Irene Postolache: „Cartea va trăi veșnic”

Irene Postolache s-a născut în Comănești, Bacău, la 28 august 1961. În prezent locuiește în Buşteni, Prahova. Scrie poveşti pentru copii. Publică texte în revistele: Literatura de azi, Porto Franco, Cadran Cultural. Este colaborator cu rubrică permanentă de povești la RadioStarSebeș StarFM, în cadrul emisiunii: Ora de educație.  

Fără îndoială, Irene Postolache este una dintre cele mai prolifice autoare de literatură pentru copii. Se alătură scriitorilor, puțini la număr, care au vocație și har și nu mimează limbajul sau naturalețea unui univers aparte în care pătrunzi greu și ești acceptat la fel de greu.

Irene Postolache: „Cartea va trăi veșnic”

Irene Postolache despre povești: 

„Cât pe lume voi fi, voi povesti!

     Spun povești de când mă știu. Am descoperit puterea cuvântului atunci când, acasă la bunica, oameni maturi veneau seara să mă asculte pe mine, un amărât de copil, povestind vrute și nevrute. Pe mine! Ce mândră eram! Nu mai încăpeam în propria piele! Doar eram „a mică a Ilincăi care le zâce bine”.

       Tot de la mândrie mi s-a tras într-o zi. Erau câteva femei pe banca de la poartă, își căutau de lucru la lumina deja slabă a serii care își cobora genele umbrite peste sat. Una croșeta, două coseau cu acul. Eu împleteam cuvinte iar bunica uitase să închidă gura privindu-mă admirativ. Din când în când mă aproba, dând din cap spre celelalte femei. Cu ochii mari și sprâncenele sus, spre mijlocul frunții, figura bunicii tot nu-mi părea destul de impresionată, așa că am inventat  o minciună mai mare ca mine. Pe loc și fără pregătire, m-am prefăcut  a vorbi o ciudată limbă străină a cărei nume m-am ferit să-l precizez. Nu de alta, dar nici eu nu-l știam…

       Mi se strâmba limba încercând să pronunț hibrizi de cuvinte care se mlădiau a franceză dar sfârșeau într-o hârâită duritate nemțească. Câteva minute bune păcăleala a ținut. Femeile au ridicat privirile mirate și mi-au cerut explicații. „Ce zâci acolo? Vai de mine, așa de mici și vă chinuie la școlile alea a voastre!  Păi ce, pe vremea mea știam să vorbim inglezește?”

       S-au prins destul de repede că magicele cuvinte se repetă și iar se repetă. Mă aflam într-o totală pană de idei. Femeile s-au retras, puțin mâniate, puțin rușinate că și-au pus mintea cu un plod. Câteva seri n-au mai dat pe la poarta bunicii. Dar când au revenit, ehe, se schimbase socoteala. M-au găsit cuminte, spășită, depănând meșteșugit o poveste veche auzită la claca mătușii dinspre mamă. Și iar au uitat să-și închidă gurile în seara aceea…  iar am devenit idolul tuturor! Cinstit și pe față, fără vreo încercare de a-mi mai schilodi biata limbă.

      Poveștile spuse și nespuse s-au așternut  într-un caiet. Cereau hârtie! Tare își doreau să vadă cum le stă, frumos scrise negru pe alb, apoi una lângă alta, să-și privească suratele printre gene și să se întrebe: „Care-i cea mai frumoasă dintre noi”? Și uite așa, caiet după caiet s-au adunat și multe personaje stăteau pitite acolo. Abia așteptau să iasă la lumină, dar parcă nu aveau curaj… Până într-o zi! Atunci, ochii mirați ai unui nepoțel au apărut pe lume și le-a venit și timpul poveștilor. Au început a sări în cărți poveștile, cu obraji rumeni de emoție, apoi au prins curaj și de atunci nu se mai opresc!

Căci a venit vremea lor și cât pe lume voi fi, voi povesti!”  – Irene Postolache

LIBRIS: Ați debutat literar devreme, cu poezii publicate în revista liceului. Cum ați ajuns de la poezie la literatura pentru copii? V-ați mai întoarce la roman sau poezie astăzi? De ce ați avut nevoie pentru a debuta? 

Când devin manuscrisele de sertar lucrări oferite publicului?

IRENE POSTOLACHE: Adevărat, am debutat devreme cu o poezie  școlărească, trebuie să mărturisesc că poezia a rămas pe loc fruntaș în lista preferințelor. Atinge o coardă sensibilă a sufletului, majoritatea prietenilor mei sunt poeți, eu cochetez și acum cu acest gen literar. Poveștile? Adevăratul debut a avut loc târziu, atunci când s-au umplut caietele cu ciorne. Atunci când am avut bucuria de a-mi cunoaște nepotul, mult așteptat și iubit. Și când o zână bună m-a sfătuit să dăruiesc poveștile publicului.

LIBRIS: Cum a fost copilăria dumneavoastră? Care erau lecturile preferate atunci? Ce credeți că s-a pierdut sau s-a câștigat odată cu evoluția generațiilor? S-a adâncit falia dintre ele odată cu apariția generațiilor digitale? Credeți în reperele universale ale copilăriei sau ele depind tot mai mult de contextul cultural?

Ce înseamnă o carte bună pentru copii pentru dumneavoastră?

IRENE POSTOLACHE: Nu cred să se fi bucurat cineva de mai multă libertate decât Irene copil. Dacă părinții mei ar fi avut cinci băieți în loc de o fată, cred că ar fi ieșit mult mai convenabil din acea dificilă perioadă… Am crescut pe garduri, în curțile vecinilor, la bunici, la țară și la oraș, bifând cam toate poznele pe care le poate face un copil. Și multe altele pe deasupra! Mama îmi citea seara. Dimineața reinventam poveștile, în stilul meu. L-am ascultat pe Ion Creangă, atunci m-am îndrăgostit de Punguța cu doi bani și de Fata babei și fata moșului. Am iubit Cenușăreasa, Hansel și Gretel, Albă ca zăpada, Prințesa adormită, poveștile nemuritoare ale Fraților Grimm. Acestea reprezintă pentru mine reperele copilăriei. Sunt cărțile cu adevărat bune. 

Copiii pierd în jocul nemilos al digitalizării copilăriei. Din păcate, de cele mai multe ori nu este alegerea lor, ci refugiul, în fața unei familii a căror membri sunt acaparați de propriul ecran. Ați observat ce ușor provoci un copil la joacă? Dar faptul că răspunsul vine instantaneu, cu o explozie de bucurie? Abia atunci își trăiesc și experimentează propriile emoții, nu primesc gata ambalate experiențele altora.

LIBRIS: Un scriitor se naște și trăiește în proximitatea lecturii. Ce autori români sau străini de literatură pentru copii admirați sau recomandați?

IRENE POSTOLACHE: Clasicii rămân în top, urmați de autori moderni. Literatura abundă de cărți interesante pentru copii, sunt atât de frumoase încât ar fi greu de ales. Am totuși, câteva preferințe:  Mircea Sântimbreanu, Gellu Naum, Judith Kerr și colecția ei cu Mog, Michelle Cuevas.

LIBRIS: Unii spun că e ușor, alții spun că e greu să scrii literatura pentru copii. Cum e pentru dumneavoastră? Care sunt provocările și limitările scrisului acestui tip de literatură? Trăiesc și acești autori situații precum blocajul scriitorului, surprize în ceea ce privește autonomia pe care par să o câștige personajele? 

Scrieți cărți adresate unui anumit interval de vârstă, scrieți cărți adaptate diferitelor vârste? Cum vă alegeți ilustratorii?

IRENE POSTOLACHE: Poveștile mă trăiesc. Blocajele apar doar atunci când seriozitatea contextului actual mă influențează. Nu sunt blocaje, propriu zis. Sunt scurte întreruperi, altfel poveștile devin mai triste și trebuie să recunosc că ador poveștile cu final fericit. Personajele mele sunt libere, câteodată mă surprind. Obișnuiesc să scriu o jumătate de poveste, poate puțin mai mult. Noaptea coace vise la lumina lunii și le împletește a doua zi într-un joc în care personajele se întrec în finaluri neașteptate. Iar zâna cea talentată, Anda Toma, cea cu care am colaborat la majoritatea cărților publicate, le îmbracă într-o tușă grafică atât de atractivă, încât mă reîndrăgostesc de ele. Poate din acest motiv prefer cărțile dedicate celor mai mici dintre cititori. Pregătesc însă, împreună cu Editura Creator și ilustratorul Anda Toma, un roman plin de peripeții minunate, adresat școlarilor mai experimentați în taina cuvintelor.

LIBRIS: Cât de încrezătoare sunteți în viitorul cărților? Ați citit povești în public dar și la radio, vă întâlniți cu generații pentru care cultura vizuală e prioritară, atenția e tot mai redusă pentru timpul petrecut cu textul și mai ales cu textul tipărit…

IRENE POSTOLACHE: Cartea va trăi veșnic. Mai ales cartea pentru copii, o adevărată operă de artă realizată de autori, ilustratori și editori talentați. Ce apropiere sufletească, ce legătură caldă se formează între un părinte care citește povești și puiul lui! Cum poate fi înlocuită de către o mașinărie de metal? Nu poți convinge un copil să nu răsfoiască o carte ilustrată, zăbovind o jumătate de oră la un desen. Așa cum nu-l poți convinge că te-ai săturat să-i citești cartea preferată pentru a o suta oară!

LIBRIS: Cum vă poziționați în raport cu schimbările de opțiuni ale părinților și generațiilor actuale? Unele povești ale Fraților Grimm sau Ion Creangă sunt privite cu o oarecare suspiciune, sau sunt considerate chiar depășite pentru că, sugerează unii, acolo se cultivă prejudecăți legate de rolurile de gen, violență și obișnuințe care sunt străine de spiritul contemporan. Chiar și în cărțile pentru copii se simte așadar grila ideologica. Cum sunt poveștile dumneavoastră: tradiționale sau moderne? Credeți în asemenea diferențe?

IRENE POSTOLACHE: Frații Grimm și Ion Creangă au făcut parte din educația generației mele și a celor de după mine, nu trebuie să-i dăm deoparte. Importantă este educația și formarea copilului încă din primii ani. Ca mamă și bunică îmi doresc alături de părinți ca și povestea clasică să facă parte dintr-o copilărie frumoasă a noilor generații.

Nu mă pot abține să cochetez cu prinți, prințese, balauri și zmei. Ce e drept, personajele sunt plasate în context actual, uneori nu se sfiesc să folosească tehnica modernă. Voi primi fiecare provocare realist, adaptându-mă pas cu pas la noile vremuri, pentru că îmi plac provocările.

LIBRIS: Ați scris și mai ales ați citit public mult în fața copiilor. Ce situații memorabile ați întâlnit? Ați simțit că ați învățat vreodată ceva de la cei mici? Sunt provocările diferite pentru dumneavoastră în funcție de grupa de vârstă pe care o întâlniți? Practicați o lectură interactivă, cititul lent (cititul cu mize deliberat instructive, despre care vorbeau Oana Moraru și Ioana Chicet-Macoveiciuc)?

IRENE POSTOLACHE: O mare bucurie, să le citești copiilor povești! Sunt atât de receptivi și de atenți! De multe ori au influențat conținutul sau finalul poveștii. Un pui de om cu ochi negri, rotunzi, strălucind de curiozitate, m-a întrebat de unde vin poveștile? O fetiță, după ce m-a ascultat mirată minute în șir, a alergat să-i povestească mamei că eu, doamna aceea de pe scaun cu cartea în mână, a scris povestea. Mama s-a mirat: da, doamna a scris povestea, ce e neobișnuit aici? Dar, trăiește! a răspuns fata. Am realizat că ea, neobișnuită să întâlnească autori, credea că toți scriitorii au părăsit această lume.

Iubesc copiii și iubesc întrebările lor! Nu știi niciodată la ce să te aștepți! La întâlnirile noastre, în general, nu-mi fac planuri. Pregătesc câteva povești. Le aleg în funcție de ce se potrivește publicului, apoi le citesc în stilul meu. Fiecare autor este unic, până la urmă nu avem cum să ne asemănăm și este foarte bine că suntem diferiți.

LIBRIS: Ce citește Irene Postolache, atunci când nu scrie și nu citește altora?

IRENE POSTOLACHE: Citesc tot ce-mi pică în mână fără a face diferență între literatura pentru  copii și cea pentru adulți. Câteodată aleg cărțile din topul celor mai citite. Alteori aleg noutățile. Promoțiile. Autori preferați. Mă joc!  Orice selecție e un bun motiv ca să citești. Ei bine, rămâne secretul nostru, nu-i așa? Tocmai am terminat de citit, împreună cu nepotul meu, Copacul cu 26 de etaje de Andy Griffiths. Și ne-a plăcut!

sever gulea

Interviu realizat de Sever Gulea pentru libris.ro.

„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.”

Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *