Când am dat peste titlul „Sindromul picioarelor neliniștite”, ceva s-a activat în mine. Mi-a amintit de starea aceea când te mănâncă tălpile și nu știi exact unde vrei să mergi, dar știi că vrei să pleci. Nu pentru că nu ți-ar fi bine, ci pentru că ai dorul de ducă în sânge; o foame intensă de nou. M-a atras titlul, recunosc, dintr-un impuls legat de călătorii, drumuri, hoinăreală.

Dar romanul Ioanei Unk nu are legătură cu călătoriile geografice. E, în schimb, o călătorie interioară prin feluri de a iubi, prin stări, prin umbre și lumini ale sufletului. Apărut în colecția n’autor a editurii Nemira, acest roman de debut propune o voce literară delicată, dar curajoasă. E un roman caleidoscopic în cel mai profund sens: fragmente de viață, de emoție, care se rearanjează subtil, de la o pagină la alta. Nu te ține de mână, dar nici nu te lasă cu totul.
Iubirea, în infinitele ei ipostaze
Romanul e despre iubire. Dar nu iubirea ca poveste liniară sau ca ideal clasic, ci despre iubirea așa cum e ea: uneori caldă, alteori haotică, uneori liniștitoare, alteori răscolitoare. M-a făcut să mă gândesc la câte forme poate lua iubirea în culturile lumii, cât de mult a fost simțită, numită, înțeleasă, și totuși, niciodată cuprinsă deplin.
În tradiția hindusă, iubirea e privită ca un spectru vast: de la Kāma, dorința senzuală care aprinde trupul, până la Prema, iubirea pură, devotată, ce se naște din suflet. Există și Bhakti, forma în care iubirea devine închinare, o legătură cu divinul și Maitrī, iubirea prietenească, blândă, aceea care înțelege și susține. Iar la rădăcină se află Ātma-prema, iubirea de sine, începutul tăcut și esențial al oricărei iubiri adevărate.
La greci, iubirea are alte denumiri, dar poate aceleași rădăcini. Avem, așadar, Eros, pasiunea intensă, atracția care mistuie, dar și Philia, prietenia sinceră și reciprocă, construită în timp. Mai regăsim Storge, iubirea liniștită și naturală dintre părinți și copii și Agape, iubirea universală, altruistă, capabilă să cuprindă totul fără să ceară nimic în schimb.
Romanul Ioanei Unk atinge, poate fără să-și propună, toate aceste nuanțe. Nu le definește, nu le explică, ci le trăiește prin gesturi, priviri, ezitări, despărțiri și regăsiri. E o hartă afectivă în care iubirea nu e un cuvânt, ci o mișcare interioară mereu schimbătoare.
Ce mi-a plăcut mult a fost stilul Ioanei Unk. Autoarea scrie curat, cu o simplitate care nu e niciodată banală. Are o voce care curge, care transmite o liniște subtilă, ca o adiere caldă într-o după-amiază de toamnă. Îți transmite emoțiile fără să le înghesuie în pagină, le oferă spațiu, ca pe un aluat bine frământat, lăsat la dospit, să crească în tine încet, firesc.
Ce m-a pus în încurcătură, însă, a fost structura cărții. Am simțit nevoia unei stabilități narative, un fir mai clar, un drum pe care să pot merge fără să mă tot întorc. Cartea dă uneori impresia că vrea să spună multe lucruri deodată, că ideile vin grăbite, se suprapun, se pierd și se regăsesc ca gândurile unei minți neliniștite. Un soi de „ADHD narativ”, nu într-un sens peiorativ, ci mai degrabă ca o energie vie, care nu se poate lăsa prinsă într-o singură formă. E ca atunci când ai în tine prea multe trăiri și toate vor să fie auzite în același timp. Dacă te lași purtat de val, descoperi că și haosul are o poezie a lui. Iar apoi m-am gândit la un caleidoscop. Obiectul acela simplu pe care de fiecare dată când îl răsucești, își schimbă imaginea, păstrând aceleași cioburi de sticlă, aceleași oglinzi, aceeași lumină. Și poate exact asta a vrut să facă și autoarea: să ne arate că viața și iubirea nu vin sub formă de roman cu început, mijloc și sfârșit, ci ca o succesiune de forme în mișcare.
O carte care îți lasă gânduri deschise
„Sindromul picioarelor neliniștite”este genul de carte pe care o citești cu plăcere, fără efort, dar care îți lasă urme tăcute. O carte care te face să o lași din mână din când în când, ca să te întrebi: Unde mă aflu eu în acest mozaic de iubiri? Ce forme de dor port în mine? Când am simțit ultima oară iubirea ca neliniște? Sau ca liniște? E o lectură care nu oferă răspunsuri clare, dar care are generozitatea de a pune întrebările potrivite. Și poate, într-un fel subtil, exact asta căutăm când ne mănâncă tălpile: nu o destinație, ci o stare. O liniște care vine după val. Un moment de sens, înainte să ne mănânce din nou tălpile.

Articol realizat de Melania Strâmbeanu pentru libris.ro.
„Cartea a fost aproape de sufletul meu încă din copilărie atunci când Mark Twain era un partener de nădejde în călătoria mea literară. În anii de liceu, pasionată de poveștile lui Mircea Eliade am studiat filosofia yoghină, devenind ulterior profesor de yoga. În prezent, atât din rolul de profesor de yoga, cât și din rolul de specialist marketing, împărtășesc plăcerea și bucuria lecturii.Cred că lectura ne aduce mai aproape de propria ființă, ne deschide inima, ne rafinează emoțiile și percepțiile, depășindu-ne, astfel, condiția. Scriitoarea Maya Angelo susținea că ,,oamenii vor uita ce ai spus, vor uita ce ai făcut, dar nu vor uita niciodată cum i-ai făcut să se simtă”. Așa este și în lumea cărților; nu vei uita niciodată cum te-a făcut să te simți o carte, ce a trezit în tine, ce a vindecat sau prin ce lumi te-a purtat. Lectura în sine este o experiență revelatoare, care te trimite către centrul ființei tale și te învață să trăiești conștient și din plin momentul prezent. ”
Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.
