Poate că nu este deloc întâmplător că doamna Florina Mamina a ales să-și lanseze cele două romane, „Toamna, târziu” și „Casa de lângă pod”, în aceasta zi timpurie de primăvară. Căldura blândă a soarelui de afară ne aruncă neintenționat într-o nostalgie încântătoare îndreptându-ne gândurile către perioade ale vieții de care ne vom aminti întotdeauna cu plăcere. S-a spus, de către criticii de specialitate, că proza doamnei Mamina emană o nostalgie de cea mai bună calitate și tocmai de aceea ne permitem să comparăm lumina caldă de afară cu forța narativă a scriitoarei care poartă cititorul în locuri bune ale istoriei sale personale. Publicul brașovean amator de literatură de calitate, a venit în număr mare la librăria Șt. O. Iosif pentru a-i fi alături doamnei Florina Mamina la lansarea romanelor „Toamna, târziu” și „Casa de lângă pod”.
Am avut onoarea și plăcerea de a deschide această lansare amintind doar câteva titluri din bibliografia vastă a doamnei Mamina („Au înnebunit salcâmii”, „Sărut femeie, mâna ta”, „Pur și Simplu” etc.) și mulțumindu-i pentru bucuria pe care ne-o face de fiecare dată când alege să-și lanseze noile apariții editoriale în spațiul librăriei noastre.
Deși a îndeplinit multe funcții de-a-lungul longevivei sale cariere, domnul Ioan Popa a insistat să fie trecut pe afișul de lansare cu titulatura sa cea mai dragă și anume aceea de ziarist. Domnul Popa și-a început expunerea punându-și întrebarea dacă cele două cărți ale Florinei Mamina sunt cu adevărat romane. În ciuda numărului mic de pagini, cărțile doamnei Mamina sunt pline de substanță și asta le califică ca fiind romane în toate puterea acestui cuvânt.
Domnul Popa și-a concentrat expunerea în jurul romanului „Casa de lângă pod” văzând casa ca o metaforă perfectă pentru viața unei familii. Descompunând sensul cuvântului „casă” în bucăți mici de puzzle, domnul Popa a observat că aceasta este gândită de autoare ca o ființă vie; așa cum, pe vremuri, furca de tors era mai mult decât un instrument, era o completare a celei ce o mânuia, așa și o casă este expresia a personalității celor ce o locuiesc. Orice casă de la țară se compunea din „casa a mare” (încăperea de la stradă, cea mai mare și cea mai îngrijită cameră care nu era locuită ci era folosită doar ca spațiu de celebrare a marilor evenimente ale familiei respective și era deseori decorată cu cele mai de preț posesii ale locatarilor), tinda (locul unde familia ocupantă își petrecea cel mai mult timp dar și locul de întâmpinare a oaspeților) și căsuța (camera din spatele casei unde se retrăgeau bătrânii). Această compartimentare a casei este o analogie perfectă pentru etapele vieții unui om și modul cum se raportează acestea la existența sa. Domnul Popa a găsit mult adevăr în sintagma „casa bătrânească nu se vinde” observând faptul că deși fizic acest lucru este posibil, prin intermediul tranzacțiilor comerciale, tot ceea ce se vinde de fapt sunt niște ziduri și nicidecum amintirile, visele sau speranțele celor ce și-au trăit zilele în ea. De asemenea, locația caselor dă o anumită personalitate personajelor cărții doamnei Mamina. Personajul principal masculin din romanul „Casa de lângă pod” poartă numele de Toma, un nume destul de comun. Toma ar fi putut fi oricine dacă el nu ar fi fost identificat ca fiind Toma din Țânțari, actuala comună Dumbrăvița. Tocmai faptul că aceste personaje sunt identificabile în spațiu și timp le dă un soi de putere care transpare cititorului atunci când parcurge romanul.
Romanului „Toamna, târziu”, domnul Popa i-a remarcat lirismul extraordinar și l-a evidențiat ca punând în valoare poate cel mai bine, dintre toate scrierile doamnei Mamina, puritatea sufletului autoarei. Romanul poate fi cel mai bine parcurs în cheia romantismului de altădată.
Domnul profesor Ion Popescu-Topolog și-a început discursul citind niște notițe scrise pe marginea lecturii romanului „Toamna, Târziu”. Domnul Topolog a observat că tehnica literară folosită este aceea a vehiculului literar. În cazul romanului doamnei Mamina, vehicul literar este gândul sau mai precis derularea amintirilor într-o ordine cronologică firească: liceul, facultatea, iubirile tinereții (împlinite sau neîmplinite) și bineînțeles maturitatea. Ideea centrală a romanului este aceea că viața ne-o trăim prin ceea ce am fost și ceea ce am făcut. Tenta cărții este una documentară, în special prin secventele dedicate întâlnirii de liceu a promoției eroinei romanului, Dana, cu prilejul căreia fiecare personaj își creionează o scurtă cronică a realizărilor.
În ceea ce privește romanul „Casa de lângă pod”, domnul Topolog nu a putut să nu remarce îndrăzneală unei scriitoare de origine basarabo-oltenească de a pătrunde în lumea tainică a Transilvaniei rurale. Este remarcabil cum doamna Mamina reușește să surprindă specificul sufletesc al zonei Ardealului, unde oamenii și-au trăit, atâția ani, viața demn sub stăpânirea austro-ungară. Totuși, doamna Mamina a avut la îndemână câteva atuuri: faptul că este căsătorită cu un ardelean și că și-a trăit o bună parte a vieții pe meleagurile brașovene. Din acest punct de vedere, autoarea a fost comparată cu marele scriitor Liviu Rebreanu, care a evocat foarte corect și frumos viața rurală din sudul României – el era ardelean – pe care a cunoscut-o în urma relocării sale la București.
Următorul vorbitor a fost un reprezentant al generației tinere de cititori și de ce nu de scriitori. Este vorba de Călin Dragoi, unul din elevii de suflet ai doamnei Mamina. Acesta a remarcat elementele științifice de ordine romantică prezente în ambele romane. În opinia lui Călin, romanul „Toamna, târziu” poate fi privit ca o retragere în meditație, o introspecție, în timp ce romanul „Casa de lângă pod” oferă o certitudine a trecutului și o incertitudine a viitorului. Până la urmă, ambele romane oferă autoarei o virtute imensă: aceea a netrecerii în uitare. De asemenea, ambele romane plătesc, cu plăcere, tribut dictonului latin „memento mori”.
Directoarea editurii „Pastel”, Gabriela Daraban, a vrut ca, înainte de toate, să-i dea glas scriitoarei Silvia Andrei, care nu putut fi în public dar i-a trimis autoarei, prin intermediul doamnei Daraban, câteva gânduri legate de romanele acesteia. Doamna Andrei a remarcat cu plăcere că autoarea insistă asupra temei trecerii timpului dar o face într-un mod încântător și de fiecare dată inovator.
Doamna Daraban a ținut să amintească publicului și de la latura comică a scriitoarei Florina Mamina temându-se că s-a insistat prea mult pe tristețea nostalgiei. În acest scop, doamna Daraban a citit câteva povestiri amuzante din romanul „Casa de lângă pod”.
În legătura cu romanul „Toamna, târziu”, doamna Daraban a precizat faptul că nostalgia prezentă în carte nu este nostalgia intrării în vârsta a treia ci o nostalgie a apropierii vertiginoase de „iarna vieții”. Cu toate că niciunul dintre personajele scriitoarei nu își dorește acest lucru, aceștia acceptă trecerea timpului cu zâmbetul pe buze găsind resursele interioare necesare de a face haz de necaz.
Finalul i-a aparținut autoarei. Aceasta s-a declarat emoționată mulțumind din suflet tuturor celor prezenți.
Doamna Mamina a confirmat bănuielile cititorilor săi și anume că cele doua cărți ale sale conțin drama interioară a omului marcat de trecerea ireversibilă a timpului. Totodată, prin cărțile sale, a încercat să răspundă la una din marile întrebări universale: ce se va alege de agoniseala noastră de-o viață și cui va rămâne ceea ce noi lăsăm în urmă. Autoarea a recunoscut casa din romanul său, „Casa de lângă pod”, ca fiind o metafora a vieții.
Romanul „Toamna, târziu” continua povestea începută în „Au înnebunit salcâmii” și „Sărut femeie, mâna ta” însă doar lasă impresia că o și termina. De fapt, finalul romanului lasă loc unei eventuale continuări. De asemenea, doamna Mamina și-a rugat cititorii să nu trateze toate întâmplările din cărțile sale ca fiind autobiografice avertizându-i asupra faptului că un scriitor poate fi dus, de către imaginația sa, pe tărâmuri nebănuite ale ficțiunii iar realitatea reprezintă, de multe ori, doar un punct de pornire.
La finalul expunerii sale, autoarea i-a rugat pe cei din sală să mediteze alături de ea la întrebarea: „Ne trecem noi oare odată cu timpul?”.
A fost o după-amiaza cât se poate de plăcută în care literatura de calitate a avut, ca de fiecare data când doamna Florina Mamina ne calcă pragul, un cuvânt greu de spus reușind să eleveze pe fiecare dintre cei prezenți, fie și preț de câteva ore, deasupra oricărei griji și frământări.
Articol realizat de Horia Nilescu.
