Conform dicționarului enciclopedic al limbii engleze, efectul „Rashomon” înseamnă o serie de interpretări contradictorii ale mai multor oameni cu legătura la același eveniment. Numele acestui efect se inspiră direct din titlul filmului lui Akira Kurosawa realizat în 1950. Filmul lui Kurosawa este o ecranizare după legendarul scriitor japonez Ryunosuke Akutagawa. Ecranizarea nu este însă după povestirea „Rashomon” – singurul lucru pe care regizorul l-a păstrat din aceasta este titlul – ci după o alta povestire a lui Akutagawa intitulată „În Pădurea de Mangrove”. Dar totuși, trebuie să recunoașteți că titlul „Rashomon” sună mult mai bine. Avem de-a-face însă cu un caz, mai rar întâlnit, când concepția academică asupra unei terminologii se inspiră dintr-un film și nu din proza originară. Filmul „Rashomon” a schimbat regula jocului în cinematografie fiind prima peliculă care oferă mai multe interpretări aceluiași eveniment, care folosește naratori multiplii și în care niciunul din naratori nu este de încredere pentru public. Însă, statutul acestui film nu ar trebui să sperie spectatorii pentru că el este neașteptat de ușor de înțeles.
Cinematografia asiatică, în special cea japoneză, este văzut de către europeni și americani drept o armă cu două tăișuri. Pe de o parte este publicul care se ferește de filmele din aceasta zonă din teama de a nu le înțelege (cultură, modalitate de a gândi etc) iar pe de altă parte este publicul care vede aceste producții ca pe un exotism care trebuie experimentat. „Rashomon” nu este nici una nici alta. Este un film extrem de ușor de înțeles care o cursivitate lirică de invidiat. Totuși, vorbim aici de Akira Kurosawa, unul din cei mai respectați și venerați regizori ai lumii.
Deși este un film regizat de Akira Kurosawa acesta nu este un film cu samurai; este un film despre oameni, despre slăbiciunile umane și despre ce mai înseamnă sa fii om în situații limită ale vieții.
Așadar, ne aflăm la poarta Rashomon – o poarta ce marca intrarea sudică în Kyoto, capitala Japoniei din antichitate. Afară plouă furtunos iar sub adăpostul edificiului un pădurar, un preot și un țăran așteaptă ca vremea să se schimbe în bine pentru ca fiecare sa își poată vedea de treburile lui. Pentru că ploaia nu pare să se oprească prea curând, pădurarul le mărturisește celorlalți doi un eveniment cutremurător la care a fost martor involuntar. Acesta susține că l-a văzut pe celebrul bandit Tajomaru ambuscând căruța unui cuplu ce traversa pădurea. Tajomaru, susține pădurarul, l-a omorât pe bărbat iar pe femeie a violat-o forțând-o să fugă în lume de rușine. Pentru noi spectatorii, cărora regizorul ne prezintă povestea cinematic, nu este însă clar că lucrurile s-au întâmplat exact așa încât avem parte exact de perspectiva pădurarului care stătea ascuns în tufiș și nu a putut vedea clar derularea acțiunii. S-ar părea că nici regizorul nu este mulțumit de această variantă întrucât în următoarea ora avem parte de aceeași întâmplare văzută din perspectiva banditului Tajomaru (între timp prins și silit să depună mărturie în fața unui judecător), a femeii (găsită și ea și adusă în fața judecătorului) dar și a bărbatului ucis care comunică cu judecătorul – implicit și cu publicul – prin intermediul unui medium. Cine minte și cine spune adevărul? Spectatorii au acum patru variante complet diferite a aceluiași eveniment. Așa cum probabil v-ați fi așteptat, cheia dezlegării misterului nu ne este dezvăluita pentru că regizorul lasă la latitudinea noastră, a spectatorilor, să decidem care este adevărul și ce mai înseamnă el în situația de față. Este pentru prima oară într-un film – vorbim de 1950 – când liberul arbitru este lăsat în mâna publicului.
Despre Akira Kurosawa s-au spus atât de multe încât o să mă limitez la câteva lucruri de bază. Este considerat, de către mulți, cel mai mare regizor al tuturor timpurilor toate peliculele sale fiind referințe sacre în lumea cinematografiei. Filmele sale au stat la baza multor blockbustere importante din America precum „Cei șapte magnifici” (remake după „Șapte samurai”) sau „Războiul Stelelor” (a cărei poveste este copiat după „Fortăreața ascunsă”), Ingmar Bergman a spus că toate filmele sale sunt doar niște încercări mediocre de a-l copia pe Kurosawa ș.a.m.d. De remarcat în acest film este însă jocul celor trei actori principali (banditul, femeia și bărbatul). Cei trei își schimbă interpretarea odată cu prezentarea fiecărei versiuni ale povești, Într-o variantă pot juca călăul, într-o alta victima, într-o variantă pot fi moraliști, într-o alta lipsiți de orice scrupule. Pentru un actor, un asemenea scenariu este o provocare și un deliciu în același timp.
Vă așteptăm așadar pe data de 9 iunie 2017 (vineri), la ora 20:00, la librăria Șt. O. Iosif, pentru proiecția unui film excepțional: „Rashomon”, în regia lui Akira Kurosawa. Intrarea este liberă.
Articol realizat de Horia Nilescu.
Un răspuns