În anii ’60, marele Jean-Luc Godard a avut ideea de a face filme improvizaționale fără un scenariu precis. În interviuri, Godard susținea că nu folosește nici un scenariu ci doar improvizează împreună cu actorii. Acest lucru nu era în totalitate adevărat. Godard avea o ideea despre povestea pe care vroia să o spună însă o modifica de pe o zi pe alta, în funcție de sesiunile de improvizări avute cu actorii săi. Din aceste „improvizații” s-au născut capodopere precum „A Bout de Souffle”, „Week-End”, „Bande A Part” sau „Masculin, Feminin”. O mulțime de regizori i-au urmat exemplu. Printre ei Terrence Malick, Jim Jarmusch sau Ken Loach. Un singur regizor însă, a luat ad literam vorbele maestrului francez și a început să facă filme fără nici un fel de scenariu. Acesta este britanicul Mike Leigh. Încă de la primul său film (realizat în 1971), Mike Leigh a refuzat scenariile preferând un cu totul alt mod de lucru. Metoda sa este următoarea: cu o lună, două înainte de începe filmările se întâlnește cu actorii cu care vrea să lucreze și împreună concep o poveste. Acea poveste este pusă la punct până la ultimul detaliu după care este repetată precum o piesă de teatru. Atunci când încep filmările, fiecare știe ce are de făcut. Ceea ce Mike Leigh nu le spune niciodată actorilor este că în fiecare zi de filmare adaugă mici noi detalii pe care intenționat nu le-a dezvăluit la repetiții. Astfel, aproape fiecare reacție surprinsă în filmele sale este 100% autentică. Această metoda poate părea una nebunească însă pentru Mike Leigh a dat rezultate. Pentru că metoda sa este cu siguranță una neortodoxă, tentația este mare să credem că filmele sale sunt niște experimente improvizaționale pe care nimeni nu le va înțelege vreodată. Nimic mai fals. Filmele lui Mike Leigh curg normal și cursiv precum o piesă bună de teatru; nu este nimic de neînțeles și în nici un caz nu este greu de urmărit. În ciuda carierei de invidiat pe care Mike Leigh o are („Naked”, „Secrets & Lies” sau „Vera Drake” sunt puncte de referințe în cinematografia mondială), el întâmpină în continuare probleme în obținerea finanțelor pentru filmele sale întrucât toți producătorii vor să știe despre ce este vorba în film înainte de pune banii. Acest lucru este imposibil întrucât nici regizorul nu știe despre ce va fi vorba. Dintre toate filmele sale, „Un An din Viață” este cel mai apropiat de inima regizorului întrucât este un film universal uman. Este un film cu personaje cât se poate de palpabile cu care toți dintre noi ne putem identifica.
„Un An din Viață” este un film personal; atât de personal încât doare. Filmul nu este altceva decât o bucată din viața de zi cu zi; nimic nu este exagerat, nimic nu este subapreciat, totul se desfășoară precum o scenă pe viu la care suntem martori doar privind pe geam. Este vorba de un an din viața familiei Hepple (Jim și Gerri), un cuplu în vârstă care-și duce existența liniștită în Londra. În contrast cu viața de cuplu de invidiat, pe care aceștia o au, este viața prietenilor lor cei mai buni. În primul rând o avem pe Mary: prietenă și colegă de muncă cu Gerri, divorțată și proaspăt ieșită dintr-o relație dezastruoasă cu un bărbat divorțat care se îmbracă în haine tinerești pentru a-și ascunde vârsta. Apoi îl avem pe Ken: cel mai bun prieten al lui Jim care a căzut în patima băuturii și a dezordinii. Ken o curtează pe Mary însă aceasta îl respinge pentru că îi amintește de propriul eșec în viață. În tot acest timp Jim (geolog de profesie) și Gerri (consilieră pe probleme medicale) își duc traiul în tihnă mulțumindu-i lui Dumnezeu că viața lor are un curs firesc și normal. Pe lângă identificabilitatea problemelor personale ale fiecărui personaj, filmul mai frapează prin aerul Britanic pe care îl inspiră publicului. După vizionare filmului poți afirma că acest film nu putea fi decât Britanic; manierele și tabieturile personajelor, limbajul, gestica, mimica, politețea, umorul negru, totul sugerează o atmosferă londoneză ploioasă și o poveste de viață dulce-amăruie.
Precum o piesă de teatru filmul este structurat în patru acte și precum un an calendaristic – așa cum îi sugerează și titlul – fiecare act reprezintă un anotimp. Fiecare început de act are un prolog de câteva secunde în fața casei lui Jim și Gerri, unde anotimpul în cauza își face simțită prezența. Cu o umanitate mai rar văzută pe peliculă, „Un An din Viață” ne invită la auto-reflexie și la aprecierea lucrurilor din viața fiecăruia care contează cu adevărat.
https://www.youtube.com/watch?v=ilv0aVRJPps
Vă așteptăm așadar vineri, 13 noiembrie, la ora 20:00, la librăria Șt. O. Iosif, la proiecția filmului „Un An din Viață”. Un film de Mike Leigh. Intrarea este liberă!
