau instituțională, nu le-ar fi comodă. Oricare ar fi motivul, rezultatul e unul. În România, adevărul despre comunism este departe de a fi cunoscut și conștientizat de majoritatea românilor, iar acest eșec este unul care trebuie asumat de clasa politică, întodeauna lipsită de interes în legătură cu acest subiect.

LIBRIS.RO: Cum valorificați experiența de istoric în romanele dumneavoastră? Care sunt limitele pe care le resimțiți ca istoric sau ca scriitor? Sunt acestea, pe undeva, complementare?

MARIUS OPREA: Ca istoric, trebuie să mă feresc de tentațiie imaginației, sau ale istoriei contrafactuale. Dar am fost înzestrat cu o imaginație bogată, care uneori ”dă pe dinafară”, așa că am ales să scriu proză, pentru a ”elibera” această presiune. Cînd sînt prozator, îmi folosesc experiența cercetării istorice, și așa multe din personajele mele au drept origine în destinele unor oameni despre care am citit în arhive, iar ca istoric, îmi foslosește mult experiența mea de jurnalist și prozator – utilizez un limbaj mult mai tranzitiv, ușor de lecturat și totuși respectînd rigorile științifice. Am un mare avantaj, jumătate nativ, jumătate educat: scriu cu ușurință și plăcere.

LIBRIS.RO: Volumul Șase feluri de a muri urmărește fragmente din lupta Securității cu cei care au îndrăznit să își asume libertatea de opinie în perioada comunistă. Cum ați făcut selecția istoriilor din acest volum, mai ales că, în experiența dumneavoastră cu documentele de arhivă ați întâlnit sute poate mii de povești dramatice? Ce este reprezentativ în destinele unor oameni precum Mugur Călinescu sau Vasile Cristurean?

MARIUS OPREA: Este omenește să empatizezi cu suferința, iar în cazul meu această empatizare este sporită de sensibilitatea poetică. Atunci cînd țin în mîini craniul unui om ucis sau citesc despre moartea sa în arhiva Securității, merg mult mai departe, dînd frîu liber imaginației. Mă trasnpun în suferința victimelor și o exprim, purtat de imaginație. Așa că mi-a venit ca din senin să scriu, în Șase feluri de a muri, o imaginară epistolă către mine, autorul, a vitimelor Securității, printre care și Vasile Cristurean, care avea doar 16 ani cîmd a fost ucis, sau să-m iimaginez trăirile adolescentului Mugur Călinescu în inegala sa confruntare cu poliția politică. Aici m-a ajutat experiența personală – la 24 de sni, am fost eu însumi confruntat cu ”rigorile” unor anchete la Securitate, pentru că alături de alți patru brașoveni (Caius Dobrescu, Sorin Matei. Marius Ungureanu și regretatul Andrei Bodiu), am fost anchetat pentru ”acțiuni și coemntarii ostile” la adresa regimului Ceaușescu.

LIBRIS.RO: Volumul Turma păstorului mut, pe care l-ați lansat și la Târgul Internațional de Carte și Muzică de la Brașov anul acesta, suprinde rezidenți ai unui spital de Psihiatrie care preiau puterea și vor să întemeieze un nou stat. Este, pe undeva, o metaforă a timpurilor pe care le trăim, o proiecție distopică sau mai degrabă utopică?

MARIUS OPREA: Totul a pornit de la o amintire – undeva, între Titu și Tîrgoviște am văzut, prin toamna anului 1988, o scenă incredibilă: bolnavii psihic incurabili de la un sanatoriu din comuna Comișani fuseseră scoși, printr-o neinspirată decizie, la cules de mere, să-și aducă aportul la !campania agricolă de toamnă”. A fost o scenă demnă de Tarkovski. Revăzînd locurile din goana mașinii, m-am întrebat dacă nu cumva ”adevărul și viața” se află dincolo, și cum ar arăta o lume în care nebunii ar fi singurii capabili să decidă, iar oamenii așa-zis normali ar fi niște legume. A ieșit o lume nici mai bună, nici mai rea – poate un pic mai umană și mai atentă la sine. E o metaforă, nu o utopie sau distopie – un ”elogiu nebuniei”, ca veselă desprindere de constrîngerile la care ”normalitatea” ne supune. Sînt, de pildă, sigur că este mai sănătoasă nebunia decît beția puterii. Prima este tratabilă.

LIBRIS.RO: Cum arată România imperială proiectată peste 40 de ani, în cel mai recent roman pe care l-ați semnat, Neasemuita Istorie a Imperiului Român de Răsărit?

MARIUS OPREA: Am imaginat o lume în care toți trăiesc după un principiu care de la 18 ani îmi călăuzește destinul și după care mă conduc – și anume o definiție proprie a libertății, care înseamnă posibilitatea de a stabili singur constrîngerile la care te supui. Nu mă plîng – cred că am fost cel mai liber tînăr, atît cît se putea, care a trăit în anii crepuscululu comunismului. Așa am rămas pînă azi – nu lucrez după normă și orar fix. În adolescență, am parcurs lista multor lucruri socotite nepermise, am hălăduit pe munți, am bătut țara-n lung și-n lat, am trecut granița multor constrîngeri școlare; nu cred că s-a întîmplat prea des să ajung la timp la ore, sau să am o lună de școală fără o săptămînă lipsă, ca student la fel, eram de găsit mai des în arhive sau pe șantiere arheologice decît la cursuri. Pe scurt, mi-am cîștigat libertatea, avînd însă grijă ca libertatea mea să nu afecteze libertatea celorlalți și aflîndu-mă la limita unor nesăbuințe care să-mi atragă represali administrative. Am tins întodeauna să ating maximul admis al dictonului rabelais-ian ”fă ce-ți place”. Așa că mi-a fost ușor să le doresc și celorlalți să trăiască ca mine, într-o lume în care principala constrîngere, munca (un cuvînt care vine din slavonul monka și înseamnă tortură dispare, iar noi trăim ca asistați ai unui stat (în acest caz, Imperiul Român de Răsărit) care prosperă mai ales de pe urma situației dezastruoase a vecinilor, mai ales occidentali. E o revanșă istorică, după atîtea secole în care ne-am aflat la marginea civilizației, exilați în ”deșertul tătarilor”.

marius oprea

Maris Oprea

LIBRIS.RO: Sunteți bibliofil? Cum arată biblioteca dumneavoastră? Câte volume conține? Care este cartea din biblioteca personală pe care o îndrăgiți cel mai mult? De ce?

MARIUS OPREA: Am avut o colecție de cărți vechi bisericești, din care o mare parte a dispărut, în condițiile unor percheziții bizare ale Securității. Pe ele am învățat paleografie chirilică. Am și acum cîteva cărți rare, de la ”cărticica roșie” a lui Mao, din care am citat copios în Turna păstorului mut, pînă la Viețile sfinților, tipărite la Mînăstirea Neamț în 1813. Din păcate, pentru că am fost și am rămas un ”migrator” (soția îmi spune Athanaric, după numele regelui got care și-a îngropat tezaurul la Pietroasele, sub asaltul hunilor), biblioteca se constituie acolo unde șed o mai lungă perioadă de timp. De pildă, biblioteca anilor 80 e la mama acasă, într-un apartament de la Brașov, din cartierul Steagu Roșu; biblioteca anilor 90 se află în lăzi, în pivnița unui prieten și n-am mai văzut-o de cîțiva ani, acum am în apartamentul din București cam o mie de cărți, jumătate de specialitate, jumătate proză și poezie. Cea mai îndrăgită carte este Relatare despre regele David, de Stefan Heim, din care am învățat care este resposabilitatea unui istoric. O recitesc adesea. Imediat după ea vin Peripețiile bravului soldat Svejk, de Hasek. De ele, după ce le-am citit pe la 15-16 ani, nu m-am mai despărțit niciodată.

LIBRIS.RO: Ce autori români aveți în bibliotecă? Ce autori români vă place să citiți?

MARIUS OPREA: Imi plac autorii români contemporani, l-am descoperit recent cu plăcere pe Tudor Ganea. Am citit cu aceeași plăcere romanele prietenului meu Filip Florian, ale lui Petru Coimpoieșu și Dan Miron, mi-a plăcut la nebunie O dimineață la vînătoare, al Ligiei Ruscu. Îmi mai vin în minte Agopian, Nedelciu și Groșan (dintre ”tinerii clasici”), iar dintre cei clasici de-a binelea Panait Istrati (i-am citit aproape toată opera) și Ioan Slavici. De asemenea, mai înapoi, cronicarii munteni și Cronica lui Nicolae Stoica de Hațeg, pe care o consider primul roman (autobiografic) românesc modern. Că veni vorba de biografii, apropo, poate nu știați: Filip Florian, la care am stat o vreme în gazdă este strănepotul lui Slavici, cu Ligia Ruscu am lucrat între 1986 și 1989, ca studenți, pe șantierul arheologic de la Ulpia Traiana Sarmisegetuza, iar cu Dan Miron am fost coleg de cameră în cămin. Proza e ca gripa, se ia. Eu am luat-o de la Cristina Andrei, soția mea. După ce a scris ea romanul Abonatul nu poate fi contactat, apărut la Nemira, mi-a dat și mie microbul.

LIBRIS.RO: Pentru cititorii care încă nu v-au descoperit ce le puteți spune pentru a le stârni curiozitatea să vă lectureze cărțile? Cum îl recomandă Marius Oprea pe Marius Oprea?

MARIUS OPREA: Poetul Marius Oprea îl recomandă pe prozatorul Marius Oprea, cei doi pe istoricul Marius Oprea și ultimii doi pe poet.

Interviu realizat de Sever Gulea pentru Libris.ro.

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *