Să proiectezi un roman în Manhattanul contemporan, în lumea artelor, în mijlocul unor personaje care, prin natura meseriei lor se învârt în cercuri sofisticate poate fi, dincolo de curiozitatea incipientă pentru asemenea spaţii privilegiate, destul de  intimidant pentru orice cititor şi asta pentru că, mai ales astăzi, producţiile artistice (şi, implicit,  universul în care sunt cuprinse), au pronunţate trăsături abstracte şi referenţiale, adresându-se cel mai adesea unui public cât se poate de erudit. Cu toate acestea, devine destul de clar de la începutul lucrării lui Cunnigham că romanul său, deşi îmbracă pe alocuri un caracter meditativ-filosofic, prin comentariile destul de pretenţioase pe marginea frumuseţii, a raportului dintre viaţă şi artă, a trecerii timpului, deşi e tapetat adesea cu trimiteri către Thomas Mann, James Joyce sau August Rodin, este totuşi un roman în care se dezvăluie crize existenţiale destul de familiare, la ciocnirea cu pragurile de vârstă şi cu problemele de mariaj.

Rebecca şi Peter sunt doi profesionişti ai artelor – ea este editor, el lucrează într-o galerie de artă-  aflaţi la vârsta a doua, implicaţi într-o căsnicie longevivă, în care “simţul recunoaşterii celuilalt este la fel de ascuţit ca o durere de dinţi”. Totul pare cât se poate de familiar şi repetabil: de la obicieurile cotidiene (el promite întotdeauna să o sune după întâlnirile importante cu artiştii) şi până la relaţiile sexuale (care capătă un bizar caracter mecanic, prin precizia cunoaşterii reciproce a trupurilor). Nu trebuie însă să ai cine ştie ce veleităţi de psihanalist ca să îţi dai seama că protagoniştii lui Cunnigham stau de fapt, prin natura biografiei lor, pe un adevărat butoi cu pulbere. El provine dintr-o familie modestă, republicană – o mamă paranoică, un tată de jucărie şi un frate homosexual(Matthew –  genul băiatului promiţător, strălucit, deştept şi agreabil). Până la moartea fratelui său, în urma unui accident, Peter are impresia că îşi croieşte viaţa printre resturi, în umbra lui Matthew care acaparează toată atenţia oriunde s-ar duce. Totuşi,  în compania fratelui său şi a primei iubiri din adolescenţă, două figuri exemplar de adorate, Peter trăieşte pentru prima oară furnicătura recunoaşterii acelei prezenţe divine a frumuseţii. Crescut într-un cadru conservator, accentuându-şi complexele de inferioritate, Peter va trăi o adevărată fascinaţie pentru familia viitoarei soţii.  Taylorii sunt o familie de intelectuali charismatici, desprinsă parcă din basme: trei fete remarcabile, fiecare încarnând un ideal: al frumuseţii, al sociabilităţii respectiv al echilibrului. Cu toate acestea, Rebecca nu-şi recunoaşte şi nu îşi percepe existenţa anterioară mariajului drept un paradis: şi ea a fost nevoită să trăiască în umbra luminozităţii surorilor ei, să sufere de pe urma acestora şi, mai ales de pe urma naşterii fratelui ei mai mic, vedeta şi în acelaşi timp oaia neagră a familiei,  Ethan (sau Mizzy): un geniu pe cât de promiţător, pe atât de fragil şi de neînchegat. Dramele timpurii ale protagoniştilor, conservate şi reduse la tăcere de un mariaj care pare să fi atins un inexplicabil echilibru satisfăcător sunt pe cale să primească o voce, în momentul în care în casa cuplului new yorkez va poposi chiar Ethan, aflat într-o pauză după o existenţă zbuciumată (care a inclus o perioadă de studii la Yale, excursii prin lume şi o neîntreruptă dependenţă de droguri). Vizita lui Ethan va fi de fapt scânteia care va aprinde butoiul cu pulbere al căsniciei. Peter nu va putea să se raporteze la Ethan decât printr-o privire contemplativă şi asociativă în acelaşi timp – Ethan va deveni un obiect al fascinaţiei estetice (Ethan pare sa aiba o constituţie care trimite mereu la ceva egiptean, ceva din El Greco, ceva dintr-un basorelief de pe un sarcofag), va deveni opera sa de artă preferată, până într-acolo unde nu va mai putea trasa foarte clar distincţia dintre fascinaţia pur estetică şi atracţia homosexuală. Pe de altă parte Rebecca va căuta să-l salveze de Ethan de la o existenţă autodistructivă, încercând să-l ajute să-şi găsească fericirea. În vreme ce Peter şi Rebecca vor căuta să-l instrumentalizeze pe Ethan, să-l transforme într-un mic proiect care să le schimbe vieţile, mezinul familiei Taylor  îşi va vedea liniştit de opţiunile sale, de drogurile pe care le va consuma pe ascuns, consolat în singurătate de speranţa vagă că va ajunge să  facă ceva pe undeva (“ceva prin arte”, “ceva grafică pe computer”). Iar atunci când Peter şi Rebecca vor realiza că dependentul de droguri pe care l-au obiectualizat este de fapt o fiinţă autonomă cu scopuri proprii şi acţiuni independente de voinţa lor, celor doi nu le va mai rămâne decât opţiunea confruntării  deschise cu propriile drame. Peter şi Rebecca vor afla însă că, deşi aparent mariajul lor este o lume kafkiană în care “întrebările pe care trebuie să le pună au de a face cu stabilirea gradelor de vinovăţie şi a daunelor provocate”, totuşi deschiderea reciprocă le va aduce o conştientizare a faptului că “măreţele păcate” se pot dovedi de fapt doar “minuscule infracţiuni” pe care dragostea si apropierea le pot imblanzi in cele din urma.

PÂNĂ LA CĂDEREA NOPŢII – Michael Cunnigham – Polirom, 2011

Cartea poate fi comandata online pe www.libris.ro.

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *