Unul dintre cele mai controversate proiecte ale regimului nazist a fost programul inițiat de Heinrich Himmler în 1935, Lebensborn (în traducere, fântâna vieții). Gândit ca un mijloc de creștere și susținere a numărului de copii rasiali puri, în acord cu legile eugenice asumate de politica lui Hitler, acest program a inclus înființarea de maternități speciale pe întreg teritoriul celui de-Al Treilea Reich, un sistem care a funcționat 10 ani, până la încheierea celui de Al Doilea Război Mondial. Având la bază aplicarea principiilor eugenice și aflându-se sub supervizarea SS, programul a fost parte din mașina de selecție și exterminare asumată de naziști care nu au ezitat să trimită în lagăre sau să eutanasieze copiii considerați indezirabili și nici să răpească copii considerați superior rasiali din teritoriile ocupate, destrămând familii și provocând multă suferință.
Pe de altă parte, nu mică a fost surpriza Aliaților odată cu eliberarea acestei rețele de maternități, când au găsit realități opuse celor din lagărele de concentrare, acolo unde prizonierii arătau mai degrabă ca niște umbre umane. Prin contrast, în unitățile Lebensborn eliberatorii au descoperit condiții de igienă și alimentație aproape impecabile, multe mame și copii neobișnuit de sănătoși din punct de vedere fizic, mai ales în contextul resurselor limitate de la finalul războiului. Deși au fost dedicate inițial susținerii soțiilor de ofițeri SS, dar și medierii adopțiilor în familiile germane sau plasamentului în internate, ulterior maternitățile naziste au căpătat o adresabilitate mai largă, pe măsură ce conflictul s-a extins. De aici și controversa: un program atașat și integrat în logica exterminării și purificării rasiale s-a dovedit totuși o platformă de supraviețuire fizică pentru grupuri sociale vulnerabile. Mai mult de jumătate dintre femeile din maternități erau necăsătorite și aveau copii din aventuri pasagere cu soldați germani. Mulți dintre acești soldați au murit pe front fără să fi aflat probabil vreodată că au devenit tați, fără să mai ia vreodată contact cu mamele lăsate în urmă. Pe de altă parte, multe dintre femeile din maternități, mai ales cele din teritoriile de ocupație au fost repudiate de familii, iar ele s-ar fi îmbolnăvit și n-ar fi găsit poate suficiente resurse să ducă sarcinile până la capăt, în contextul devastatorului război din Europa. Plasat în această zonă de tensiune etică, realitatea din maternitățile Lebensborn e reconstruită convingător în romanul concentrat narativ, dar de mare impact emoțional, semnat de Caroline de Mulder.
Prozatoarea franceză alcătuiește o poveste evocată din trei puncte de vedere, o narațiune care se petrece în prima astfel de maternitate din programul Lebensborn, din Bavaria, în ultimul an al celui De-Al Doilea Război Mondial. Renee este o franțuzoaică tânără sedusă de un soldat german, respinsă de familie, care ajunge însărcinată în Heim Hochland fără să știe o boabă de germană. Marek este un deținut care muncește până la epuizare în vecinătatea maternității, vânând ocazional coji de cartofi și colțuri de pâine lăsate de naivele mame. Helga este una din moașele de bază ale Heimului care urmează să primească o promovare și să fie responsabilizată cu și mai multe activități, într-un mecanism atent supravegheat de medicul șef și, uneori, de însuși Heinrich Himmler care nu ratează ocazia de a se prezenta la o ceremonie laică de botez, pentru a ridica moralul și a întări încrederea în ideologia regimului.
Chiar dacă ne aflăm la finalul anului 1944, Heimul este un spațiu întreținut exemplar, de la partea administrativă, cu un program detaliat și bine pus la punct, la partea de aprovizionare (mamele au disponibilă hrană și cafea la discreție, pentru un aport caloric corespunzător să le permită susținerea sarcinilor și lăuzia), de la curățenia așternuturilor și până la consulturi și medicamente, nu pare să lipsească nimic. Atmosfera perenă în care nu pare să existe o imagine a inamicului (femeile îngrijite și îngrijitoarele trăiesc o specie de solidaritate aparte), neimpactată parcă de realitățile războiului este uimitoare și în perfectă armonie cu logica de organizare nazistă: dacă misiunea în lagăre era exterminarea, aici misiunea pare să fie dedicată asigurării suportului vital, iar mobilizarea resurselor, chiar și în acest context vitreg de război este exemplară din partea regimului.
Ecoul ideologiei amprentată eugenic se simte și în rândul mamelor: multe dintre ele se simt privilegiate și caută să își asume ierarhic un rol de importanță în economia Reichului pe care ocazionalele mesaje și chiar prezența lui Heinrich Himmler le întărește periodic. Femeile singure și abandonate, așa cum e Renee, sunt mai discrete și încearcă să se integreze, dar nu sunt tratate cu nimic mai prejos. Singurul criteriu care atrage amenințarea rămâne însă vitalitatea și buna dezvoltare fizică a noilor născuți. Este reperul care amintește sinistra inițiativă nazistă, faptul că nu avem de a face doar cu un spațiu al salvării, ci și un spațiu al selecției de viață și de moarte. Copiii care nu se dezvoltă conform așteptărilor sunt transferați și eutanasiați iar mamele rămase în urmă primesc doar scrisori de consolare mincinoasă. Totul este, așa cum știm și din memoriile de lagăr, meticulos organizat, iar atitudinile celor implicați pe deplin asumate. Doar în deplina ei intimitate, Helga îndrăznește să își pună câteva întrebări pe marginea legitimității acestor inițiative, neutralizate rapid de mesajele reci și ritualice ale organizațiilor ideologice și ale conducătorilor maternității. Caroline de Mulder explorează subtil felul în care complicitatea la crimele regimului a fost desăvârșită tocmai prin participarea tuturor nivelurilor ierarhice, fără această continuitate de execuție la toate nivelurile, organizarea genocidului nazist (la care și Lebensborn și-a adus contribuția parțial) nu ar fi fost posibilă.
Ceea ce se schimbă în cele din urmă în acest spațiu detașat de catastrofele războiului este într-adevăr aglomerația: tot mai multe mame și toți mai mulți copii sunt aduși din alte maternități evacuate, pe măsură ce linia frontului se apropie de Berlin. Chiar și așa, activitățile continuă neperturbate în Heim, iar încrederea în misiunea lor nu pare să fie pusă la îndoială. Plutește însă o neliniște la nivelul întregului personal administrativ care, în doar câteva zile se mobilizează fără niciun anunț prealabil spre a distruge documentele incriminatoare. Apoi, la fel ca în cazul unora dintre lagăre și ultimul Heim din Germania este abandonat pe nesimțite, peste noapte, lăsând în urmă beneficiarii săi. Ceea ce este cel mai dramatic și mai bine scos în evidență de romanul „Copiii lui Himmler” scris de Mulder este confuzia produsă de eliberare. Departe de a fi o salvare necesară, eliberarea înseamnă de fapt confruntare: speranțele lui Renee sau Marek de a-și mai întâlni partenerii, rămase ca repere motivante abstracte, sunt puse acum să treacă testul realității. Revolta sau sentimentul de pierdere vor deveni de fapt cu atât mai acute la capătul unei călătorii prin regimul totalitar, când consecințele și perspectiva asupra tragediei umane vor cataliza gesturi dureroase.
Chiar dacă are o întindere narativă mică, romanul lui Caroline de Mulder surprinde convingător o pagină întunecată din istoria nazismului, explorând din diferite unghiuri și cu mijloace subtile o tragedie particulară care a lăsat urme în generațiile postbelice.
Articol realizat de Sever Gulea pentru libris.ro.
„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.”
Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.
