mortalitate recenzie carte
Mortalitate – Christopher Hitchens

În tranșee nu există atei – iată unul dintre citatele cunoscute și preferate de creștini, pentru a ironiza perspectiva celor care nu cred în Dumnezeu sau, mai precis, perspectiva celor care își permit să nu creadă în Dumnezeu atunci când nu sunt puși în situații extreme dar care, atunci când ajung neputincioși, amenințați, într-un moment dezastruos, fără ieșire,  își pun speranța într-o putere divină superioară. În logica acestui citat, ateismul este mai degrabă o perspectivă limitată și asociată unei existențe confortabile, în care îți permiți să asumi senin verdicte privitoare la nonexistența divinității, în condițiile în care nu ai nevoie de speranță, dincolo de propriile tale puteri și capacități. Christopher Hitchens este însă  un contraexemplu interesant și convingător la perspectiva creștină, evocată anterior: Hitchens se dovedește un ateu convins, capabil să își păstreze cu consecvență opiniile, chiar și în situația cea mai disperată, atunci când este diagnosticat cu o boală incurabilă. Christopher Hitchens, autorul controversatului manifest antireligios, intitulat Dumnezeu nu e mare, scriitor, jurnalist, critic literar, un polemist erudit și cunoscut pentru pozițiile sale ferme și argumentate în dezbaterile cu teme religioase și nu numai afla ca este diagnosticat cu cancer de esofag în stadiu avansat și este nevoit să se confrunte nu doar cu chinul unor tratamente ce nu ofera sanse certe de recuperare,  asociate cu efecte secundare dificil de acceptat, ci mai ales cu propria sa finitudine, cu absurditatea aleatoare a bolii.

Colecția de eseuri reunită în volumul MORTALITATE, eseuri pe care Hitchens le-a semnat după ce a primit fatalul diagnostic și a început terapia mai degrabă paleativă decât curativă, ating teme cu greutate: moartea, suferința, credința, boala. Autorul își păstrează însă umorul, luciditatea, , chiar și atunci când abordează aceste subiecte la persoana I, din perspectiva celui care experimentează degradarea bolii și transformarea dureroasă pe care aceasta o prilejuiește.

Așa cum remarcă Hitchens, cancerul pare să fie boala în care mori de încurajare, de la atâtea sfaturi și recomandări alopate sau nonalopate pe care oricum nu le poți aplica și valorifica în contratimp cu evoluția bolii. Este boala care te plasează într-o situație paradoxală, a unor atitudini contradictorii, ambele validate social: pe de o parte trebuie să înveți să mori cu stoicism, dar, în același timp ești motivat să te preocupi în cel mai înalt grad de propria ta supraviețuire, de ultimele tehnici și terapii disponibile pentru boala ta. Este boala care te face să trăiești disperarea dar și cele mai naive speranțe (nu neapărat în divinitate însă, cât în succesul anumitor proceduri medicale experimentale). Hitchens vorbește de asemenea despre ororile și umilințele aduse de transformarea corpului său: din prieten în dușman (însoțite de revelația că noi înșine suntem în primul rând un corp, nu doar avem un corp). De asemenea, Hitchens observă felul în care se modifică relațiile sale cu cei din jur, pe măsură ce boala avansează și aparentele subiecte tabu (viitorul apropiat, eventualitatea morții) genereaza  un anume disconfort, mai ales când unii dintre cei implicati in conversatii  rostesc foarte franc și fără ocolișuri faptul că partenerul lor de discuție urmează să moară și nu va mai apuca să își încheie toate planurile (Hitchens surprinde în acel disconfort pe care îl resimte o anume nevoie de a avea un drept de veto asupra a ceea ce se poate spune, atunci când suferi de cancer).

Scriitorul și jurnalistul american analizează deopotrivă cele două atitudini antagonice pe care le-ar putea adopta: convertirea religioasă oportună, de ultim moment (în fond, sunt atâția creștini, evrei, musulmani care îi trimit mesaje de susținere și îi amintesc că se roagă pentru el) – până la urmă nu era de așteptat ca un necredincios să fie pedepsit de o posibilă forță superioară pentru necredința lui, printr-o boală teribilă? Hitchens rămâne însă fidel perspectivei ateului convins pe care a exersat-o întreaga viață, ironizând celebrul pariu al lui Pascal (conform căruia nu ai nimic de pierdut dacă te încrezi în Dumnezeu): un asemenea pariu sugerează mai degrabă existența unui zeu cinic pe de o parte, si, pe de alta parte, a unei fiinte umane abject de oportunistă. De asemenea, Hitchens nu ezită să scoată în evidență posibilele contradicții din ritualul rugăciunii (funcția rugăciunii pare să fie fundată, după Hitchens, pe o premisă dubioasă: aceea că omul consideră că Dumnezeu a aranjat prost lucrurile dar ca el, omul,  îl poate sfătui, în același timp, despre cum le-ar putea repara). Pe de altă parte, autorul analizează lucid și pretențiile mobilizatoare și arogante ale celor care pledează pentru o perspectivă de tipul ce nu te ucide, te face mai puternic sau ale celor care sugerează că suferindul de cancer se află într-o adevărată bătălie cu boala sa, că e un erou în lupta cu boala. De fapt, multe lucruri care nu te ucid într-o primă fază (inclusiv cancerul) ajung să te slăbească, să te transforme într-o ființă fragilă și dependentă, să te umilească și să te facă nefericit, dizabilitățile cumulate una peste alta nu te întăresc întotdeauna în spirit, ci pur și simplu te fac să suferi, îți fac viața mai grea.

Criticile lui Hitchens îndreptate atât spre tabăra optimiștilor incurabili, cât și spre tabăra credincioșilor încăpățânați vin, împreună cu cronica stărilor suferindului (așteptarea injecției cu calmante, a prelevării de sânge) să ne amintească adevăruri dureroase despre condiția noastră: puși în fața unor boli cu prognostic rezervat, vom suferi și ne vom simți descurajați – asta nu înseamnă însă că trebuie să ne abandonăm disperării sau să profităm de credințe naive, ci să asumăm pur și simplu atât surprizele umilitoare pe care ni le va prilejui boala, cât și motivația de a face ceea ce ne definește și ceea ce ne-a plăcut până în ultima clipă. Christopher Hitchens pare să fi fost un asemenea om: un om care nu a renunțat să scrie, să lucreze, să discute pasionat cu cei din jurul său nici măcar în salonul de spital (pe care l-a transformat într-un adevărat spațiu de lucru și de primire), un om care și-a păstrat flacăra curiozității și a nesupunerii, o conștiință vie și lucidă captivă într-un trup muribund.

MORTALITATE – Christopher Hitchens- Editura Litera, 2016

 

Recenzie realizată de Sever Gulea.

 

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *