Libris: Radu Paraschivescu este o personalitate publică inconfundabilă. Cunoscut prin cărțile sale, prin numeroasele traduceri, prin constanta prezență în media, fie presă culturală sau sportivă, fie radio, fie televiziune, prezent chiar și în rețelele sociale cu podcastul Vorbitorincii¸ de exemplu, numele Radu Paraschivescu nu poate fi cuprins printr-o simplă enumerare de roluri asociate multiplele statusuri, la care e obligatoriu să le adăugăm pe cele de profesor, redactor, editor. Din perspectiva Libris, Radu Paraschivescu este, în primul rând, un excelent prozator, traducător și editor, un om al cărții care propune constant lucrări noi, savurate de public. Cum se privește pe sine Radu Paraschivescu?
Radu Paraschivescu: Mă privesc în primul rând ca pe un mare norocos. De ani buni fac, cu mărunte excepţii, doar lucruri care-mi plac, indiferent dacă ele ţin de radio, televiziune, articole de ziar şi revistă, podcast sau literatură (scrisă ori tradusă). Sunt om care, la aproape şaizeci şi doi de ani, a petrecut o singură noapte în spital, la nouă ani, după o operaţie de polipi. Sunt un om care, de vreo cincisprezece ani, îşi permite două-trei ieşiri din ţară în fiecare an, pentru oxigenare cu frumuseţile Europei (doar ale ei). Sunt un om care se bucură de popularitate şi de simpatie. Nu şi de unanimitate, fiindcă aşa ceva e imposibil, iar cel care se străduieşte s-o obţină nu e în toate minţile. Sunt un om pe care Dumnezeu, din raţiuni de El ştiute, a ales să-l apere, să-l iubească şi să-l îndrume. Sigur, după ce ajungi la un grad de notorietate şi de confort al vieţii de zi cu zi, ai tendinţa să uiţi anii de anonimat, de zbatere şi de şubrezenie. Vă asigur că nu i-am uitat şi că nici n-o să-i uit. Însă frustrările de atunci au fost acoperite de bucuriile care s-au tot aşezat peste ele. Singura complicaţie actuală e faptul că trebuie să trec repede şi fără escală pe lângă vitrinele cu prăjituri, fiindcă decontez acum excesele de altădată.
Libris: Una dintre cărțile proaspete și bine primite pe piața românească este un portret neconvențional al unei Românii hilare. Se numește Noi suntem români (nimeni nu-i perfect) și alătură o formulă arhicunoscută din practicile bahice – titlul unui cântec patriotic românesc fredonat de regulă la petreceri – unei replici dintr-un film clasic din care, în cazul fericit în care ar fi fost urmărit, mintea spectatorului s-ar fi umplut în primul rând de prezența lui Marilyn Monroe. În ce măsură această carte, un colaj de texte convergente, contribuie la conturarea unui profil etnopsihologic? La ce s-ar putea aștepta cei speriați de titlul Maimuța carpatină într-o oarecum similară perspectivă asupra unei Românii populate de inculți, obedienți, ridicoli, cu sau fără virgulă în enumerare?
Radu Paraschivescu: Din moment ce ştim cum arată portretele oficiale ale naţiei, poate că n-ar fi rău să vedem şi cum se prezintă variantele lor neconvenţionale. În cheia asta am scris Noi suntem români (nimeni nu-i perfect), după alte câteva cărţi de aceeaşi factură. Există, fireşte, riscul pentru autor ca, în ciuda vânzărilor excelente, volumele acestea să fie privite urât de unii oameni înainte de o elementară răsfoire. Fie. În fond, cum glumea cineva la o lansare, dacă nu citeşti cartea despre care vorbeşti, nu-ţi este afectată obiectivitatea. Pus să găsesc o trăsătură comună acestor cărţi, ea ar fi necomplezenţa. Nu-mi propun să laud – lucru de care lumea s-a cam lămurit – , dar nici să desfiinţez. Nu umblu prin lume cu toporul sau cu ghioaga. Scriu ironic, e adevărat, numai că ironia e un semn de bună funcţionare a spiritului critic. Va contribui Noi suntem români la conturarea unui portret etnopsihologic? Mi-ar plăcea, de bună seamă, în măsura în care lumea nu va vedea în mine un înăcrit căruia nu-i mai place nimic şi care pare mai preocupat de arhivarea hibelor naţionale decât de micile sau marile splendori ale vieţii. Nu sunt ciufut sau cusurgiu. Nu sunt vânător de nereguli. Şi în niciun caz nu sunt duşmanul ţării în care am venit pe lume. Mi-e străină „mândria de-a fi român”, asta da. Mi-e străină mândria în general, după cum cred că am mai spus. Prefer mulţumirea, bucuria sau – dacă se poate – fericirea. Iar cine se crispează în faţa unui titlu ca Maimuţa carpatină pesemne că n-a trecut nici prin volum, nici prin textul care-i dă titlul. În ceea ce-i priveşte pe inculţi, nu puţini la număr, ei îmi trec uneori pe sub radar. Dacă tot e să iau pe cineva în cătare, o fac mai degrabă cu veleitarii, cu secăturile şi cu obedienţii. Fiindcă de la ei pleacă multe dintre lucrurile care compromit respiraţia firească a naţiei.
Libris: Arhicunoscutul capitol al XVII-lea din Descriptio Moldaviae, „Despre năravurile moldovenilor”, începe cu o justificare a lui Cantemir privitoare la premisele construirii portretului moral. Între dragostea de patrie care îndemna la o binemeritată laudă a neamului și dragostea de adevăr, care a condus la prima punere în oglindă a unei realități care „le va fi lor mai folositor dacă le vom arăta limpede în faţă cusururile care-i sluţesc”, cărturarului nu i-a fost greu să aleagă. Nu vom întreba ce s-a schimbat de atunci, nu ne interesează perspectiva diacronică a profilului, ci, în dialog cu un iubitor de învățătură care a aflat de la Cantemir că „de altminteri moldovenii nu numai că nu sunt iubitori de învăţătură, ci chiar le e urâtă aproape la toţi”, ne întrebăm dacă s-a schimbat ceva în modul de manifestare a fuduliei prostului? Mai mult, dacă pe omul rău îl poți convinge că e rău, pe urât că e urât, pe prost niciodată nu-l poți convinge nici de propriile limite, nici de nemărginirea prostiei. Dacă ar fi să argumentați în maniera lui Cantemir scrierea unor cărți precum amintita Maimuță carpatină, Două mături stau de vorbă, În lume nu-s mai multe Românii (planetei noastre asta i-ar lipsi) și proaspăta Noi suntem români (nimeni nu-i perfect), cum ar suna acest argument și cui ar fi de folos spre îndreptare?
Radu Paraschivescu: În ce mă priveşte, trebuie operată din capul locului o simplificare: nu aleg între dragostea de patrie şi dragostea de adevăr. Cele două se presupun şi se completează reciproc, atâta timp cât dragostea de patrie înseamnă altceva decât hăuleli asudate, gargară şi clişee. Pui lupa pe lucrurile neplăcute din spaţiul ţării tale fiindcă ţii la ea, nu fiindcă vrei s-o faci de râs. Nici la medic nu te duci pentru elogii sau conversaţie de salon. Te duci fiindcă ai o problemă şi speri ca medicul să ţi-o rezolve. Cei care scriu şi vorbesc despre hibele României nu sunt nici măcar medici de atitudini sau de comportamente. În schimb, pot juca rolul de avertizor. Pot atrage atenţia asupra lucrurilor în neregulă, care sunt, într-o măsură mai mică sau mai mare, rezolvabile sau ameliorabile. Acum, din câte am observat, fudulia prostului n-a suferit mutaţii. Şi circulă în continuare braţ la braţ cu agresivitatea. Mi se pare totuşi inutil să duci munca de convingere de care spuneţi – şi nu doar în cazul prostului. Până la urmă, tot tu eşti cel arătat cu degetul. De ce? Fiindcă observaţiile tale sunt – ţi se va spune, cu o superioară ridicare a unei sprâncene – reflexe ale invidiei sau ale neputinţei. Vei vrea să faci un bine şi ţi se va face un rău. De aceea spun că ar merita, măcar ca experiment, să nu-i mai salvăm pe cei care vor să ne vină de hac. „Pe cine nu laşi să moară nu te lasă să trăieşti” e, îndeosebi în ultima vreme, mai mult decât o constatare înţeleaptă.
Libris: Lucrările din amplul „Tratat de metehnologie” sunt foarte căutate în librării. Radu Paraschivescu este un autor căutat – ne ferim, avertizați, să spunem că e un autor râvnit! – și citit. Este, de asemenea, ascultat și apreciat, în primul rând de cei care sunt „în limbă după limba română”. A se vedea cu ochii minții (canalele de streaming permit și vizualizarea, nu numai de către cei ce stau mai prost cu imaginația) emisiunea „Vorba vine” de la Rock FM, care, de altfel, recomandă Noi suntem români (nimeni nu-i perfect). Cum mai stăm cu cotele apelor limbii?
Radu Paraschivescu: Cu oamenii de la Rock FM sunt prieten de multă vreme. De trei ani suntem şi colegi, prin „Vorba vine”, care îşi găseşte loc de două ori pe săptămână în Morning Glory cu Răzvan Exarhu. Dacă mă iau după ce-mi ajunge la ureche, se pare că e o rubrică apreciată de multă lume. Sigur, asocierea postului Rock FM cu cartea mea poate fi privită şi ca o mână de ajutor pentru promovare. (Atenţie, şi asta se face tot în temeiul unui contract.) Pe de altă parte, există la Rock FM grijă pentru exprimare, iar uneori chiar mici pedanterii. Primejdia unei rubrici de tip „Vorba vine” pentru realizator este compararea lui cu un jandarm inclement, care-i bate la palmă pe cei care vorbesc în anacolut. De aici la Grammar Nazi pasul e destul de mic, iar câţiva chiar l-au făcut. Să ne înţelegem, nu sunt un agent de circulaţie al limbii române şi nu am apucături poliţieneşti. Realizez „Vorba vine” fiindcă igiena şi limpezimea exprimării ne ajută să ne transmitem mai bine mesajele. Fiindcă e păcat să vorbeşti îngălat când poţi vorbi limpede, cu atât mai mult cu cât nu mai ai alibiul cenzurii comuniste, care îţi interzicea să foloseşti anumite cuvinte şi expresii. Ştiu că regulile sunt antipatice, iar respectarea lor poate să semene a corvoadă. Încercaţi însă o viaţă fără reguli două zile şi, dacă rezistaţi, vă invit să vă povestiţi impresiile. Cotele apelor limbii seamănă cu cele ale apelor Dunării: unele sunt în creştere, altele în descreştere, alte staţionează. A apărut cu vreo trei luni în urmă o ediţie nouă din DOOM, cu peste 3.500 de termeni adăugaţi şi cu un set de reglementări actualizate. DOOM 3 va fi şi el depăşit la un moment dat, fiindcă aducerea la zi a instrumentelor de referinţă este o datorie permanentă. Anumite foste abateri au devenit exprimări admise. Unii termeni vehiculaţi intens în ultimele luni (whataboutism, ca să dau un exemplu) îşi aşteaptă intrarea în DOOM 4. A fost eliminată dubla accentuare a cuvintelor din aceeaşi categorie gramaticală – adică o să spunem doar profésor, ántic şi jiláv, nu şi profesór, antíc şi jílav. Modificările din corpul limbii par să cunoască o anume accelerare, fără ca asta să provoace panică sau istericale. În fond, lumea însăşi se schimbă mai repede decât în urmă cu o sută de ani.
Libris: Rămânând la preferințe, autorul Radu Paraschivescu e un trendsetter. În profilul său de autor Humanitas și-a aprop(r)iat doi uriași: David Gilmour și Mark Knopfler. Dacă în ceea ce privește opțiunile pentru anumite echipe de fotbal, opiniile sunt în general cristalizate, ba chiar putem vorbi despre convingeri și credințe, în ceea ce privește muzica ele încă mai pot fi expuse pentru a educa gusturile. V-ați luat bilete la viitoarele concerte de la București ale lui Nick Mason ori Iron Maiden? Ce recomandați unui public Libris apropiat atât de cărți, cât și de muzică?
Radu Paraschivescu: Mi-am scris preţuirea neidolatrizantă pentru David Gilmour şi Mark Knopfler în textul de prezentare pe care mi l-am făcut singur pentru cărţile publicate la Humanitas. Ăsta e riscul când îl laşi pe autor să bată câmpii – îi bate. Dar, da, muzica lui Gilmour (sigur, pornind de la Pink Floyd) şi a lui Knopfler (sigur, pornind de la Dire Straits) mă acompaniază de peste patru decenii. Am crescut cu ei şi cu alţii, pe care mulţi îi cazează astăzi în depourile şi cimitirele muzicii: Queen şi Deep Purple, Genesis şi Marillion, Santana şi Led Zeppelin, Journey şi Springsteen, Alan Parsons Project şi Yes, Dylan şi Paul Simon etc. Am fost la două concerte ale lui Knopfler (Amsterdam şi Nîmes) şi mai vreau. Am scris şi o poveste în care Knopfler îmi ţine companie şi care se cheamă Fuga mea cu Mark (apărută în volumul Am fost cândva femeie de onoare). În ce-l priveşte pe David Gilmour, el este un fel de locţiitor al tatălui meu în muzică. Mă îmbogăţeşte, mă împacă, mă calmează, cu vocea lui narcotizantă şi cu chitara lui care îmblânzeşte şi străpunge. Unul dintre regretele mele este că n-am prins niciun concert cu el. Probabil că generaţia mea a fost norocoasă şi graţie marilor chitarişti pe care i-a prins în acţiune, de la Mayall la Vai, de la Santana la Brian May, de la Clapton la John Petrucci, de la Malmsteen la Steve Lukather şi, iată, de la Gilmour la Knopfler. Nu, nu mi-am luat bilet la concertele de care spuneţi – de altfel, despre Nick Mason abia am aflat. Toate numele de până acum sunt recomandările pop-rog-progresive ale unui paseist. Trecând la literatură, am citit în ultimul an multe cărţi care au lăsat urme în mintea şi în sufletul meu. Despre majoritatea am vorbit la podcastul Vorbitorincii, pe care-l realizez cu Cătălin Striblea. Câteva sugestii: Fernando Aramburu – Patria (Litera), Bogdan Alexandru Stănescu – Abraxas (Polirom), Martin Amis – Zona de interes şi Koba cel Cumplit (Pandora M – Anansi), Daša Drndić – Trieste (Art), Gheorghi Gospodinov – Fizica tristeţii (Pandora M – Anansi), Sándor Márai – Divorţ în cetatea Buda (Curtea Veche), Alessandro Baricco – Bun venit la circ (Humanitas), László Krasznahorkai – Întoarcerea acasă a baronului Wenckheim (Pandora M – Anansi), Maaza Mengiste – Umbra regelui (Nemira), Tatiana Niculescu – Singur. Viaţa lui Mihail Sebastian (Humanitas), Colum McCann – Apeirogon (Litera), Jaume Cabré – Confiteor (Pandora M – Anansi), Jonathan Coe – Domnul Wilder şi cu mine (Polirom), Guzel Iahina – Trenul spre Smarkand (Humanitas Fiction).
Libris: Prozatorul Radu Paraschivescu este un excelent povestitor și un rafinat cunoscător al anumitor spații culturale și al anumitor vârste din evoluția civilizației. Prin textele lui coborâm cu secole în urmă în cadre recognoscibile prin conspirații și alianțe, dar, mai ales, coborâm în fermecătoarea poveste a condiției umane indiferent de secol sau spațiu cultural. Acul de aur și ochii Glorianei este un roman recent apărut, în 2021, în care rama povestirii cuprinde, fără îndoială, ființa umană în ipostaze ale multiplelor încercări. Anul acesta a fost reeditat și romanul Cu inima smulsă din piept, o excelentă poveste de dragoste din Portugalia secolului al XIV-lea. Există o diferență între cititorul romanelor lui Radu Paraschivescu și căutătorul volumelor distincte ale „Tratatului de metehnologie”, din care face parte și lucrarea Noi suntem români (nimeni nu-i perfect)?
Radu Paraschivescu: Dacă Fluturele negru şi Maimuţa carpatină au ieşit din aceeaşi minte, mă pot aştepta ca aceeaşi minte de cititor să le absoarbă la fel de uşor pe amândouă. Sigur, există şi ipoteza unei compartimentări a publicului. Unii cititori vibrează mai mult la imediatul românesc. Alţii preferă aventurile de demult şi din alte locuri. Nu exclud ca, la un moment dat, să fi existat impresia că trăiesc în România doi scriitori pe care-i cheamă la fel, dintre care unul scrie despre cusururile noastre, iar celălalt ţese poveşti portugheze sau italiene. Dacă a existat, confuzia s-a risipit când cititorul a văzut aceeaşi prezentare (cea cu Gilmour şi Knopfler) pe pagina a doua a ambelor categorii de cărţi. M-am întrebat şi eu de ce plec uneori din actualitate şi mă opresc în barocul roman sau în secolul XIV din Portugalia. Escapism? Posibil. Nevoia de-a varia subiectele? Posibil şi asta. După cum posibilă, chiar probabilă, e pura plăcere de-a spune/scrie poveşti. Şi cred că putem accepta că, la fel cum fotbalul şi literatura nu sunt incompatibile, tot aşa născoceala post-medievală şi observaţia în marginea realităţii imediate convieţuiesc fără probleme. E valabil şi pentru cititor. El poate opta pentru una dintre aceste direcţii sau le poate urma pe amândouă, dacă are timp şi chef. Eu sunt cel care trebuie să fie atent să nu încurce uneltele. E de dorit să nu inventez când trebuie să constat şi nici invers. Indiferent unde se desfăşoară, romanele mele cuprind (măcar) şi un sâmbure de neverosimil. Ceva pentru care cititorul e dator cu un efort de imaginaţie combinat cu îngăduinţă faţă de autorul care trage atât de mult de elasticul realităţii. Englezii numesc asta a leap of faith. Unii au nevoie de aşa ceva ca să accepte ideea unor măcelari care se transformă în oculişti. Sau a unei regine deshumate şi descompuse, căreia curtenii îngroziţi trebuie să-i sărute mâna.
Libris: Rămânând la registrele diferite ale scriiturii, traducerile sunt egal generoase cu romanele și cu acele culegeri de texte și articole care reflectă o Românie pasageră și cam șifonată de apelativul „Românica”? Spre exemplu, romanul Cu inima smulsă din piept a fost tradus în portugheză și lansat la Institutul Cultural Român din Lisabona în vara anului trecut. Cum ar suna „Românica” în franceză sau engleză, sau în vreo limbă rară?
Radu Paraschivescu: Deocamdată nu mă număr printre scriitorii răsfăţaţi cu traduceri peste traduceri. Sunt silit să nu folosesc pluralul, câtă vreme singura mea carte apărută în altă ţară este, aşa cum spuneţi, romanul portughez publicat la Humanitas în 2008 (noi mulţumiri braşovencei Ioana Pârvulescu pentru invitaţia făcută atunci în numele „Cărţii de pe noptieră”) şi reeditat în acest an. ICR Lisabona, prin fostul director Daniel Nicolescu, şi Editura Guerra & Paz condusă de Manuel Fonseca au orchestrat apariţia şi lansarea romanului Cu inima smulsă din piept la Lisabona. În rest, perspective, tatonări şi promisiuni. Din câte ştiu, Fluturele negru va apărea în Franţa şi în Serbia (poate şi în Italia, am muguri de speranţă). Există, de asemenea, tatonări pentru Acul de aur și ochii Glorianei. Deocamdată atât. Cărţile despre România ultimelor decenii nu prea trezesc interesul editorilor străini, deşi lucrurile despre care scriu în ele pot fi întâlnite şi în alte ţări. Trimiterile şi personajele din aceste cărţi sunt enigmatice pentru un eventual cititor străin. Ar trebui să existe o notă de subsol pentru fiecare personaj care apare într-o asemenea carte, ca să ştie şi finlandezul sau turcul despre cine e vorba şi ce-a făcut respectivul. Cred că localismul cărţilor din categoria Noi suntem români inhibă traducerea în alte limbi. E ca şi ai vrea să traduci Academia Caţavencu.
Libris: Pe de altă parte, traducerile lui Radu Paraschivescu din clasici sunt exerciții de stil. Ce ar putea fi mai dificil decât să te apuci de opera unui rafinat, cum este James Salter, de exemplu, care reușește prin puținul cuvintelor să sugereze adâncimea, iluzia? Nume mari ale literaturii universale au apărut în limba română grație traducătorului Radu Paraschivescu. Ce îi aduce împreună pe Salman Rushdie, John Steinbeck, Jonathan Coe sau Kazuo Ishiguro? Prin ce se califică un autor să fie tradus de Radu Paraschivescu?
Radu Paraschivescu: Aici impresia mea este că lucrurile stau exact pe dos. Eu sunt cel chemat să se califice pentru a traduce din scriitori ca Rushdie, Ishiguro, Salter, Burroughs, Steinbeck, Saunders, Golding, de Botton, Coe, Lodge, Fry, Hornby sau Barnes. Ordinea e pur întâmplătoare. Îi pot aşeza pe cei amintiţi sub o singură umbrelă: plăcerea de a-i traduce. Fiecare dintre aceşti autori pune anumite probleme, fiecare dintre ei este celebru şi valoros. Cu patruzeci de ani în urmă, în studenţie, îmi făceam mâna cu cărţi de D. H. Lawrence şi Virginia Woolf fără să mă gândesc la publicare. Voiam să văd dacă am destulă tenacitate şi răbdare ca să duc la bun sfârşit traducerea unei cărţi. Şi cum pofta vine traducând, iată-mă ajuns acum la ceva care are anvergura unui palmares. Am promis de câteva ori că o să renunţ la traduceri ca să mă axez pe scris. Vezi să nu! De fiecare dată a apărut ceva: fie o carte nouă a unui autor la care ţin (Julian Barnes, Stephen Fry, Jonathan Coe), fie o propunere atrăgătoare prin ineditul felului de-a scrie al autorului, cum a fost cazul cu George Saunders sau James Salter. Îmi faceţi un compliment enorm referindu-vă la anumite traduceri ale mele ca la nişte „exerciţii de stil”. E-adevărat, unele m-au mulţumit şi pe mine (Bărbatul în haină roşie, Lincoln între vieţi, Mincinosul, Copiii din miez de noapte, Clubul putregaiurilor etc.) În trei decenii şi ceva de când traduc susţinut, fără să pun la socoteală cele două teste din facultate, am acumulat experienţă, am învăţat una şi alta şi am dobândit o anume notorietate. Notorietatea aceasta îmi dă astăzi dreptul să refuz traducerea unei cărţi dacă nu mă atrage sau dacă nu mi se pare o miză. Cu treizeci de ani în urmă, aşa ceva mi se părea o insolenţă fără margini.
Libris: Prezența în viața cetății nu se rezumă la simpla calitate de scriitor. Un om activ și franc în raporturile sale cu lumea, cu microuniversul democrației dâmbovițene, cu forfota în care intră mulțimea care se ordononează după superstiții, Radu Paraschivescu a ales să se implice. Ce înseamnă spiritul civic și, mai ales, unde se cultivă?
Radu Paraschivescu: V-aş oferi o imagine falsă despre mine dacă v-aş spune că sunt un curajos sau un şef de galerie etică. Simt totuşi nevoia să vorbesc şi să scriu despre unele nedreptăţi la care asist sau care se petrec în jurul meu, fără să le fiu neapărat martor. Impostura, ipocrizia sulfuroasă, nedreptatea şi mafiotlâcul balcanic îmi repugnă. Înşelarea aşteptărilor îmi provoacă uneori emoţii, alteori comoţii. Faptul că un preşedinte pe care l-am votat de două ori s-a transformat în opusul a ceea ce promitea să fie m-a silit să iau atitudine. Am returnat anul trecut o decoraţie oferită de instituţia prezidenţială în ianuarie 2020 tocmai fiindcă nu mă mai regăseam deloc în nişte raporturi cândva cordiale şi oneste. Am făcut-o fără tapaj, fiindcă nu m-a interesat să vină televiziunile şi să-mi vâre microfoane sub nas. Relativ recent, când Gabriel Liiceanu mi-a propus să iau parte la o conferinţă de presă în care să ne solidarizăm cu Emilia Şercan, nu am stat pe gânduri. Am semnat apelurile pe care am simţit că trebuie să le semnez, am ieşit uneori la proteste, inclusiv când Viorica Dăncilă şi-a introdus băiatul la Ateneu, laolaltă cu Adrian Severin, Adrian Năstase şi Florin Iordache, în timp ce Dan Grigore, pianistul casei regale, n-a avut loc pe lista invitaţilor. Nici Mihai Şora. Nici Nicolae Prelipceanu, Vlad Zografi, Marius Manole, Ioana Pârvulescu, Ana Blandiana, Mircea Cărtărescu sau alţii. Am stat în ninsoare lângă Biblioteca Universitară şi am scandat „Analfabeta!” Sunt gesturi de veghe civică, aşa cum a fost şi mişcarea „Vă vedem” din Sibiu, iniţiată de mereu admirabilul Radu Vancu. Spiritul civic nu are nevoie de reţete şi de conjuncturi. El trebuie să se manifeste de fiecare dată când esenţa democraţiei şi a meritului este ameninţată sau atacată.
Libris: Când ne vom revedea la Brașov – orașul care apare în Noi suntem români (nimeni nu-i perfect) grație faptului că organizatorii unui festival de teatru au modificat din servilism numele unei piese – pentru a dezbate despre gogoși și brașoave incluse în amplul „Tratat de metehnologie”? Festivalul de carte și muzică Libris din august ar putea fi un context adecvat să ascultăm în Piața Sfatului sfaturile pieței?
Radu Paraschivescu: „Piaţa Sfatului şi sfaturile pieţei” este ceea ce dicţionarele de stilistică numesc „chiasm”, la fel ca „forţa argumentului şi argumentul forţei” sau „frumuseţea capitalei şi capitala frumuseţii”. August, spuneţi? Mulţumesc pentru invitaţie. Dacă Libris se ţine după 17 august, cu plăcere. Dacă nu, îmi pare rău, dar mi-e cu neputinţă. Ubicuitatea fiind privilegiul exclusiv al zeilor, n-am să mă pot teleporta din locul unde o să fiu în prima jumătate a lunii până în inima Braşovului. Îmi asum reproşul dumneavoastră subtil că Braşovul apare în Noi suntem români doar ca loc de mică sforărie-scripcărie. Spun, în apărarea mea, că şi alte oraşe au parte de acelaşi tratament, oricât de bine m-aş simţi în ele. Bietul Cluj ce să mai spună, survolat de spiritul lui Gheorghe Funar? Dar Timişoara amintirii lui Lorin Fortuna? Ca să nu mai amintesc de Bucureşti, căpăţâna peştelui intrat în putrefacţie.
Libris: Vă mulțumim pentru interviu!
Radu Paraschivescu: Cu bucurie. Eu vă mulţumesc pentru timp şi răbdare.
Interviu realizat de Adrian Lesenciuc pentru libris.ro.
n. 21 august 1975,
Câmpulung Moldovenesc. Poet, prozator, critic literar. Doctor în ştiințele comunicării. Profesor universitar. Membru al filialei Brașov a Uniunii Scriitorilor din România din 2000. Președinte al filialei din 2013. A publicat volume de versuri, critică și istorie literară, romane. Prezent în dicționare, antologii și volume colective publicate în țară și în străinătate.
