Matei Vişniec s-a remarcat în anii ’80 ca poet, apoi ca dramaturg ale cărui piese, cu largă circulaţie în mediul literar, sunt interzise pe scenele profesioniste. În 1987 părăseşte România şi se stabileşte în Franţa, unde lucrează pentru Radio France Internationale. Piesele sale în limba franceză apar la Actes Sud – Papiers, L’Harmattan, Lansman, Crater, L’Espace d’un instant. Numele său figurează pe afişe teatrale în peste 30 de ţări. Matei Vișniec este unul dintre cei mai jucați dramaturgi contemporani. Piesele sale au fost montate în peste 25 de țări. Trăiește în Franța din 1987, fiind revendicat atât de literatură română, cât și de cea franceză. În ultimii ani Matei Vişniec s-a remarcat şi ca romancier, volume precum Ultimele zile ale Occidentului, Iubirile de tip pantof. Iubirile de tip umbrelă, Dezordinea preventivă bucurându-se de aprecierea cititorilor. Un secol de ceață, cel mai recent roman al său apărut la editura Polirom la finalul anului 2021, se regăsește pe multe liste de recomandări de lectură, fiind un volum de excepție. Încadrată de autor în categoria ficțiunilor istorice, cartea abordează dileme ale secolului trecut și dileme profilate la orizont. Este vorba despre o ceață ideologică, care, este de părere Matei Vișniec, „nu s-a risipit în acest început de secol, iar pe alocuri mi se pare că se îndesește, chiar în multe minți subtile și în multe suflete generoase.”
LIBRIS: V-ați declarat un scriitor care are rădăcinile în România și aripile în Franța, unde ați emigrat înainte de 1989 pentru mai mult oxigen cultural și libertate. Unde vă simțiți astăzi acasă, după ce România s-a apropiat măcar formal de spiritul libertății occidentale, traversând trei decenii de tranziție, aniversând 15 ani de la integrarea în Uniunea Europeană? Cum vi se pare România astăzi?
MATEI VIȘNIEC: Mă simt acasă pretutindeni în România, după cum principala mea „patrie” este limba română. Între 1988 şi 1989 am lucrat la secţia română de la BBC Londra, deci am continuat să „locuiesc” mental şi lingvistic în România. Din 1990 lucrez la secţia română a postului Radio France Internationale. Pot spune tot aşa, că am „locuit” zi de zi, mental şi lingvistic, în România, deşi emisiunile erau transmise de la Paris. În mod sistematic de câte ori am scris apoi piese în franceză tot eu mi le-am „transferat” în româneşte. Iar după căderea comunismului mi-am reluat practic activitatea de scriitor în România publicând poezie, piese de teatru, romane… Am fost în tot acest timp şi un observator al modului în care România s-a desprins de comunism, destul de încet după părerea mea. Multe lucruri m-au încântat şi m-au fascinat în ce priveşte România din 1989 încoace, dar şi multe lucruri m-au dezamăgit. Totuşi, partea bună mi se pare mai importantă şi mai promiţătoare decât partea rea… Faptul că România continuă să trimită, după trei decenii de libertate, milioane de români în Vest, sub formă de braţe de muncă necalificate, mi se pare ceea mai mare dramă umană şi economică. Iar cea mai mare nelinişte la nivel de societate românească mi-o provoacă amestecul dintre religie şi politică.
LIBRIS: După ce s-a stabilit în Franța, Emil Cioran de pildă, nu a mai publicat în limba română, considerând la un moment dat că e chiar primejdios să mai vorbească limba maternă. Dumneavoastră sunteți poliglot, stăpâniți cel puțin trei limbi, sunteți stabilit în Franța din 1987. Care e relația dumneavoastră cu limba? În ce limbă gândește scriitorul dar și omul Matei Vișniec? Cum e să fiți traducătorul propriilor piese de teatru?
MATEI VIȘNIEC: În toţi aceşti ani, mai precis din 1987 încoace, mi-am propus un fel de disciplină de scriitor bilingv: mi-am scris piesele sistematic întâi în franceză (şi apoi le-am „transpus”) în română, dar romanele şi poezia le-am scris în româneşte. Limba franceză rămâne pentru mine o „limbă de împrumut”, pe care voi continua să o aprofundez toată viaţa. În acelaşi timp, franceza m-a ajutat să-mi pun în circulaţie piesele în multe alte ţări, a fost o limbă care m-a „servit” ca un veritabil agent literar. Numeroşi traducători şi oameni de teatru străini mi-au descoperit piesele datorită faptului că erau disponibile în franceză şi apoi le-au promovat în ţările lor. Aşa am ajuns să fiu publicat în Brazilia, în Iran, în Turcia… Dar mai există o revelaţie în viaţa mea de scriitor: scriind în franceză am redescoperit într-un fel „voluptatea” de a scrie în limba română, de fapt am redescoperit limba mea maternă în pluralitatea straturilor ei. Comparând mereu cele două limbi, traducându-mi piesele mai vechi din română în franceză şi piesele mai noi din franceză în română, am avut revelaţii legate de ceea ce noi românii datorăm latinităţii şi limbii franceze, dar şi limbilor slave sau limbii greacă… Am descoperit, tot aşa, cât de „nedisciplinată” şi vulcanică este limba română faţă de franceză, dat fiind că limba lui Voltaire a avut timp suficient ca să se cristalizeze, să se aşeze, să se disciplineze. M-au interesat întotdeauna şi părerile străinilor care învaţă limba română şi care sunt destabilizaţi în faţa unei gramatici haotice, făcută aproape numai din excepţii… De fiecare dată când scriu o piesă în franceză este fascinant pentru mine şi prima lectură, cu actori francezi evident cărora le cer să-mi facă observaţii, să-mi corecteze eventualele greşeli. De multe ori ei simt că în spatele unor anumite turnuri se ascunde încă limba română, altfel spus se ghicesc structuri lingvistice profund întipărite în subconştientul meu. Personal, eu le simt uneori când citesc piesele lui Ionescu…
LIBRIS: Sunteți activ de peste 30 de ani ca jurnalist și ați semnat în redacții prestigioase precum BBC sau Radio France dar și ca scriitor prolific: ați publicat piese de teatru, romane, poezie și cărți pentru copii. Unde găsiți răspunsuri mai bune și mai limpezi? În literatură sau în realitate? E literatura o formă de evadare, de detașare de realitate sau tot o formă de explorare a întrebărilor?
MATEI VIȘNIEC: Când eram elev de liceu scriam deja poezie şi chiar am debutat în revista Luceafărul… La acea oră îmi puneam deja multe întrebări şi îl admiram enorm pe profesorul meu de filosofie, se numea Dobrotă. Datorită lui am decis apoi să dau examen la Facultatea de filosofie şi nu la Filologie… În adâncul meu, atunci, se născuse o poftă enormă de reflecţie şi aveam impresia că numai studiind filosofia voi găsi răspunsurile esenţiale. Până la urmă însă tot literatura a fost mai puternică, ajuns la Bucureşti m-am aruncat cu impetuozitate în viaţa literară, am frecventat cenaclurile literare din capitală şi din ţară, am fost membru fondator al Cenaclului de luni, m-am luptat cu cenzura şi mai ales m-am luptat ca să debutez în volum şi să-mi public apoi poemele şi piesele de teatru. Literatura a fost mai puternică deci în viaţa mea întrucât tot ea îmi dădea răspunsurile cele mai interesante, cele mai profunde. Chiar şi acum consider poezia un instrument de sondare a misterelor lumii şi a sufletului omenesc.
LIBRIS: Sunteți cel mai jucat dramaturg român de după 1990, piesele dumneavoastră sunt traduse în peste 25 de limbi, ați fost recompensat cu numeroase premii. Care au fost provocările pentru dumneavoastră în a obține notorietatea atunci și care credeți că sunt provocările astăzi pentru un aspirant? E mai ușor, e mai dificil să te afirmi ca dramaturg decât ca romancier sau poet? A contat că ați ajuns în Franța înainte de 1989, o perioadă în care exilații Europei de Est trezeau poate un interes mai pregnant, poate printr-o formă de exotism biografic?
MATEI VIȘNIEC: A fi dramaturg, a scrie deci piese de teatru, nu este chiar o condiţie simplă. Cineva care scrie proză sau poezie se adresează de fapt direct unui public potenţial. Între romancier şi publicul său nu există intermediar. La fel, între poet şi publicul său relaţia este directă. Între dramaturg şi public se interpun însă numeroşi alţi artişti: regizorul, actorii, scenograful… Sigur, un dramaturg îşi poate publica piesele, dar idealul său va fi întotdeauna acela de a fi jucat. Iar drumul de la text la scenă nu este niciodată simplu, poate fi chiar sursă de multe frustrări. Câţi dramaturgi nu s-au bucurat iniţial că piesele lor intră în repetiţii şi apoi, la premieră, s-au simţit „trădaţi”!
A fi dramaturg, deci autor de piese de teatru, presupune o anumită umilitate, sau mai bine spus acceptarea faptului că un spectacol este un act artistic semnat în comun de mai multe persoane: un autor, un regizor, un scenograf, o trupă de actori, un creator de lumini, poate un compozitor şi un coregraf… La ora la care începeam eu să scriu teatru nu existau în România, ca acum, autori-regizori, sau oameni de teatru totali, capabili şi să scrie, şi să regizeze şi să joace eventual în piesele lor. Eu m-am născut şi m-am format într-o lume în care disciplinele erau foarte compartimentate. Cine făcea şcoala de regie nu era luat în serios dacă încerca şi să urce pe scenă ca actor, iar cine făcea şcoala de actorie nu era luat în serios dacă voia să regizeze un spectacol. Si tot aşa, nu prea existau cazuri de dramaturgi care să-şi regizeze ei înşişi piesele, deşi unii, afirmaţi, încercau să-şi impună punctul de vedere artistic… Eu însumi, scriind teatru, nu aveam de loc ambiţii regizorale şi cu atît mai puţin actoriceşti. Pentru mine teatrul era în primul rând un gen literar care îmi convenea de minune, în care mă simţeam liber, în care puteam fi şi subversiv. Abia când am ajuns în Franţa am descoperit că existau oameni capabili să-şi asume fără nici o ezitare şi fără complexe mai multe „roluri”, adică să şi scrie, să şi monteze, să şi joace, să conceapă şi scenografia…
În România, după 1980, am fost recunoscut ca dramaturg, dar în cercuri restrânse. Drumul spre scenă era însă teribil de complicat, teatrul era mult mai controlat de putere decât spaţiul editorial… Piesele mele, fotocopiate de mine, circulau şi erau apreciate de oameni extraordinari (Cătălina Buzoianu, Ion Caramitru, Alexandru Repan…) dar debutul meu se tot amâna…
În Franţa am descoperit însă cu totul altceva, o multitudine de companii independente care căutau autori noi, interesanți. Peisajul teatral francez era cu totul şi cu totul diferit de cel românesc. În Franţa nu există nici azi, cu excepţia Comediei franceze, trupe stabile instituţionalizate, totul se face şi se desface repede, pe bază de proiect… În Franţa am profitat din plin de dinamica spaţiului teatral, foarte repede am scris piese la comandă, am intrat în aventura Festivalului de la Avignon, am descoperit că Ministerul culturii acorda ajutoare financiare de multe tipuri, atât pentru dramaturgi cât şi pentru companii de teatru… În acelaşi timp am rămas ataşat spaţiului teatral românesc pentru că el m-a structurat mental, actorii români din anii 70 şi 80 au fost fabuloşi, spectacolele pe care le-am văzut la Bucureşti între 1976 (anul venirii mele la studii) şi 1987 (anul plecării mele din România) îmi rămăseseră vii în minte…
LIBRIS: Sunteți cunoscut pentru titlurile poetice ale lucrărilor dumneavoastră (amintesc aici doar: Femeia ca un câmp de luptă, Reverii pe eșafod, Groapa din tavan, Despre senzația de elasticitate când pășim pe cadavre). Într-un alt interviu sugerați că alcătuiți titlurile îndeosebi după ce finalizați o lucrare. Atenția pe care o acordați titlului e un fel de strategie de marketing elevată pentru captarea atenției sau dați curs mai degrabă unei afinități poetice personale (mai ales că spuneți la un moment dat că poezia dumneavoastră s-a rarefiat și a fost absorbită de teatru)?
MATEI VIȘNIEC: Titlurile mi le aleg instinctiv, dar nu mă „las” până când nu-l găsesc pe cel potrivit. În general titlul se impune de la sine la un moment dat, fie în timp ce îmi scriu piesa, fie la sfârşit când o recitesc. Mai întotdeauna din masa de cuvinte se desprind câteva şi încep să se agite semnalându-mi că acolo, într-o anumită replică, se ascunde titlul ideal. Sunt însă conştient că titlul are o mare importanţă, că este o cheie care deschide nişte porţi… Aceasta este, în orice caz, părerea mea.
Mi s-a întâmplat să scriu însă şi piese care au opus „rezistenţă”, în sensul că după scrierea lor nu voiau să-mi „furnizeze” titlul potrivit. Iar eu m-am aflat în postura autorului care sapă disperat în interiorul textului aşteptînd să descopere perla rară, moneda de aur care este titlul… Cred că în prima perioadă a vieţii mele de dramaturg am recurs şi la titluri mai „banale”. Pentru prima mea piesă pe care am considerat-o demnă de a fi pusă în circulaţie am găsit un titlu incitant, am intitulat-o Sufleorul fricii. Pe a doua am intitulat-o Uşa. Cred că este piesa mea cu titlul cel mai scurt. Foarte repede am început să mă joc însă cu titlurile, căutînd fie o dimensiune ludică în ele, fie una poetică. Iată poate titlul meu cel mai teribilist: Bine, mamă, da’ ăştia povestesc în actu’ doi ce se-ntîmplă-n actu’ntâi. Cel mai lung titlu de piesă este acesta: Frumoasa călătorie a urşilor panda povestită de un saxofonist care avea o iubită la Frankfurt.
LIBRIS: Un reper recurent care traversează dramaturgia dumneavoastră dar și unele dintre romane sunt efectele totalitarismului și amenințarea amneziei colective în această privință. Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal, Richard al III-lea se interzice sau Scene din viața lui Meyerhold, Despre senzația de elasticitate când păşim peste cadavre sunt piese în care vă asumați o misiune pedagogică? E nevoie, periodic, să avem parte de un proces al comunismului prin teatru, ca să nu uităm?
MATEI VIȘNIEC: Scriitorii s-au povestit întotdeauna pe ei înşişi, şi-au povestit aventura existenţială şi afectivă captând implicit şi contextul social sau familial care i-a marcat. Aşa am fost şi eu, marcat de comunism, de absurditatea unui întreg sistem politic şi social, de personajele sale groteşti… Despre metodele de spălare pe creier existente în România şi în spaţiul comunist în anii formării mele am scris chiar din studenţie. Sufleorul fricii descrie de fapt un mecanism al fricii inventat de un regim totalitar pentru a-şi menţine cetăţenii într-o continuă stare de paralizie.
Când am ajuns în Franţa am descoperit însă ceva extrem de dureros, şi anume că o bună parte a intelectualilor occidentali nu ştiau de fapt multe lucruri despre comunismul de stat, despre crimele lui Stalin, despre dimensiunea concentraţionară a practicii comuniste. Am scris deci mai multe piese despre cenzură, despre manipularea individului de către putere, despre utopiile ucigaşe… Le-am scris pentru a combate uitarea şi ignoranţa, pe de o parte, şi dintr-un fel de datorie morală, pe de altă parte. Fusesem martorul unor absurdităţi şi voiam să le denunţ. Literatura are şi acest rol, uneori, mai ales când istoricii, jurnaliştii şi oamenii politici nu îşi fac ei treaba până la capăt. În Occident nu atât informaţiile disparate provenind din „lagărul comunist” au fost decisive pentru trezirea opiniei publice cât cartea lui Soljeniţîn, Arhipelagul Gulag, apărută în 1973. A fost deci nevoie de un talent scriitoricesc pentru ca mii de intelectuali de stânga occidentali să iasă din hipnoza întreţinută de propaganda sovietică…
LIBRIS: Un secol de ceață este un roman amplu publicat în 2021 la Editura Polirom, o invitație pe care o lansați de a ne face o părere despre dilemele secolului trecut și despre cele profilate la orizont. Ieșind din ceața totalitarismelor vegheate de Stalin și Hitler, care credeți că e ceața ideologică a decadelor noastre? E mai greu astăzi să distingem răul de bine, într-o lume mult mai relativă moral și expusă manipulărilor prin new-media? Suntem mai vulnerabili în fața erorii servituții voluntare?
MATEI VIȘNIEC: Sunt multe „ceţuri” ideologice toxice care vin spre noi, unele purtând aura egalitarismului şi a justiţiei. Curentele născute în universităţile americane, de exemplu. Cuvîntul woke începe să devină un slogan cu efecte perverse. Sigur că este bine să ne „trezim” şi să vedem unde se află sursele inegalităţilor în societate, dar a denunţa rasa albă ca principal vinovat al tuturor ororilor de pe Pământ este o pură aberaţie. Nu putem înlocui lupta de clasă cu o luptă între rase…
De o vreme se vorbeşte mult despre cultura anulării, „cancel culture”. Cei care o promovează în Statele Unite se pot lua de mâna cu cei care l-au servit fără spirit critic pe Stalin şi pe Mao, pe Pol Pot şi pe Fidel Castro. Observ şi alte ofensive înceţoşate, de exemplu tendinţele de demolare a unui universalism născut în Secolul luminilor. De la distrugerea universalismului la distrugerea democraţiei nu mai este decât un pas, pentru că dacă nu există idei universale atunci nici democraţia nu este o idee universală, susceptibilă să-i ofere omului mai multă demnitate şi mai multă libertate pretutindeni pe pământ.
Romanul meu Un secol de ceaţă este o radiografie a acestor „ceţuri”, şi poate un avertisment. Societatea de consum este şi ea producătoare de hipnoză şi de dependenţă toxică. Servitutea noastră voluntară în faţa mirajelor promise de societatea de consum mi se pare un alt capitol absurd din istoria omenirii. Stim cu toţii că am adoptat un model de viaţă care ne distruge cadrul de viaţă, adică planeta, dar nu suntem capabili pentru moment să ne mobilizăm pentru a o salva… Am urmărit totuşi, recent, dezbaterile provocate de filmul Don’t look up. Mi-am spus imediat că nu e totul pierdut, dacă literatura nu poate scutura conştiinţele iată că industria cinematografică poate fi uneori mai eficientă în acest sens…
LIBRIS: Ați publicat recent mai multe cărți de teatru pentru copii, în colecția Editurii Arthur, cărți în care, dincolo de ludicul adaptat vârstei, problematizați și teme mai grave. Cum bine spuneți, e vorba de povești de trezit adulții, nu doar de adormit copiii. De pildă în Extraterestrul care își dorea ca amintire o pijama aduceți în discuție consecințele economiei contemporane (o economie de hiperconsum), deteriorarea relațiilor dintre părinți și copii, asociată fenomenului migrației profesionale și mai ales lipsei de timp. E vorba de un fenomen universal asociat realității capitaliste sau de unul românesc al tranziției interminabile? Trăim aceleași provocări ca părinții francezi sau ei au depășit această criză a lipsei de timp motivată economic?
MATEI VIȘNIEC: Situaţiile nu sunt comparabile, cea din Franţa şi cea din România în ce priveşte copiii. Drama sociologică pe care o trăieşte România, prin neglijarea educaţiei copiilor, este poate cea mai dureroasă din Europa, dat fiind că românii sunt cei mai numeroşi muncitori europeni zilieri. Francezii care pleacă să lucreze în străinătate nu se duc să culeagă roşii sau sparanghel, se duc pentru afaceri sau să lucreze în întreprinderi având nevoie de specialişti. Migraţiile au existat întotdeauna, însă, cu efecte comparabile. La sfîrşitul secolului al XIX-lea mulţi italieni săraci, mai ales din sudul Italiei, veneau în Franţa ca să lucreze la construirea de drumuri şi poduri, precum şi în ferme. Am găsit articole din epoca respectivă despre aceşti migranţi economici: erau deseori priviţi cu dispreţ şi învinuiţi de toate relele… Piesa mea Extraterestrul care îşi dorea ca amintire o pijama are ca sursă de inspiraţie exclusiv ceea ce se întîmplă de mulţi ani în România şi în propria mea familie. Nu mai ştiu numărul verilor mei de gradul întîi şi de gradul doi care, în ultimii 20 de ani, au lucrat pe şantiere sau în diverse ferme din Italia, Germania, Spania, Portugalia… A munci nu este o ruşine, să fim înţeleşi. Dar în România avem acest paradox: tranziţia se eternizează şi lipsesc oportunităţile pentru ca oamenii să-şi poată rentabiliza propriile proprietăţi agricole… Ceva nu e în regulă. Sute de mii de români pleacă în străinătate pentru a supravieţui. E normal?
LIBRIS: Ce își dorește Matei Vișniec în 2022?
MATEI VIȘNIEC: Să scăpăm de pandemie, să revenim la acea normalitate imperfectă de dinainte de 2020…
Articol realizat de Sever Gulea pentru libris.ro.
„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.”
Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.
