O spun pe șleau de la început: nu sunt mai deloc familiarizat cu subiectul experiențelor în pragul morții (abreviate EPM) – așa cum am aflat, după lectura volumului lui Chris Carter, e vorba de o categorie aparte de experiențe trăite de oameni care au ajuns în moarte clinică, în comă profundă, în acel interval de timp limită în care granița dintre apariția primilor indici ai morții și instalarea decesului efectiv este cât se poate de sensibilă. Nu sunt mai deloc familiarizat cu acest subiect nu doar pentru că nu am trăit așa ceva, ci pentru că nu mi se mai părea nimic curios și provocator în privința lui. După dezvoltarea fulminantă a neurofiziologiei din ultima jumătate de secol și a științelor cognitive în general, poveștile cu luminița de la capătul tunelului, cu decorporalizarea îmi păreau pur și simplu materializări complexe, inedite ale activității cerebrale în agonie. Pur și simplu nu vedeam ce probleme ar mai putea ridica și ce mistere ar mai putea ascunde asemenea experiențe, cel puțin abordate într-un context științific. Desigur, scepticismul meu era alimentat și de vasta literatură pseudoștiințifică în care dualismul era acceptat fără probleme și care nu doar că afirma semnificația aparte a EPM, dar îi asocia, făcând abuz grosolan de termeni inventați sau împrumutați din teorii științifice și statutul de mijloc de întâlnire între universul fizic și altul nonfizic (populat de tot felul de entități cum ar fi îngeri sau chiar extratereștri). În acest context am fost intrigat de apariția volumului Știința și EPM (Editura Lifestyle, 2012) semnat de un absolvent al prestigioasei Universități Oxford, un volum care pledează, mai degrabă decât să pună la îndoială, posibilitatea supraviețuirii conștiinței după moartea fizică a corpului, sugerată tocmai prin aceste experiențe în pragul morții.
Desigur, Chris Carter este conștient de dificultatea sarcinii pe care o asumă: aceea de a susține o poziție nonmaterialistă în ceea ce privește relația dintre minte și creier într-un context dominat de mai bine de 150 de ani de paradigma materialistă – mulți ar echivala probabil o asemenea îndrăzneală cu o adevărată sinucidere profesională și totuși, Carter pornește tocmai de la dovezi acumulate în ultimul secol pentru a-și contura demersul. Volumul autorului englez e structurat în două părți: o parte care caută să identifice temeiuri contemporane pentru dualism (ipoteza conform căreia creierul și mintea sunt entități de natură diferită) și o parte care explorează EPM, drept fenomene explicabile satisfăcător, doar în măsura acceptării paradigmei dualiste. Cu alte cuvinte, Chris Carter are niște obiective cât se poate de ambițioase care antrenează informații din numeroase câmpuri de cercetare: filosofie, fizică, neurofiziologie, psihologie etc. În același timp, abordarea lui Carter este totuși una didactică, gândită pentru un cititor nespecialist (probabil că una din marile provocări pentru autor a fost să ordoneze puzderia de surse informaționale într-un puzzle coerent și ofertant în același timp pentru cititori). Prima parte a cărții inventariază principalele ipoteze din filosofia minții privind natura conștiinței pentru a înțelege de ce dualismul cartezian a fost abandonat și de ce alte ipoteze, cum ar fi epifenomenalismul (mintea este un produs izolat al activității cerebrale), behaviorismul (mintea e reductibilă la comportamente) sau materialismul (mintea este o expresie a activității creierului) s-au dovedit a fi mai atractive și mai satisfăcătoare. Apoi Carter trece la critica materialismului și la abordarea principalei obiecții adresate dualismului: problema interacțiunii minte-creier (dacă mintea și creierul sunt două naturi diferite, atunci în baza căror legi reușesc ele să interacționeze?), luând în calcul atât lucrări ale specialiștilor în neuroștiință dar și o introducere fulger în fizica cuantică.
Luând în considerare discrepanțele descoperite între evenimentele neuronale și trăirile conștiente, incapacitatea de a declanșa gânduri prin stimulare corticală electrică, Carter avansează ipoteza lui Schwartz, aceea în care creierul ar putea fi privit drept o antenă pentru minte (deci o ipoteză în care creierul este un transmițător al minții și nu neaparat un producător al ei). În ceea ce privește problema interacțiunii minte-corp, Carter dedică un spațiu important din volumul său dezvoltării modelelor cuantice ale minții, în care se valorifică practic noțiunile contraintuitive ale fizicii contemporane (volumul lui Carter e o excelentă familiarizare, atât istorică, cât și conceptuală cu evoluția fizicii secolului XX). În aceste modele, punctul de întâlnire între minte și corp pare a fi sinapsa neuronală, la nivelul situsurilor de eliberare ale mediatorilor chimici, acolo unde particulele prezintă un comportament nedeterminat, dependent de o prezență nonfizică (dependența de această prezență este dată de paradoxul matematicianului Neumann, explicitat pe larg în volum). A doua parte a volumului analizează experiențele în pragul morții, evenimente cheie de luat în considerare pentru respingerea materialismului în ceea ce privește natura minții, tocmai datorită incapacității acestuia de a le explica. Autorul analizează în primul rând o statistică vastă (așadar, chiar există cercetări științifice numeroase pe această temă) a fenomenelor de tip EPM de pe întreg globul (din cultura europeană, orientală, amerindiană etc). Așa cum sugerează Carter, statistic vorbind, par să existe câteva coordonate transculturale ale tuturor acestor experiențe: stări de pace și împăcare trăite de toți protagoniștii, contactul cu rudele decedate și senzația de decorporalizare. Carter ia apoi în considerare o serie de explicații care caută să dizolve problema EPM-urilor: cele pishologice (EPM sunt produsul imaginației și credințelor personale, EPM sunt produsul disocierii etc) dar și cele fiziologice (EPM sunt rezultatul eliberării endorfinelor, a lipsei de oxigen, a acumulării de dioxid de carbon, a elibeării unor omologi ai ketaminei etc). Toate aceste explicații vor fi puse la îndoială pe rând, prin corelație cu studii științifice dar și cu deducții logice. Cele mai mari provocări pe care materialismul nu pare să le poată rezolva în ceea ce privește EPM-urile se referă la posibilitatea experimentării unor viziuni clare, coerente, profunde, în momentele în care zonele din creier responsabile pentru asemenea tip de experiențe sunt compromise. Desigur, nici demersul lui Carter nu este pe deplin convingător – el se bazează pe ideea inferenței la cea mai bună explicație – subliniind deficiența explicațiilor materialiste, autorul sugerează că soluția cea mai bună pentru înțelegerea EPM o reprezintă dualismul, fără să avanseze însă suficiente dovezi în favoarea sa. Cu toate acestea, Carter face o muncă de pionierat admirabilă: asociind rezultatele unor cercetări științifice recente (deși probabil încă neconcludente) cu ipoteze îndrăznețe care antrenează mecanica cuantică în explicarea conștiinței, filosoful englez se așază contra curentului și se plasează, prin acest demers, în avangarda unei posibile schimbări de paradigmă în ceea ce privește cercetarea conștiinței care nu e exclus să se petreacă în următoarele decenii.
Iată un volum care vă va surprinde cu siguranță (și care urmează a fi continuat, probabil cu cel mai provocator capitol, al explorării accesului spre lumile de dincolo – dacă într-adevăr putem accepta dualismul iar mintea poate supraviețui corpului fizic, atunci ce se întâmplă cu ea după moarte și cum este posibil ca oamenii să comunice cu asemenea conștiințe decorporalizate?).
ȘTIINȚA ȘI EXPERIENȚELE ÎN PRAGUL MORȚII – Editura Lifestyle (Grupul Editorial Trei), 2012
Cartea poate fi comandata online pe www.libris.ro.
