CapturăCea mai mare temere a lui Fellini era ca într-o zi nu va mai avea inspirație și lumea din jurul său îl va demasca ca un impostor în lumea cinematografiei care face niște filme pretențioase despre nimic. Aceasta temere i s-a adeverit la începutul anilor ’60 însă cu rezultate neașteptate. Ajuns la 40 de ani Federico Fellini era la apogeul carierei sale. Avea în contul său trecute capodopere precum „La Strada”, „Notti Di Cabiria” sau „La Dolce Vita” și reușise în sfârșit să scape de eticheta neorealismului creându-și stilul propriu – un soi de realism magic. După succesul fenomenal pe care l-a avut cu „La Dolce Vita” în 1960 toată lumea era cu ochii pe el să vadă ce va urma. Singura problemă era că Fellini suferea de un blocaj artistic și evita pe cât posibil astfel de întrebări la care nu avea răspunsul. Într-un final , sătul de atâtea întrebări, Fellini a spus celor din jur că următorul său film va fi despre un regizor aflat în pană de inspirație. Și asta a și făcut. „8 1/2” (numit așa pentru că însumează filmografia lui Fellini până în momentul acela: 6 lungmetraje, 2 scurtmetraje și o coproducție) este un film neconvențional și non-secvențial despre un regizor aflat în criză existențială; care știe că vrea să facă un film dar habar n-are despre ce va fi. La fel ca și Fellini, Guido (Marcello Mastroiani într-un rol excepțional) este presat de către directorii de studio pentru a începe filmările. O altă cheie de vizionare poate fi interpretarea că Guido nu este altcineva decât Marcello (personajul principal din „La Dolce Vita”) ajuns la maturitate și nevoit să-și părăsească hedonismul caracteristic pentru a înfrunta adevăratele obstacole ale vieții. Ambele variante au partea lor de adevăr nefiind nici negate nici recunoscute de către Fellini. Un lucru este însă cât se poate de clar: 8 1/2 este un film fabulos care emană o forță cinematografică nemaiîntâlnită.

Îmbinând realul cu fantasticul „8 1/2” adaugă o notă comico-fantezistă dramei intelectualului și a incapacității sale de a se face înțeles ,dar și crizei bărbatului ajuns la vârsta a doua. Astfel avem de-a face cu Guido artistul , regizor respectat care clachează în fața succesului nereușind să se adune și căzând într-o pană cruntă de inspirație. Presat de finanțatori să le prezinte măcar crâmpeie din scenariu următorului său film, de actorii confuzi care nu au nici cea mai vagă idee despre rolurile lor dar și de echipa tehnică ce-și cere drepturile pecuniare, Guido se izolează în lumea sa cautând metode cât mai rapide de a ajunge acolo (suicid, somn, sex). Avem de-asemenea de-a face cu Guido bărbatul, fost crai ajuns la vârsta a doua, prins între soție și amantă și în general într-o lume a femeilor care nu îl înțeleg , nu încearcă să-l înțeleagă, dar vor să-i fie alături pentru a fi părtașe geniului său. Lumea femeilor din viața lui Guido este prezentată atât de plastic și simplu dar atât de metaforic și sugestiv în același timp: o încăpere în care Guido (îmbrăcat într-o togă romană) este împărat și toate femeile-i sunt la picioare gata să asculte orice comandă. Femeile indezirabile precum și cele trecute de o anumită vârstă sunt izolate în podul încăperii spre a nu se mai întoarce niciodată. Aceste scene suprarealiste cu lumea interioară alternează cu narațiunea lineară din viața palpabilă a personajului, transformând acest film într-o viziune 100% felliniană. Pentru că drama artistului și drama bărbatului sunt de fapt drama universala a lui Federico Fellini. Toată viața sa Fellini a preferat să lucreze fără scenariu sau doar cu câteva pagini informative. Fellini este celebru pentru faptul că punea actorii săi doar să mimeze dialogul (să spună ce le trece prin cap sau să numere până la 100) urmând ca în post-producție să înregistreze dialogul prezent în film prin tehnica dublajului. Această practică era unanim folosită în filmul italian din acea vreme (de aceea în filmele italiene apar foarte mult actori vorbitori de alte limbi: engleză, franceză, germană etc) însă Fellini a abuzat de ea la maxim. Tot toată viața sa Fellini a avut o groază de amante și copii ilegitimi , deși a avut o singură soție (pe încântătoarea Giuletta Masina) care a rămas unica sa dragoste și care a mers alături de el până la final.

La fel ca în orice film de artă percepția lui „8 1/2” depinde foarte mult de starea de spirit a spectatorului. Unii pot fi descurajați de aranjamentul încâlcit al filmului și de subiectul nu tocmai comod. Alții pot fi fascinați de substraturile și planurile multiple ce alcătuiesc această scenă minunată numită viață. Recunosc că eu ma înscriu în categoria a doua. Atunci când am văzut „8 1/2” pentru prima oară am fost vrăjit de ingeniozitatea filmului și mi-am dat seama că cu un asemenea film nu te întâlnești decât odată în viață: suprarealist, amuzant, dramatic, real.

Cu Federico Fellini ne vom întâlni pe data de 3 aprilie, la ora 20:00, la librăria Șt. O. Iosif când va avea loc proiecția filmului „Amarcord”. Intrarea este liberă!

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *