Dragostea este placa turnantă, ingredientul esențial al parteneriatelor contemporane. Alegem să trăim pe termen lung cu persoane pe care le iubim și multe cupluri se destramă atunci când partenerii socotesc că nu mai există iubire între ei. Așa cum sugerează și psihologia ultimei jumătăți de secol, a iubi / a fi iubit este una dintre dorințele fundamentale ale speciei noastre, o specie socială în care copiii au nevoie de asistență îndelungată până să devină autonomi. Deși prezintă o componentă universală, condiționată biologic (există o biochimie a iubirii și o logică a rolului ei de liant social în perpetuarea speciei), iubirea are și o componentă culturală, personală, individuală. Învățăm să iubim într-un fel mai degrabă decât în altul, căutăm anumiți parteneri în funcție de experiențele noastre timpurii în familie. Și, mai presus de toate, ne temem puternic de faptul de a nu fi iubiți, o temere pe care o resimțim puternic în copilărie dar și mai târziu, ca adulți.
Perspectiva psihanalitică a pus în evidență încă din vremea întemeietorului ei, Sigmund Freud, consecințele relațiilor distorsionate cu cei alături de care experimentăm prima oară raporturile de iubire. Ulterior multe dintre perspectivele psihoterapeutice chiar și cele care s-au îndepărtat de psihanaliză au revenit la importanța experiențelor timpurii ale copiilor cu părinții. Teoria atașamentului și teoria traumelor timpurii, în care rezonează, e adevărat, ecouri psihanalitice dar care se coroborează și cu date neurobiologice au devenit repere importante în înțelegerea dificultăților de relaționare pe care le avem ca adulți, deși ele se concentrează pe ceea ce trăim în primii ani de viață. De ce? Așa cum ne amintește Veronique Kohn, copilăria este perioada în care suntem pe deplin vulnerabili (avem nevoie de susținere necondiționată, afecțiune și protecție din partea adultului), suntem insuficient de maturi pentru a înțelege dificultățile părinților sau greșelile lor, astfel încât, indiferent de cum suntem tratați de către aceștia (cu neglijență, cu supraimplicare, cu violență etc) vom căuta să le obținem sprijinul și să intrăm în legătură cu ei (căci de asta depinde supraviețuirea noastră). Prioritatea zero pentru copil este să rămână în relație cu părintele, iar dacă părintele exercită forme distorsionate/abuzive de iubire în întâmpinarea nevoii fundamentale a copilului, acesta din urmă va construi strategii de răspuns variate pentru a nu pierde relația cu adultul (copiii nu pot da vina pe părinți și nu le pot reproșa greșeli, mai degrabă se învinovățesc singuri și caută cele mai extravagante forme de minciună sau sacrificiu pentru a conserva relația). Strategiile acestea sunt așadar adevărate programe de supraviețuire, ele sunt vitale pentru copilul aflat în formare care depinde de adult.
Însă toate aceste strategii, multe dintre ele inconștiente, vor stabili premisele pentru felul în care ne vom manifesta ulterior ca parteneri de cuplu: pe de-o parte ele reprezintă alfabetul nostru relațional, iar pe de altă parte în viața de cuplu dăm frâu liber din nou acelei nevoi primordiale de a iubi și de a fi iubiți, dublată însă de o temere, de acum sensibilizată de un anumit scenariu de viață, de a nu fi iubiți.
După consumarea perioadei de îndrăgostire, de asemenea universală în experiența umană, în care celălalt este privit într-o lumină idealizată, odată cu dezvrăjirea și împărțirea vieții pe termen lung cu un partener, odată cu expunerea vulnerabilităților în fața celuilalt și de confruntarea cu momentele inevitabile de dezacord, ne redeschidem rănile, mai mici sau mai mari, pe care le-am trăit în copilărie, doar că de data aceasta programele automate, vechile noastre strategii intră automat în efect, încercând să ne salveze de la a retrăi traumele inițiale. Problema e că, adesea, aceste strategii sunt inadecvate pe termen lung și ajung să concretizeze profeții autoîmplinite: scenariul menit să fie eliminat ajunge de fapt să se actualizeze. Iar asta nu este întâmplător, ținând cont de faptul că inclusiv alegerea inițială a partenerului a avut la bază o afinitate pentru un anumit profil care ne sensibilizează vechile cicatrici.
De ce am alege ceva care ne antrenează din nou strategiile menite să îndepărteze trauma? Tocmai pentru că acela este limbajul iubirii pe care l-am înțeles când am fost mici. Căutăm așadar, mai degrabă familiaritatea, chiar și când ea, privită din exterior sau cu filtre lucide pare să ne înscrie pe un drum al nefericirii, mai degrabă decât spre o bunăstare definită obiectiv.
Într-un volum apărut în limba română la Editura Niculescu, psihoterapeuta Veronique Koch inventariază cinci tipare de parteneri care implementează asemenea strategii inadecvate, în funcție de trauma esențială trăită în copilărie. Fiecare capitol, însoțit și de ilustrații anecdotice sugestive explorează succint trăsăturile specifice profilului partenerial, posibila origine a traumei și oferă câteva repere terapeutice atât pentru cel care se regăsește în portretul psihologic, cât și pentru partenerul său. Desigur, categoriile propuse nu sunt absolute și nu sunt nici etichete fataliste (astfel încât să ajungem să ne resemnăm că ne regăsim în una dintre categorii și să acceptăm asta ca atare). Ele sunt mai degrabă invitații la conștientizare ca premisă de ameliorare ulterioară.
Primul profil, în ordinea momentului traumatic din copilărie este cel al temătorului. Temătorul a suferit o traumă de abandon de timpuriu, nu a primit atenția de care avea nevoie în primele luni de viață și eforturile sale de a-și chema părinții au rămas fără răspuns (sugarul care plânge fără să îl bage nimeni în seamă). Pentru a supraviețui emoțional, temătorul a implementat strategia deconexiunii, s-a deconectat de propriul său corp și propriile senzații pentru a nu mai simți nimic. Ca adult, este un partener care are un deficit emoțional mare, nu are acces la propriile trăiri, evită atașamentul și investește totul în gândire (în forma intelectuală sau spirituală, pornind de la premisa că doar înțelegerea cognitivă îi poate oferi o busolă de navigare în lume). Un asemenea profil se retrage, se izolează din relație și are nevoie să reintre în contact cu propriul corp și propriile senzații, să dobândească sentimentul de apartenență în lume. Cei care sunt într-un parteneriat cu un temător nu ar trebui să-l preseze să rămână în relație, ci să-l îmblânzească, ca pe o pisică sălbatică.
Al doilea profil este cel al altruistului, cel care iubește prea mult. Deși a reușit, în copilăria timpurie, să creeze o conexiune cu propriul corp și propriile stări, altruistul a pierdut atunci când s-a confruntat cu un părinte depresiv sau surprins în situații dificile care nu a mai putut să-i gestioneze nevoile. Strategia implementată atunci, pentru a păstra relația cu părintele copleșit de probleme a fost: renunț la propriile nevoi (care ar împovăra și mai mult părintele), mă conectez la cele ale părintelui pentru a-l face fericit (îmi restrâng nevoile, sufăr mai puțin, mă mulțumesc cu puțin, nu trebuie să deranjez). Altruistul , în forma sa anorexică (își neagă nevoile și se mândrește cu asta) sau în forma sa bulimică (își compensează nevoile afective cu mâncare – asociind adesea o tulburare de alimentație) este cel care pune mereu nevoile celorlalți pe primul plan și caută mereu să ajute, e cel care se pierde în partener și nu cere niciodată nimic (chiar dacă și-ar dori o recunoaștere pentru eforturile sale), deși în situațiile critice ajunge să cerșească iubirea (după câte am făcut pentru tine…). Un asemenea profil are nevoie să se reconecteze la propria sa identitate (să trăiască simultan conexiunea cu sine și cu celălalt, nu doar cu celălalt), să își identifice nevoile, să renunțe la rolul de salvator (de fiecare dată când va face asta, va intra de fapt în relație cu o victimă sau un persecutor care îl vor exploata ulterior) și să învețe să pună limite. Partenerul unui altruist va putea încerca să îl sprijine să găsească iubirea de sine, să înțeleagă ideea de distanță sănătoasă.
Al treilea profil este alfa, partenerul în armură care se teme de slăbiciune și trădare. Trauma acestuia se petrece undeva între 2 și 4 ani, când e expus unor așteptări narcisice din partea părintelui și e mandatat să îndeplinească un anume vis parental sau când e excesiv de răsfățat și protejat de timpuriu, iar ulterior, pe măsură ce crește, caută să obțină din nou acel loc privilegiat prin manipulare și seducție. De asemenea, originea lui alfa e legata de familii conflictuale și abuzive în care copilul se simte trădat și realizează că lumea e nedreaptă și nu se poate baza decât pe sine. Ca adult alfa în varianta dominatoare sau seducătoare este un curajos, eroic, liderul căruia nu îi e teamă de conflict, care îi protejează mereu pe cei slabi. Este un profil competitiv care caută mereu controlul, posesiv, narcisic. Acestea sunt doar măști, contraidentități pentru a nu se mai simți vreodată lipsit de apărare. Spre deosebire de temător, care nu poate trăi furia, alfa o trăiește din plin atunci când simte că ar putea simți slăbiciune. Provocarea pentru alfa este aceea de a cere ajutorul, de a dezvolta încredere în ceilalți, de a-și recunoaște vulnerabilitățile. Partenerul unui alfa va putea dezvolta o strategie de comunicare francă, sinceră (un alfa nu acceptă confuzia sau diplomația) și îl va susține în demersul de a renunța la echivalența dintre slăbiciune și vulnerabilitate.
Cameleonul este partenerul atent la așteptările altora. La fel ca altruistul, se pierde în celălalt, dar nu cu scopul de a ajuta, ci cu scopul de a plăcea. Este vorba de oameni care au trăit în familii cu mania controlului: părinți anxioși care nu și-au lăsat copiii să exploreze lumea, care le-au transmis propriile anxietăți, părinți care au condiționat afecțiunea de o reușită pe care ei o așteptau, părinți care s-au sacrificat pentru copii și apoi au pretins recunoștință, părinți intruzivi care au cerut doar ce au vrut ei de la copii fără să țină cont vreodată de dorințele celor mici. Strategia implementată de supraviețuire a copilului a fost să renunțe la autonomia sa pentru a nu fi abandonat. Doar că, în calitate de adult, cameleonul trăiește un conflict interior: cea între supus (cel care spune mereu da, neputând să refuze, dar protestând apoi în formă deghizată) și rebel (cel care spune mereu da, dar sau nu, dar tot ajunge să se supună, exprimând rezistență pasiv-agresivă). Cameleonul este partenerul care performează în roluri, care e atent mereu la ce se așteaptă de la el și chiar consimte să facă acele lucruri, dar care ulterior sabotează acordul inițial – e o specie de victimă ciudată care cere ajutorul și e binevoitor cu alții, dar care evită apoi să urmeze sfaturi sau să implementeze soluții. Un cameleon are nevoie să renunțe la presiunea așteptărilor celorlalți, să își acorde încredere, să îndrăznească să fie el însuși.
Ultimul profil inventariat este cel al dihotomicului, partenerul care nu se poate dărui în totalitate. Este partenerul care a trăit o respingere severă undeva între 4 și 6 ani și care a renunțat la a se mai dărui vreodată complet, conservând însă nevoia și dorința relațională, apelând la mecanismul de apărare al scindării. Mai simplu spus sunt partenerii care nu pot trăi intimitatea sexuală și emoțională cu aceeași persoană. Dihotomicul romantic mizează doar pe tandrețe și emoții, dar devine dezinteresat sexual de partenerul său, în vreme ce dihotomicul sexual se folosește doar de sex pentru a menține legătura cu partenerul, fiind deplin indisponibil emoțional (sunt parteneri care sunt capabili să trăiască vieți duble: își iau amanți pentru satisfacție sexuală sau emoțională în funcție de dimensiunea scindată: cea corporală sau cea sentimentală). Partenerul unui dihotomic are nevoie să îi câștige încrederea pentru a vorbi despre sindromul inimii zdrobite de care suferă și care alimentează disocierea și mai ales să nu îi pretindă schimbări.
Miza volumului „Ce fel de partener ești?” semnat de Veronique Kohn este, așa cum am amintit, una de conștientizare. Mai ales dacă avem senzația că trăim scenarii repetitive cu parteneri diferiți sau că suntem blocați într-o situație circulară în relația pe care o avem, cel mai probabil e posibil să vedem lumea prin ochelarii deformați ai scenariului de supraviețuire din copilărie. A repera automatismele de comportament, a conștientiza traumele ne va ajuta să trecem la perspectiva de adult, la asumarea deplină a tuturor personajelor interioare care ne locuiesc (și la a depăși identificarea cu ele pe rând). A deveni mai conștienți de noi, a ne trăi mai mult pe noi înșine cei din prezent, cunoscându-ne rănile și acceptându-le cu blândețe, depășind scenariile automate pe care le-am dezvoltat ca să supraviețuim într-un moment critic al biografiei noastre, ne va ajuta să experimentăm de fapt adevărata iubire, o iubire care nu amenință, care nu sufocă, care nu stă închisă, o iubire care oferă, dăruită dintr-un prea plin interior și nu o iubire care cere pentru a pansa răni ale trecutului.
Articol realizat de Sever Gulea pentru libris.ro.
„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.”
Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.
