Incognito. Vietile secrete ale creierului

Cu siguranță că dacă ar fi să ne gândim la una dintre cele mai savuroase ironii din univers am găsi loc în top 10 și pentru condiția umană – oamenii sunt singura specie capabilă să articuleze o cunoaștere amănunțită, discursivă, logică în ceea ce privește mediul înconjurător, dar e și specia aflată în mare dificultate în a-și înțelege tocmai organul care face această cunoaștere posibilă. Creierul nostru, depozitarul vieții, sistemul de control, de comandă, definitoriu pentru personalitatea, pentru trăsăturile noastre care ne configurează identitatea duce, de atâtea mii de ani o viață secretă care îi rămâne chiar lui inaccesibilă (sau, mai precis spus, care rămâne inaccesibilă dimensiunii noastre conștiente). Așa cum pun în vedere volumele dedicate neuroștiinței, ironia merge atât de departe încât tocmai o parte a creierului are impresia adesea că deține controlul, că este artizanul suprem în ordine ierarhică asupra tuturor celorlalte sisteme și subsisteme care îl compun – cumva dimensiunea rațională, conștientă construiește adesea o poveste pentru ea însăși, ca un fel de dictator care întreține un cult al personalității, ca un împărat convins că are cele mai frumoase haine și legitimitate absolută. Și totuși, David Eagleman, specialist în neuroștiințe vine, în acest volum inedit tradus de Editura Humanitas să pună în evidență cât de înșelătoare este această poveste și cât de multe avem de învățat despre noi, în cele din urmă.

Incognito – viețile secrete ale creierului este o carte care pune în discuție o mulțime de idei pe care le acceptăm aproape de la sine, aproape intuitiv, prin felul în care suntem educați și prin felul în care ne obișnuim să acționăm. E vorba de idei legate de responsabilitate, identitate, vinovăție, autocontrol, moralitate, responsabilitate. Toate acestea sunt examinate, în capitolele cărții care reliefează felul în care elemente pe care le asumăm drept simple și evidente ascund de fapt o mașinărie complexă de procese în spate.

Grație tehnicilor de investigație cerebrală (de la electrofiziologie și până la imagistică) și experimentelor realizate în ultimii 40 de ani, Egaleman aduce în fața cititorilor o mulțime de curiozități și ipoteze legate de felul în care funcționăm. Experiența conștientă elaborată pe baza simțurilor este departe de a a fi un flux de informații procesat și reprezentat exclusiv prin aportul adus de analizatori. Așa cum sugerează Eagleman, creierul construiește experiențele senzoriale, nu le primește pasiv: trimite proiecții anticipative care sunt confruntate cu informațiile venite pe calea simțurilor iar experiența conștientă este rezultatul ajustării acelor proiecții pe baza outputului extern. Prin această ipoteză, putem înțelege ceea ce trăiesc oamenii care au fost orbi timp de 40 de ani sau cei care suferă de orbire centrală (incapacitatea de integrare a informațiilor vizuale venite pe calea optică). Deci experiențele senzoriale sunt doar pe jumătate experiențe conștiente. Alt capitol vorbește despre ruptura care poate fi sesizată între cunoaștere și experiența conștientă. Memoria procedurală, memoria inconștientă prin care suntem în stare să ducem la îndeplinire sarcini, fără să ne putem explica în ce fel am reușit (sunt citate cazurile muncitorilor care reușesc să diferențieze sexul puilor ieșiți din ou sau cel al gardienilor aerului care pot recunoaște de la depărtare avioanele inamice) ne arată că există o viață secretă a creierului pe planul învățării și modelării educaționale (ușor de ilustrat mai ales în sport, acolo unde atleții se folosesc de controlul conștient doar pentru a examina și a corecta mișcările eficiente, în rest exercițiul și automatizarea ajung să conducă spre performanță). Eagleman discută și despre rolul intuiției, despre limita lucrurilor pe care le putem gândi și simți (există o genetică a atracției, ba chiar și o posibilă genetică a fidelității). Două dintre cele mai interesante capitole ale volumului discută despre un nou model de reprezentare a funcționării creierului, respectiv despre legătura dintre justiție și neuroștiințe. Dincolo de modelul care a fost aproximat până acum și de pionierii sistemelor informatice și al inteligenței artificiale, acela al unui sistem cu mai multe subsisteme (o diviziune cerebrală a muncii), creierul ar putea fi reprezentat ca o echipă de adversari aflată în permanentă competiție: de la macrostructuri (precum emisferele cerebrale, atunci când nu mai sunt legate prin corpul calos) la microstructuri – faptul că suntem capabili să ne certăm cu noi înșine, să negociem cu eurile noastre viitoare, să confruntăm mereu diferite variante de abordare a unei probleme ar putea fi chiar acea trăsătură particulară care ne face umani, creativi, eficienți, acea trăsătură care nu a fost încă aproximată, nici pe departe, de niciun robot. Pe de altă parte ideea de liber arbitru și responsabilitate pentru infracțiunile grave ar putea fi resemnificată, pe măsură ce neuroștiințele vor fi capabile să detecteze modificări cerebrale în creierul criminalilor, ceea ce nu i-ar absolvi neapărat de pedeapsă, dar ar putea conduce spre regândirea felului în care gândim reabilitarea lor.

Fără să creadă în reducționismul pur (faptul că întreaga viață mentală ar putea fi explicată strict în termeni biochimici), Eagleman ne amintește ce panoramă spectaculoasă s-a deschis odată cu progresia mijloacelor de investigare cerebrală, ce complexitate uluitoare și fertilă care ar putea modifica fundamental felul în care înțelegem cel mai important organ al sistemului nervos central.

INCOGNITO – VIETILE SECRETE ALE CREIERULUI – David Eagleman – Editura Humanitas, 2016

Recenzie realizată de Sever Gulea.