Monica Pillat: „Trecutul nu trebuie privit nici prea de-aproape și nici de prea departe. Justa distanță îl salvează și ne alină pentru tot ce s-a pierdut”.

Laurențiu-Ciprian Tudor – Doamnă Monica Pillat, atunci când, împreună cu Adrian Lesenciuc, am avut ideea unui dosar Pillat, aproape imediat ne-a venit în minte o metaforă ordonatoare: „Vița Pillat”. Ne-am gândit la asta ca la numele unei podgorii, ca la un soi anume care înseamnă și vin (ca simbol al lui savoir vivre), și cultură, dar și mlădița lui Hristos. Sub acest triptic aș vrea să aibă loc dialogul nostru, așa că îl voi introduce primul în scenă pe Ion Pillat, bunicul dumneavostră patern. 

Monica Pillat: „Trecutul nu trebuie privit nici prea de-aproape și nici de prea departe. Justa distanță îl salvează și ne alină pentru tot ce s-a pierdut”.

Din păcate, el se mută la Domnul cu doi ani înainte de nașterea dumneavoastră, dar cu toate astea l-ați cunoscut din poveștile bunicii și ale apropiaților și, apoi, cu siguranță, l-ați citit cu mare atenție. Cum apare acest bunic patern în galeria dumneavoastră interioară? Ce poveste semnificativă (din familie) v-a rămas cu privire la el?

Monica Pillat – La început, pe acest bunic poet l-am întâlnit într-un tablou care mi-a fermecat copilăria. În acuarela pictată de bunica mea paternă, artista plastică Maria Pillat-Brateş, el mi se arătase din profil, privind plin de melancolie spre dealurile din Miorcani. Mai târziu, bunica mea şi tata au prins să îmi citească din scrierile lui. Îmi evocau, uneori, felul în care el compunea, fervoarea cu care venea să le împărtăşească „la cald” câte un nou poem. Aveam vreo nouă-zece ani, când am desluşit lăuntric o muzică şi un imbold să pun cuvintele pe melodia numai de mine auzită. 

Cu vremea, mi-am dat seama că bunicul dăinuie în mine tainic şi mă inspiră pe când scriu. Mai am în casă câteva volume din minunata lui bibliotecă şi regăsesc pe unele file, subliniate cu un creion subţire, pasajele care-i plăceau mai mult şi care acum mă captivează şi pe mine. Am mai descoperit în timp că mulţi dintre autorii străini pe care îi admir au fost traduşi de el în româneşte, aşa că şi când mă cufund în lecturi, ne întâlnim. 

E dificil să vă depăn ceva anume despre el, e ca şi cum ne-am despărţi în două personaje distincte. Împreună suntem o poveste… 

Laurențiu-Ciprian Tudor – Ion Pillat este cel mai apropiat de tema vinului. Așa cum arată Răzvan Voncu în a sa „O istorie literară a vinului în România” (Editura Curtea Veche, București, 2013), la nici un alt poet vița-de-vie și vinul nu sunt atât de definitorii ca la bunicul dumneavostră. Cum vedeți, în calitate de critic, această dimensiune „dionisiacă” a poeziei sale (în fapt mult melancolică) și cum se așază ea, pentru dumneavostră, în imaginarul familiei?

Monica Pillat – Vinul, în lirica bunicului meu, e produsul unei laborioase distilări şi decantări poetice, e „vinul amintirii”, dar şi licoarea care rafinează intelectul prin cultură. După cum bine observa Victoria Ana Tăuşan în eseul „Poezia lui Ion Pillat sau lumina spirituală” (Ed. Limes, 2020), natura, văzută în concretul imediat, e un văl pe care artistul îl ridică spre a-i contempla adâncul metafizic. Iniţierea presupune un demers atent şi lung, iar degustarea vinului poetic, obţinut din cele mai alese şi subtile cuvinte, se face pe îndelete, deoarece ea presupune, pe lângă delectarea estetică, şi detectarea unui sens înalt. 

Pe de altă parte, dimensiunea „dionisiacă” a lui Ion Pillat intră în contrapondere cu componenta „apolinică” a personalităţii sale. Temperamentul pătimaş e strunit impecabil în poezie printr-o rigoare a ritmului şi a rimei. Apoi, ca să putem înţelege şi aprecia buchetul acelui vin trebuie să-i cunoaştem trecutul ce-i dă savoarea şi parfumul, umplând cu bogăția sa prezentul. 

Pentru tatăl meu, Dinu Pillat, vinul, simbol al sângelui Domnului, a fost cel care l-a eliberat din chinuri, pentru că numai după ce a primit împărtăşania, sufletul lui a putut să se desprindă de trupul suferind. Demult, am avut un vis în care se făcea că eram împreună cu bunicul poet şi cu tata şi voiam să beau cu ei dintr-un vin roşu. Dar tata m-a oprit spunând: „n-a venit încă vremea ta, mai ai de pătimit”..

Laurențiu-Ciprian Tudor – Am vii în memorie mai multe fotografii cu poetul Ion Pillat la Balcic, una chiar cu tatăl dumneavoastră. Cred că ele sunt făcute la vila sa, cunoscută ca „The White House” (proiectată de talentata arhitectă Henrieta Delavrancea), în care, acum, funcționează un restaurant (ce păcat că s-a pierdut!). Pentru mine, ca unul fascinat de colonia artistică românească de pe Coasta de argint, aceste poze sunt o expresie a fericirii, a unui rai posibil. 

Mă gândesc că odată cu Ion Pillat se încheie istoria fericită a familiei, că după el urmează iureșul și că, până la urmă, e mai bine că s-a stins înainte. Sigur comuniștii l-ar fi trecut prin același malaxor al suferinței. Apropo, când ați fost prima oară la Balcic (la casa bunicilor) și cum a fost?

Monica Pillat – Am recitit în timp poemele bunicului poet din ciclul Balcic, ilustrat cu vigniete de Maria Pillat-Brateş, mărturisirile lui legate de acel loc, şi amintirile părinţilor mei. Aş da şi câteva citate din scrierile lor: iată cuvintele lui Ion Pillat, „Balcicul mi-a fost ca o Helladă trăită la mine acasă, căci îmi ridicasem acolo, chiar pe malul golfului, unde puteam, înainte de Septemvrie, 1940 – să mă simt mai aproape de ce visasem aevea… La Balcic am scris mai toate versurile din volumul cu acelaşi nume şi multe altele; el a inspirat soţiei mele, pe lângă ilustraţiile cărţii, luminoase acuarele”. 

Dinu Pillat îşi evoca astfel tatăl acolo: „La Balcic, Ion Pillat scrie sau citeşte mai puţin decât oriunde. Este prea solicitat de miracolul luminii sudice. Nu face decât să privească de pe terasa vilei, din barcă, de pe povârnişurile cretoase, într-o stare de beţie vizuală, pură ca un poem trăit. Asociaţia cu veche Helladă ajunge obsesie. Îi place să mănânce guvizi, să bea vin de Murfatlar, să se lase plimbat cu barca de Ali.”. 

Mama mea care fusese la Balcic în tabără cu şcoala, ca elevă, îşi amintea: „Plecam noaptea în cros la Şapte cişmele şi, odată ţinta atinsă, desfăceam pacheţele cu pâine, ouă tari, brânză, chiftele reci şi castraveţi proaspeţi. Ne întorceam în noaptea plină de şoapte misterioase, orbecăind în întunericul scânteind de stele. Alteori străbăteam nisipurile de aur ale plajei de la Ecrene ce se întindeau la nesfârşit între cer şi ape. În răcoarea dimineţii, pe terasă, în faţa mării, la ridicarea flamurei albastre, cuvintele imului „Servesc” erau o adevărată trăire şi un legământ, iar seara, la coborârea ei, cântam şoptit rugăciunea marinarilor către „Maica Domnului la mare”. 

Eu am ajuns foarte târziu în viaţă la Balcic. Am fost doar pentru patru zile cu două prietene acolo, prima oară, în toamna anului 2012. Ne-am cazat la un hotel aproape de faleză şi, seara, am pornit în căutarea vilei de altădată, ajunsă restaurant. În asfinţitul rece de octombrie, am recunoscut casa din poze, dar frumuseţea ei era ştirbită de prezenţa unui bloc înalt, cu geamuri sinilii, care se ridicase chiar în spate. 

Am intrat înăuntru cu prietenele mele, ne-am aşezat la o masă, lângă geam, şi am privit copacul care se profila pe mare. A doua zi, ne-am plimbat pe străzile în pantă şi, din când în când, recunoşteam fragmente de peisaje şi moschee din tablourile bunicii mele, de acasă. Am revenit de-atunci, însă, de fiecare dată, găseam locul schimbat, tot mai înghesuit de blocuri şi de hoteluri noi. Ultima oară când am fost, vila bunicului poet era ascunsă în spatele schelăriei de lemn a terasei cu pereţi de plastic, amenajată chiar în faţă, iar copacul care se profila pe mare fusese doborât. Mai rămăsese doar un ciot. 

E o durere să mă-ntorc acolo, dar am descoperit un drum dincolo de castelul Reginei, unde faleza e încă neatinsă de construcţii şi unde priveliştea pare aceeaşi ca odinioară. Uitându-mă de acolo la stâncile lăsate-n urmă şi la clădirile de pe acele dealuri ondulate, tristeţea mi s-a potolit. Mi-am dat deodată seama că trecutul nu trebuie privit nici prea de-aproape şi nici de prea departe. Justa distanţă îl salvează şi ne alină pentru tot ce s-a pierdut. Am scris şi eu despre Balcic o poezie: „Eram la Balcic, prima oară, /Sub nori, scânteia, sură, marea,/ Din pomi, cădeau salbe de aur,/Pe stânci, fulgerau cormoranii./ Ce nou îmi părea peisajul/Pe care-l ştiam din tablouri!/ Prin aerul rece, trecuse/ Un stol de poeme uitate./ Doar umbra bunicilor… paşii,/ Dulceaţa-nseratelor vremuri,/Bătaia în poartă şi casa/ Deschisă, ca scoicile goale…”.

Laurențiu-Ciprian Tudor – Ion Pillat se căsătorește, în 1915, cu pictorița Maria Procopie-Dumitrescu (fiica fruntașului liberal Maria Procopie-Dumitrescu, deputat și primar al Bucureștiului), care își luase pseudonimul „Brateș”, după numele unui afluent al Prutului. 

În 1949, ea a fost arestată ca fostă moșiereasă, a stat două luni la un penitenciar din Botoșani, iar între 1950 şi 1955 a avut domiciliu forțat la Miercurea-Ciuc. Această femeie care în timpul celor două războaie mondiale a fost soră de caritate a Societății de Cruce Roșie a României, care a reușit să supraviețuiască, în domiciliu forțat, pictând ș.a.m.d. îmi pare că a fost un om puternic. Cum era această bunică artist, doamnă Pillat?

Monica Pillat – Ceea ce mă impresiona cel mai mult la ea erau graţia cu care ţinea în mână o ceaşcă de ceai, eleganţa gesturilor, când închidea ori deschidea o uşă, ţinuta demnă de regină în cele mai modeste haine, tristeţea chipului ei palid, fervoarea cu care picta. N-am auzit-o niciodată plângându-se că îi e greu în cele mai teribile încercări. 

Mi-a povestit că în timpul cât era închisă în penitenciarul de la Botoşani, ca să nu-şi piardă minţile de deznădejde, a luat de pe podea un ciot de cărbune şi a început să deseneze pe zidul alb siluetele femeilor cu care se afla în încăpere. Văzând cu cât talent le surprinsese în contur, gardienii au rugat-o să le facă şi lor portretele pe rând. Aşa le-a câştigat respectul şi de atunci nu au mai umilit-o. Când s-a trezit apoi trimisă în necunoscut, lăsată într-o văgăună pe-ntuneric (aşa a început domiciliul ei forţat), a căzut în genunchi şi s-a rugat lui Dumnezeu să o ajute. Nici nu-şi sfârşise rugăciunea, când a auzit zgomot de paşi în apropiere. Venise un ţăran din sat să îi aducă o pătură şi ceva de mâncare. În cei cinci ani, cât a durat exilul ei la Miercurea-Ciuc, în Harghita, a fost găzduită de o familie de unguri. A umplut casele localnicilor cu tablouri pe care le dădea mai pe nimic pentru a reuşi să se întreţină. 

Peisajele minunate ale acelei regiuni o inspirau să le prindă în acuarele. Talentul a salvat-o şi i-a îmblânzit surghiunul. Chiar după ce a fost eliberată, ea s-a întors acolo să picteze, transformând fostul spaţiu de detenţie într-un loc de creaţie. Iată ce lecţie extraordinară a putut să-mi dea prin propriul ei exemplu de supravieţuire, dar şi ca învingătoare până la sfârşit!

Laurențiu-Ciprian Tudor – Cealaltă bunică, cea maternă, Ecaterina Ene-Filipescu, a fost și ea o femeie curajoasă. Fusese contabilă și iubea cărțile. Oare ați fost mai apropiată de ea decât de bunica paternă? Întreb asta pentru că, în general, copiii sunt mai atașați de bunicii materni.

Monica Pillat – Manana, bunica maternă mi-a fost mai dragă, pentru că ea m-a crescut până la şapte ani. Pe cea paternă o vedeam numai din când în când, vara, când mă duceam cu tata la Miercurea-Ciuc, în vacanţă. În ciuda suferinţelor (soţul ei fusese arestat şi murise în închisoarea de la Târgu-Ocna), Manana avea o fire veselă, iar mie îmi plăcea să o ascult cântând romanţe, pe când spăla ori călca rufe. Era nespus de harnică şi talentată la gătit. 

Când se apropia Crăciunul, după ce frământa un ceas aluatul în lighean, îl învelea cu grijă-n cârpe şi-l închina să crească, apoi mă îndemna să merg în vârful picioarelor şi să vorbesc în şoaptă, ca să nu speriu cozonacul. Când îl punea spre seară în cuptor, întreaga casă se umplea de o mireasmă pe care n-o mai pot uita. Manana era blândă, avea o frumuseţe luminoasă şi-o bucurie de-a trăi pe care anii nu i-au stins-o. Păstra într-un sertar, învelită într-o foiţă de hârtie, o buclă din părul ei de altădată care fusese roşu-castaniu.

Laurențiu-Ciprian Tudor – Tot în 1949 când bunica paternă a fost arestată, este arestat și bunicul matern, Gheorghe Ene-Filipescu (dumneavoastră aveați 2 ani). Din păcate nici pe el nu l-ați mai prins pentru că moare în închisoare (la Târgu Ocna) în 1952, la 68 de ani. A fost și el un om remarcabil, de origine modestă, dar care s-a ridicat prin propria forță. Din câte știu fusese cizmar, învăţase singur să scrie şi să citească și a ajuns să aibă propriul său magazin de pantofi, câştigând multe premii în străinătate pentru modelele sale. Mai încolo a ajuns parlamentar și a făcut politică de partea social-democraţilor (aripa Contantin Titel-Petrescu). Despre el ce povești aveți?

Monica Pillat – Am început demult o carte despre tata-mare, în amintirea unui vis de noapte în care el mă îndemna să fim în scris o vreme împreună. În prealabil, mă documentasem la CNSAS, unde am fost să îi studiez dosarul penal, îi citisem broşura Un glas din popor către oamenii superiori şi discursurile politice din parlament, precum şi corespondenţa cu familia. 

Parcursesem apoi file din istoria partidului social-democrat din anii 30-40, să înţeleg mai bine contextul în care Gheorghe Ene-Filipescu se remarcase ca fruntaş. Mama mea îi făcuse deja un portret de neuitat în volumele de memorii Eterna întoarcere (Ed. Du Syle, 1996) şi în Ofrande ( Ed. Universalia, 2002). Dar nemaipomenit a fost momentul de acum vreo zece ani, când am aflat de la un prieten că cineva vindea pe internet o pereche de pantofi făcuţi de acest bunic. Am reuşit să îi cumpăr şi să intru în posesia lor. Am văzut pe eticheta din interior numele lui, adresa magazinului din Calea Victoriei nr. 26, ba chiar şi anul 1929 şi locul – Barcelona, unde fuseseră expuşi. Aceşti pantofi de damă, vechi de mai bine de optzeci de ani, păreau ca nepurtaţi, erau negri, de piele întoarsă, cu baretă, aveau o eleganţă sobră, erau foarte uşori şi, ca model, se armonizau perfect şi cu timpurile noastre. 

Poate erau un semn că trebuia să îi încalţ în gând, ca să-l ajung din urmă pe bunicul meu şi să m-apuc de carte. Sper să am vremea să o duc la bun sfârşit.

Laurențiu-Ciprian Tudor – Iată că am ajuns la mama dumneavoastră, o femeie frumoasă, elegantă, rafinată, vie, cu un sentiment acut al demnității. Este uimitor cum reușește, cu echilibru, cu jertfelnicie și cu credință, să reziste prigoanei și necazurilor, ba chiar să și lase urme (mă refer aici la cărțile pe care le-a scris și pe care le-a îngrijit). Care vă este cea mai dragă amintire cu ea? Dar cu tatăl dumneavostră?

Monica Pillat – Mama mea, Cornelia Pillat, moştenise de la tatăl ei pofta de viaţă, dârzenia, voinţa şi curajul, iar de la mama ei, seninătatea şi lumina interioară. Lângă ea, aveam întotdeauna credinţa că sunt ferită de rău. Mă lua cu ea, adesea, încă din copilărie, prin satele de lângă Bucureşti la bisericile de tradiţie bizantină, pe care le avea în studiu la Institutul de Istoria Artei. Mi-aduc aminte că odată am mers cu ea, împreună cu tata şi poetul Vasile Voiculescu, la biserica din Rebegeşti, situată pe malul unui lac. Era atât de minunat acolo, şi înăuntru şi afară, încât am întrebat-o pe mama dacă suntem în rai. 

Cât timp tata a fost închis, mama a făcut tot posibilul să îmi continui educaţia. Mă ducea la teatru, la concerte, la operă, la filmele celebre de la cinematecă, mă lua în excursiile prin ţară, organizate de Biblioteca Academiei (unde fusese transferată după arestarea tatei), mergeam la expoziţii. Se îmbrăca frumos şi era demnă, nu ar fi vrut să afle nimeni cât suferea în sinea ei. Apoi, avea un dar al premoniţiei ştiind cu claritate dinainte lucruri care aveau să se petreacă. De pildă, deşi tata fusese condamnat pe viaţă în Procesul Noica-Pillat, mama era convinsă că el avea să se întoarcă mai curând şi, cu un an înainte de amnistia politică din 1964, a zugrăvit toate odăile şi a dat mobilele la reparat, ca să îl aştepte cu casa curată. 

Odată, cineva a întrebat-o cum de a putut ierta pe cei care-i făcuseră atât de rău în viaţă. Ea a răspuns că cine ţine minte nedreptăţile şi este ros de gândul răzbunării rămâne prizonier şi duce o povară grea în suflet. Ea a ales să fie liberă şi a lăsat în urmă tot balastul De altfel mama, la sfârşitul vieţii, spunea că suferinţa a ajutat-o să suie treptele înţelegerii şi, încetul cu încetul, şi-a dat seama că încercările prin care a trecut i-au catifelat sufletul, aşa cum valurile mării şlefuiesc pietrele, făcându-le netede şi mătăsoase la atingere. 

Cât despre amintirile mele cu tata, cred c-aş putea să scriu pagini întregi. Rămân acum numai la una din copilărie: într-o vacanţă de vară la Miercurea-Ciuc (unde bunica era în domiciliu forţat). Mă întorceam cu tata dintr-o poiană şi, pe potecă, mai la vale, ne-am întâlnit cu o bătrână care căra cu greu o legătură de vreascuri. Tata i-a luat din spinare povara care o încovoiase şi i-a dus-o până în poarta casei. Am şi acum în ochi privirea uluită a bătrânei căreia deodată îi pierise graiul. L-a urmat sfioasă, mută de recunoştiintă. Atunci am înţeles ce voia el să spună când mă îndemna să fac din fiecare zi un dar de bunătate.

Laurențiu-Ciprian Tudor – Recunosc că, în ce îi privește pe părinții dumneavostră, mă gândesc mai ales la frumoasa lor poveste de iubire. Ei sunt, pentru mine, în primul rând, doi oameni care au reușit în dragoste, povestea lor căpătând (și datorită tragismului, dar și a frumoasei credințe pe care o aveau) un anume aer shakespearian. Cum a fost pentru dumneavostră să aveți un astfel de exemplu de iubire? A fost mai simplu sau a fost mai greu?

Monica Pillat – De la părinţii mei am învăţat că dragostea se căleşte prin suferinţă şi veghe. După moartea tatălui meu, mama s-a aplecat retrospectiv asupra iubirii trăite alături de el şi a lucrat-o ca pe o bijuterie, aducând-o la desăvârşire. Şi-a scris memoriile pentru a înţelege rostul dezastrelor prin care a trecut, dar şi pentru a-şi armoniza tot mai adânc legătura cu soţul ei. La sfârşit, mi-a mărturisit că îşi pregătise sufletul ca să-i poată sta alături dincolo de moarte. 

Tata şi mama mi-au lăsat moştenire tezaurul iubirii lor care pentru mine este nu doar cea mai mare bogăţie din lume, ci şi temelia propriei mele fiinţe. Aşa am devenit purtătoarea lor de cuvânt. Apoi Dumnezeu mi-a dăruit un soţ minunat, pe Nicolae N. Săulescu, distins cercetător în ameliorarea soiurilor de grâu, şi, în cei aproape patruzeci şi opt de ani până azi, am trăit într-o profundă armonie, susţinându-ne reciproc în momentele de cumpănă ale vieţii.

Laurențiu-Ciprian Tudor – În același sens, mă interează cum este să ai o așa înaltă genealogie? Se resimte firesc? Obligă? Paralizează? Te face să nu te simți liber?

Monica Pillat – Când eram în clasele primare, prin anii 50, mă feream să spun că familia mea se înrudea cu Brătienii, de teamă să nu fiu data afară din şcoală. La examenele de admitere din clasa a VII-a într-a VIII-a, nu am fost lăsată să intru într-un liceu din centru, în ciuda notelor maxime obţinute, deoarece tata era închis. Am fost admisă toamna la un liceu de la periferie. Mama a trebuit să divorţeze şi să revină la numele de Filipescu, pentru ca să nu fie concediată din serviciu. 

Din fericire, în urma amnistiei politice din 1964, tata a fost eliberat, iar eu am putut urma facultatea. Altfel, aş fi ajuns, în cel mai bun caz, desenatoare tehnică într-o fabrică. Genealogia aceasta, în anii 50-60, mă punea pe lista neagră a regimului comunist. După aceea, însă, odată cu reabilitarea bunicului poet şi datorită revenirii tatălui meu în lumea literară, ca cercetător la Institutul de istorie literară şi folclor, condus de George Călinescu, lucrurile s-au schimbat. 

Cu timpul, familiile Brătianu şi Pillat au fost redescoperite de noile generaţii dornice să îşi recupereze istoria până nu demult cenzurată, iar eu am început să fiu invitată să vorbesc audienţei în calitate de descendentă. E o onoare şi o bucurie pentru mine. Sunt liberă să depun mărturie despre ai mei aşa cum timpurile trecute nu au îngăduit-o.

Laurențiu-Ciprian Tudor – Doamnă Pillat, cum era tatăl dumneavostră? Dincolo de intelectual, de scriitor, de părinte și de soț, pare că avem nucleul unui mistic. Nu uit, de pildă, că Steinhardt mărturisea că Dinu Pillat a avut un rol important în convertirea lui la ortodoxie, iar Horia Roman-Patapievici v-a spus că tatăl dumneavostră este modelul său de viață.

Monica Pillat – Tata era un om fragil fizic, dar avea un suflet de oţel. Chinurile, umilinţele şi torturile pe care le-a suferit în închisoare l-ar fi putut zdrobi, dacă nu-l întărea credinţa în Dumnezeu. A simţit în acele momente cumplite că încercările prin care îi era dat să treacă îl apropiau de patimile lui Iisus. Când s-a întors acasă, atinsese o culme spirituală care îl făcea să se roage Domnului şi pentru torţionarii săi. 

De când eram mică, el venea la patul meu, se punea în genunchi şi ne rugam împreună ca Dumnezeu să ne facă mai buni. Nu ieşeam niciodată pe poartă, fără ca el să nu mă închine la plecare. Tata m-a vegheat întotdeauna şi când trăia şi dincolo de moarte. Când crezi în Dumnezeu, îmi spunea, ajungi să nu te mai temi de nimic şi de nimeni. Devii liber. 

Laurențiu-Ciprian Tudor – Mai există un personaj care se cere amintit pentru a încheia galeria Pillaților: Pia Pillat, mătușa dumneavoastră, o altă femeie curajoasă, care reușește, de pildă, să evadeze, în 1946, din lagărul numit România. Amintesc că o parte a corespondenței dumneavostră cu ea apare în volumul „Minunea timpului trăit”.

Monica Pillat – Pia Pillat, căsătorită Fărcăşanu, a organizat, cu un curaj nebun, evadarea în străinătate, pentru a-şi salva soţul (Mihai Fărcăşanu, șeful Tineretului Liberal în anii 40), ameninţat cu moartea de comunişti, în 1946. A descris fuga lor în romanul The Flight of Andrei Cosmin (Ed. Leo Cooper, London 1971), tradus în româneşte de Mariana Neţ, sub titlul Zbor spre libertate (Ed. Vremea, 2006). Soţii Fărcăşanu au lucrat un timp la BBC şi la Vocea Americii, în calitate de comentatori politici, vrând să facă Occidentului cunoscută drama României sub teroarea sovietică. 

În 1955, căsătoria lor s-a destrămat, iar Pia s-a stabilit în Anglia, măritându-se cu medical englez Antony Edwards. Cum şi ea şi noi am păstrat cu sfinţenie toate scrisorile pe care ni le-am trimis unii celorlalţi, de-a lungul timpului, şi cum Pia mi le-a încredinţat pe ale noastre către ea, spre sfârşitul vieţii, am putut să le strâng, să le pun în ordine şi să le public în două volume de corespondenţă: primul, Sufletul nu cunoaşte distanţele. Pagini din corespondenţa Piei Pillat cu familia Pillat (Ed. Humanitas, 2009) şi al doilea, pe care l-aţi pomemit, Minunea timpului trăit. Pagini din corespondenţa Monicăi Pillat şi a lui Lily Teodoreanu cu Pia Pillat (Ed. Humanitas, 2010). 

Din aceste scrisori, ca şi din romanul menţionat înainte, se poate vedea talentul literar al Piei Pillat. Ea nu a perseverat ca artistă, preferând literaturii viaţa. A lucrat ca voluntară la o asociaţie a Samaritenilor din Hereford, ajutându-i pe cei deznădăjduiţi şi dându-le reazem sufletesc.

Laurențiu-Ciprian Tudor – Întreaga dramă a familiei dumneavostră este povestea umilirii și a decimării elitelor și a instituirii contraselecției, boală de care nu am scăpat nici acum. Ba, mai mult, trăim azi un timp îngrijorător al ofensivei stângii (sub forma neo-marxismului, a corectitudinii politice și a atacurilor la adresa culturii clasice și a creștinismului). Cum vedeți toate astea doamnă Pillat? Cum îi apar unui om care a resimțit din plin colții comunismului? Nu mai vorbim de isteria provocată de pandemie care agravează toate disonanțele.

Monica Pillat – Eu, care am trăit atâţia ani cu sufletul la gură, fiind avertizată de mama, încă din copilărie, că nu am nici o şansă şi că ce pot să sper e să nu fiu băgată în seamă, ca să fiu tolerată de ceilalţi, am luat tot ce a venit bun după aceea, ca pe o minune. Când nu te aştepţi la nimic în viaţă, capeţi totul. Cu mine aşa s-a întâmplat. Din această cauză, ofensiva stângii şi radicalismul nu mă sperie atât de mult ca pe dumneavoastră, fiindcă am apucat timpuri mult mai grele… 

Cât despre pandemie şi isteria izolării, ce să mai spun? După arestarea tatălui meu, s-a făcut gol în jurul nostru, prietenii de familie traversau pe celălalt trotuar, când ne vedeau pe stradă, iar la şcoală, clasa se împărţise în două: puţinii colegi care mai vorbeau cu mine şi cei mai mulţi care mă ocoleau. Eram într-o carantină impusă politic. Nu exista vaccin pentru aşa ceva.

Laurențiu-Ciprian Tudor – Am realizat, cu tristețe, documentându-mă pentru acest interviu, că dumneavostră sunteți ultima dintre Pillați. Am înțeles, astfel, că toată munca de recuperare și de editare are și această miză: dumneavostră trebuie să spuneți povestea unei familii deosebite pentru cultura noastră, să mărturisiți ca să nu se uite. Dacă nu mă înșel, însă, mai există urmași pe linia Brătienilor. Așa este?

Monica Pillat – Da, ştiu că Ioana Brătianu a avut o fiică, pe Marie-Hélene Fabre Brătianu, pictoriţă, care trăieşte la Paris. A scris o carte de memorii, Memoria frunzelor moarte, publicată de Editura Humanitas, în 2012. Am fost la lansarea cărţii şi m-am bucurat să o aud vorbind cu căldură şi nostalgie despre familia ei. A revenit de câteva ori în ţară, de atunci. Familia Pillat are descendenţi prin sora lui Ion Pillat, Pia, căsătorită cu doctorul Daniel Danielopol, cu care a avut un fiu pe nume Gheorghe, vărul tatălui meu. Gheorghe Danielopol are o fiică, pe Pia, măritată Danielopol-Dumitru, stabilită la Paris. Ea are doi copii, pe Iriana şi pe Victor, care îi vor duce mai departe numele. 

Laurențiu-Ciprian Tudor – Doamnă Pillat, există cultură înaltă fără memoria paradisului? Poți face poezie fără un acut sentiment al tainei, al misterului? Să nu uităm că v-ați numit antologia, apărută în 2019, Întredeschideri.

Monica Pillat – Să ne gândim la Kafka, la personajul său care se mişcă într-un labirint. El caută în van o călăuză care să-i poată arăta locul şi rostul lui în lume. Totuşi, acest erou rătăcitor are memoria paradisului pierdut, ca şi conştiinţa unei vinovăţii străvechi, lăsată lui în moştenire. 

Cred că raportul unui om cu Dumnezeu depinde în fond de relaţia pe care acesta a avut-o cu tatăl său. Nu se spune în Vechiul Testament că Divinitatea e Dumnezeul părinţilor noştri? Între Kafka şi tatăl lui au existat mari tensiuni şi conflicte, fapt ce explică viziunea sumbră a scriitorului care simte că îi este interzis accesul la sens şi mântuire. Eu am avut privilegiul unei legături binecuvântate cu tata şi cu întreaga mea familie, de aceea nu am avut nici un moment senzaţia că am fost alungată din rai. Când scriu, într-adevăr, „întrezăresc” lumina altei stări de spirit. 

Laurențiu-Ciprian Tudor – Există patru cărți de dialog cu dumneavostră: două în care dumneavostră sunteți intervievatorul (cea cu Ioana Celibidache, Ioana Celibidache, o mătuşă de poveste, Ed. Humanitas 2011, şi cu Barbu Cioculescu, Povestind despre atunci, Ed. Humanitas, 2012) şi două în care sunteţi intervievata (cu Radu Ciobanu, Dincolo de aşteptare. Dialoguri în larg, Ed. Eikon, 2016 și cu Vasile Bănescu, Imaginaţia speranţei, Ed. Eikon, 2018). Asta însemnă că vă plac poveștile, că aveți povești și că înțelegeți cultura dialogului. Eu cred că, azi, dialogul ca spațiu al interrelaționării, al cunoașterii reciproce și al schimbului suferă, că trăim un timp al ascuțirii radicalismelor, asta deși numărul cărților de interviuri și de convorbiri a crescut. Cum vă explicați lucrul ăsta? Apoi, în altă ordine de idei, credeți că dialogul poate căpăta demnitatea unui gen literar?

Monica Pillat – Dialogul presupune bucuria de a descoperi un alt fel de a gândi decât cel propriu. E, în acelaşi timp, cale de evitare a narcisismului care îi pândeşte pe artişti în general. Mie îmi place mai mult să ascult decât să vorbesc. 

Cu scriitorul Radu Ciobanu am avut o experienţă cât se poate de interesantă, fascinantă aş spune. Nu ne-am întâlnit niciodată. Ne cunoşteam din cărţi şi m-au atras stilul lui empatic de a face critică literară, sensibilitatea şi fineţea analizei. De aceea, i-am propus să scriem împreună o carte în care să ne confruntăm viziunile pe teme de cultură predilecte. 

Am comunicat electronic pe e-mail şi cartea tot aşa s-a închegat. A fost, cum spune şi titlul Dincolo de aşteptare, căci, deşi foarte diferiţi ca viziune şi moduri de a compune, ne-am înţeles de minune şi ne-am împrietenit scriind. Cei care resping dialogul nu vor să fie contrazişi, poate dintr-un complex de inferioritate, şi de aceea nu pot evolua. Rămân infirmi şi limitaţi. Acum, am început o carte în care dialoghez cu un cititor imaginat anume să mă corecteze, dar şi să mă provoace „la duel”. Despre demnitatea dialogului, ca gen literar, vă invit să vă amintiţi pledoaria lui Horia Roman-Patapievici pentru civilitatea schimbului liber de idei, dar şi excelentele sale emisiuni de pe TVR Cultural, intitulate „Idei în dialog”. 

Laurențiu-Ciprian Tudor – Într-un interviu spuneați că arestarea tatălui (aveați la acel eveniment nefericit 11 ani) a fost cea mai tristă zi din viaţa dumneavostră. Care a fost cea mai fericită?

Monica Pillat – Ziua când s-a întors din închisoare.

Monica Pillat (n. 1947, la București) este poetă, prozatoare și traducătoare. Este fiica prozatorului Dinu Pillat (și a Corneliei) și nepoata poetului tradiționalist Ion Pillat și a pictoriței Maria Pillat-Brateș. Este absolventă a Facultăţii de Limbi Germanice, Secţia engleză-română (1970) și doctor în literatură comparată (1978). A fost profesor de literatură engleză şi americană la Catedra de limbi străine a Institutului Pedagogic din Bucureşti (1970−1972) și la Catedra de literatură engleză a Facultăţii de Limbi Străine, Universitatea Bucureşti (1973−2005). Este membră a Uniunii Scriitorilor din România și autoare de cărți de poezie, proză, critică literară și memorialistică. A îngrijit volumele de corespondență ale familiei Pillat și a editat (împreună cu George Ardeleanu) seria de autor Dinu Pillat. Pentru acest număr al revistei a avut amabilitatea să vorbim despre literatură și despre contribuția familiei sale la cultura română, cu atât mai mult cu cât, în acest an, se împlinesc 130 de ani de la nașterea lui Ion Pillat și 100 de ani de la nașterea lui Dinu și a Corneliei Pillat.

Laurențiu-Ciprian Tudor

Interviu realizat de Laurențiu-Ciprian Tudor pentru Revista literară Libris.

n.1973, la Brașov, este poet, eseist, jurnalist cultural, sociolog, trainer și educaționist. Este membru al Filialei Braşov a Uniunii Scriitorilor din România din 2014. Aceeași filială îl premiază pentru evenimentul literar al anului (în 2015) și primește Premiul Cartea anului (în 2017 și 2019). A publicat, până acum, 8 volume de poezie, două cărți de dialog (cu Daniel Drăgan și cu Teodor Baconschi) și un volum de interviuri. Între 2007 și 2018 a inițiat și condus Grupul de litere-sunete-şi-culori „Caii verzi de pe pereţi” din Braşov. Este prezent cu cronici, poeme și interviuri în reviste literare.

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *