Fontana di Trevi

26/11/2018

fontani di treviImpresionant și cuprinzător, Fontana di Trevi este romanul care încheie unul dintre cele mai longevie proiecte epice ale literaturii române contemporane. Prin trilogia începută în 1975, cu romanul Drumul egal al fiecărei zile, continuată în 2010 cu Provizorat și finalizată în 2018 cu Fontana di Trevi, Gabriela Adameșteanu a reușit de fapt să construiască o panoramă complexă, vie și densă în nuanțe asupra lumii românești din ultima jumătate de secol, privită ca o prefacere continuă și, adesea, traumatizantă.

Fără să fiu familiar cu Letiția Branea, personajul central care traveresează această trilogie (luând contact doar cu Vica Delcă, protagonista memorabilă din celălalt roman al anilor 80 foarte cunoscut al Gabrielei Adameșteanu, anume Dimineața pierdută), am citit însă cu plăcere Fontana di Trevi. Trecută de a doua tinerețe, Letiția Branea se întoarce în România, la București,   după o experiență occidentală întinsă pe aproape două decenii, la prietenii ei Morarii (Sultana și Aurelian Moraru), pentru a încerca să clarifice aspecte legate de moștenirile de familie.

Un personaj încă inedit pentru cei de o vârstă cu ea din țară, Letiția pare o victorioasă a destinului: are suficienți bani, suficientă voință pentru a duce o viață sănătoasă (cu tenis, yoga și o alimentație pe măsură) și a se bucura de propriul potențial fizic și social la un alt nivel decât resemnații pensionari autohtoni,  aflați mereu în lipsuri în țară. Întoarcerea Letiției la București prilejuiește o serie de reflecții ale protagonistei care lent și sistematic pun sub lupă dramele trecutului și ale prezentului unor familii care nu par să-și afle vreodată liniștea, oglindind, pe undeva chiar destinul spațiului balcanic în care sunt proiectați. Aspecte din viața personală  a Letiției și a cunoscuților ei sunt revizitate, pe firele memoriei și privite în contextul evenimentelor istorice care le-au amprentat și uneori zguduit violent: de la moștenirea unei istorii de familie nefavorabile pentru regimul comunist, cu toate complicațiile sociale și profesionale de rigoare,  la momentul cutremurului din 1977, la Revoluția din decembrie 1989 și mai apoi la mineriade și la nebunia tranziției anilor 90. Toate aceste repere ale istoriei recente sunt dublate sau, uneori ajung să producă microseisme biografice în viața protagoniștilor (și este remarcabil cum, și în acest roman, la fel ca în Dimineața pierdută, Gabriela Adameșteanu reușește să surprindă drama individului măcinat de circumstanțele istorice, de inevitabila legătură între marea Istorie și destinul fiecărui personaj).

În tinerețe, Letiția e prinsă într-o căsnicie nefericită cu Petre și trăiește un amor iluzoriu, compensator, infidel cu Sorin (un amant anxios și cinic în același timp, pe care Letiția nu îl va putea înțelege până la capăt), o poveste care se termină dramatic, inclusiv cu un avort în cele mai periculoase și problematice condiții. Când soțul ei, Petre, lipsit de recunoaștere profesională în România, un intelectual ambițios dar ghinionist, alege să fugă în Occident, înainte de 1989, Letiția pare să se înfunde într-o spirală a căutărilor, vinovăției și nefericirii, în cei mai negri ani ai comunismului. Alături de ea, dar într-un parteneriat oarecum dubios (dat fiind reținerile și ambivalențele care par să existe între ei) sunt Morarii: Sultana și Aurelian – doi intelectuali  care în anii 90 vor căuta să devină o portavoce pentru schimbare, dar care vor fi depășiți repede de evenimente, de băieții deștepți și de o țară tot mai înfometată de prosperitate pragmatică și nu atât de filosofii democratice. Mineriadele, circul mediatic și ulterior instabilitatea economică îi vor debarca rapid și pe Morari din pioni activi social în figuri irelevante pentru timpurile pe care le trăiesc. Speranțele lor se concentrează cel mai mult pe Claudia, fiica pe care se străduiesc de timpuriu să o protejeze de o țară cu un trecut ruginit și un prezent mult prea alunecos și periculos, în care doar cei ca Tincuța, femeia care le face curat în casă poate să răzbească stoic.

De la toate dramele și nebuloasele trecutului, atenția Letiției se îndreaptă apoi spre prezent și viitor, două dimensiuni în care nimic nu pare neapărat mai sigur, mai convingător, mai solid, ci care sunt marcate, în continuare de ingredientele inevitabile ale improvizației și compromisurilor uneori dureroase. Multe alte figuri traversează romanul Gabrielei Adameșteanu: de la doctori, avocați, tehnocrați, jurnaliști, toți ilustrativi pentru o dimensiune a timpurilor trăite. Însă reușita prozatoarei experimentate nu este doar aceea de a reconstrui o perspectivă panoramică asupra lumii românești, o lume aflată mereu parcă în conflict,  ci mai ales aceea de a nuanța binoamele schematice prin care am ajuns să filtrăm adesea, simplificator, experiența deceniilor scurse sub această realitate a violenței, a ciocnirilor constante între semeni: comuniști – disidenți, neocomuniști – democrați autentici, intelectuali – muncitori, noii îmbogățiți – loseri, naivi aspiranți – șacali pragmatici etc. Ceea ce se simte acut și plauzibil în romanul Gabrielei Adameșteanu este discretul sentiment al ratării, care însoțește toate generațiile care apar în roman: de la cele care își parcurg tinerețea în zorii comunismului și până la generațiile postdecembriste (care au impresia că cei ieșiți din comunism sunt oricum niște epave eșuate ale istoriei). Fie că fug peste graniță, pe tărâmul făgăduinței, fie că încearcă să conserve o disidență surdă, fie că se delimitează de compromisuri politice, toți cei care, ai crede că se vor găsi, la un moment dat de partea câștigătoare și luminoasă a istoriei, au parte însă de o supraviețuire adesea mediocră dacă nu chiar de ceva mai rău. Dacă, atunci când privim marea istorie e mai ușor să vorbești despre învingători și învinși, puse sub microscop destinele individuale scapă însă acestei împărțiri, în ciuda faptului că se află într-o oarecare continuitate cu evenimentele mari ale timpului lor. Nici chiar alegerile radicale și uneori riscante sau curajoase făcute în anumite momente, uneori nici protecția, nici susținerea celorlalți nu reușesc să garanteze nici reușita nici succesul și nici fericirea unui individ. Pur și simplu uneori viața pare să ne scape de sub control și deziluzia să devină o condiție pe care o experimentăm la orice vârstă.

FONTANA DI TREVIGabriela Adameșteanu – Editura Polirom, 2018

Recenzie realizată de Sever Gulea.

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *