Cele patru colțuri ale inimii de Françoise Sagan

Françoise Sagan a fost considerată copilul teribil al literaturii franceze a anilor ’50-’60, după ce a cunoscut un succes fulminant încă din timpul adolescenței odată cu publicarea cărții de debut Bonjour tristesse, prin care a abordat teme de maturitate literară, fapt ce i s-a reproșat mai în glumă, mai în serios la acea vreme, dar care i-a adus Premiul Criticii în același an.

Cele patru colțuri ale inimii de Françoise Sagan

Din păcate, romanul de față – Cele patru colțuri ale inimii – nu a cunoscut ultimele corecturi, modificări sau adăugiri ale penelului ei, fiind descoperit ca manuscris după moartea autoarei, de către fiul acesteia, care după mai mulți ani a considerat că ar încununa opera mamei sale și a operat cu cea mai mare delicatețe mici modificări care să nu strice stilul și esența romanului.

Cu toate acestea, în lumea literară, părerile au fost împărțite, criticii situându-se în două tabere opuse în ceea ce privește cartea, una dintre ele considerând că acest roman în formă brută nu face cinste operei lui Sagan și ar fi trebuit păstrat departe de ochii publicului, ca orice operă de artă nefinalizată, scutind-o de rușinea de a-i fi expuse imperfecțiunile, care i-ar umbri apoi, într-un fel, forma finală.

Ingredientele tipic saganești ale romanului – care ascund promisiunea unei explozii care va expune tot ceea ce se dorește a fi ascuns sub preș – sunt o familie burgheză formată din membri care par că trăiesc fiecare pe cont propriu și o intrigă care amenință tot acest eșafodaj cu un echilibru extrem de precar, de piese puse laolaltă fără discernământ, totul tratat din abundență cu ironie și sarcasm.

Personajele sunt atât de puternic conturate în câteva fraze, atât fizic, încât avem impresia că le putem atinge, cât mai ales psihologic, de parcă ar fi radiografiate, pe un ton destul de caustic, cu maximă doză de ironie și fără prea multă îngăduință, până în cele mai intime gânduri și simțiri.

Acțiunea se petrece la reședința unei familii atipice, Cresson, un conac în care se amestecă stilul și gustul tuturor stăpânelor anterioare ale casei într-un haos decorativ, și care, este evident pentru oricine, nu are căldura și personalitatea unui cămin, ci mai degrabă ale unui muzeu al kitsch-ului.

Acolo, Henri, capul familiei și soția lui Sandra, împreună cu fiul lui Henri, Ludovic și soția acestuia, Marie-Laure coexistă fără a se strădui măcar să păstreze aparențele unei intimități caracteristice unei familii.

Relația lui Ludovic cu soția lui a avut de suferit în mod iremediabil din cauza unui accident de mașină în care au fost implicați amândoi și în urma căruia el a petrecut foarte mult timp prin clinici și ospicii pentru că, deși fizic se recuperase foarte bine, părea veșnic confuz și cu mintea rătăcită.

Din acel moment, Marie-Laure l-a tratat cu fiecare ocazie ca pe un invalid și prezența lui – când medicii au decis să nu îl mai trateze în spital și a revenit, în sfârșit acasă – i-a devenit peste măsură de nesuferită și nu face niciun efort să îi ascundă asta, ba dimpotrivă, gesturile ei trădează o furie mocnită și o ranchiună înspăimântătoare.

Henri, pe de altă parte, este un industriaș care preferă să petreacă timp cât mai mult în afara reședinței lui, în întâlniri de afaceri sau escapade amoroase, iar scurtele sale popasuri acasă sunt marcate de o veșnică nerăbdare și enervare, parca accentuate de orice vorbă a vreuneia dintre cele două femei ale familiei.

Totul se va schimba însă când el decide că este momentul ca fiul său să se arate din nou în societate pentru a pune capăt zvonurilor despre sănătatea lui mintală și cel mai bine ar fi ca această revenire să se întâmple la o petrecere mare organizată chiar la conacul familiei.

Pentru a pune această idee în practică, la La Cressonade sosește soacra lui Ludovic, Fanny, care se va ocupa de organizarea evenimentului.

Mama lui Marie-Laure, deși este o văduvă căreia i se pare că mai degrabă se preface foarte bine că trăiește și iubește viața după moartea soțului ei, constată că este mai vie și mai autentică decât cei care o întâmpină. Totuși, îl găsește pe ginerele său un om cu totul schimbat, care pare să fi atins, din cauza întregului șir de suferințe îndurate, noi profunzimi sufletești.

Fanny răspândește în jurul ei un aer de feminitate matură, eleganță, bunătate și o veselie născută din bunăvoință și dorință de a însufleți atmosfera de la conac. E frumoasă, chiar dacă chipul ei ascunde o tristețe veche, e sensibilă și toate acestea îi ating și pe cei din jur, care încep parcă, treptat, să capete trăsături mai umane.

Adevărata scânteie, însă, se produce la întâlnirea dintre aceste două suflete încercate, Fanny și Ludovic, care are loc, cumva, pe o altă frecvență decât a celorlalți și, datorită unui cvartet de Schumman, se transformă într-o adevărată vâlvătaie, care va aduce în viața lor sentimente uitate demult sau netrăite vreodata, dar și o situație familială extrem de încâlcită și cu un deznodământ greu de prevăzut.

Cartea, în ansamblul ei, strălucește prin simplitate; autoarea nu simte nevoia prea multor zorzoane stilistice, ci are mai degrabă un stil direct, concis și precis, știe exact ce să spună și cum pentru a produce efectul scontat, iar pasajele cu un ton obraznic, ironic, tăios se împletesc armonios cu fragmente extrem de sensibile și calde.

Cele patru colțuri ale inimii este, în concluzie, un roman despre singurătate – o singurătate paralizantă, debilitantă – trăită în doi sau mai mulți și despre redescoperire de sine, acceptarea unei noi iubiri în ciuda normelor sociale și refuzul de a reveni la o existență searbădă și plată, așa cum devine viața în lipsa iubirii.

Era din nou solitar, disperat și brusc adult, dar adult așa cum numai durerea te poate maturiza, ca și cum ai sta în colțul camerei, al vieții, cu spatele întors la toate posibilitățile oferite de viitor; singur, mereu singur, era singur.

O creangă de platan mângâia geamurile; când a deschis fereastra, o frunză i-a atins în treacăt obrazul, ca și cum ar fi întâmpinat-o. A surâs terasei, frunzei și acestei tăceri exterioare pe care parcă o savura pentru prima dată. A surâs și nu s-a întors să împărtășească această plăcere și cu umbra, cu acea umbră care se afla, totuși, mereu în spatele ei.

Titlu original: Les Quatre Coins du cœur

Editura Polirom, 2020, colecția Biblioteca Polirom.

Alina Mocan

Articol realizat de Alina Mocan pentru Libris.ro.

„Cu ani în urmă, eram librar și le spuneam oamenilor povești despre cărți. Acum, lucrez în domeniul financiar-contabil și “ascult” poveștile spuse de cifre. Nu sunt filolog sau critic literar, ba chiar am numai studii de profil real, așa că citesc și scriu recenzii doar din drag de cărți și dorință de a descoperi – și apoi împărtăși cu ceilalți – noi povești bine scrise”. – Alina Mocan

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *