Pe deoparte atipică, pe de alta conservând o serie de tipare scriiturale și tematice, noua carte a Ioanei Pârvulescu, un roman, este de fapt cel mai vechi dintre romanele ei, cel puțin ca intenție. Se numește „Aurul pisicii”, a fost scris în urmă cu 30 de ani și, nepublicat atunci, a rămas deoparte până în perioada pandemiei, când autoarea a încercat să îl revigoreze, dar când s-au insinuat alte proiecte: romanul „Prevestirea” și cele două lucrări pentru copii, publicate la Humanitas Junior. „Aurul pisicii” a fost reluat, așadar, mult mai târziu și, pentru că fusese dactilografiat la mașina de scris Continental, subliniază autoarea în nota ei de final („Câteva precizări auctoriale”), nu a existat riscul preluării de fragmente din vechea structură. Din vechea formă a romanului au rămas numele personajului masculin, Sebastian, care este și cel al motanului, dar și titlul cărții. A mai rămas ceva, cu certitudine: prospețimea povestirii, pentru că „Aurul pisicii” este un roman de dragoste, atipic prin faptul că e impregnat cu fantastic și pentru că este, indirect, singura replică din literatura română la povestirea REM a lui Mircea Cărtărescu, prin extensie la „Nostalgia”, și apoi la pandantul la această culegere de proză scurtă, „Melancolia”. Suntem aruncați, așadar, grație filonului neoromantic de sorginte germană, parcurgând procesul de sablare prin literatura central-europeană de la sfârșitul secolului al XIX-lea – începutul secolului XX pentru câștigarea fineței și strălucirii scriiturale, într-un univers suspendat între realitatea palpabilă și o realitate metamorfozantă, la rândul ei modelată de timp și încapsulând temeri, traume, timp transformat în veșnicie. Traumele, cum e cea a copilului pierdut, Sonia, iau chipul umbrelor mereu însoțitoare în paginile cărții:
Am luat-o prin parc și atunci mi-am descoperit umbra despre care-ți spuneam. Sonia, umbra omului care înaintează prin viață și pe care tu nici n-ai apucat s-o ai. Proiectată pe asfaltul unei alei, umbra mea alungită de razele apusului mergea deci vioi, și vârstă ei părea neschimbată. M-am oprit și am privit porumbeii ăia care ciuguleau nestingheriți firimituri din pieptul umbrei mele și mă bucuram că nu mă doare când mănâncă din mine. Umbra se lăsa mâncată, era o sfântă. Mi-am mutat-o, odată cu grijile, mai departe. Am ieșit din parc, și, cum ți-am povestit deja, în lumina roșie a stopului și a soarelui, m-am lăsat călcată de o motocicletă pe umbră, ca și cum m-aș fi sinucis. N-a curs sânge, am mers mai departe mirându-mă de cât de puternice sunt umbrele din noi și din afara noastră. Metamorfozele nu o deranjau și nu o derutau ca pe mine. Nu avea formă definitivă, era doar o continuă și tăcută schimbare. Cu toate astea nu era o iluzie (pp.500-501).
Același efect anesteziant ca al prozei lui Mircea Cărtărescu se degajă în lectura romanului „Aurul pisicii”, aceeași suspendată îmbrățișare a unui timp liniar în derularea sacadată a culturilor monocronice – din care fuge însoțitorul Goethe – cu timpul evadării din realitate fără ștergerea reperelor realității. Ba, mai mult, chiar motive perpetue care traversează, asemenea unor curenți, întinderea textuală a celor doi scriitori, dau impresia unei continuități, în privirea de pe maluri spațiale, temporale și de gen diferite. Ceva din tiparul întoarcerii în timp ca amintire, în REM, ca metamorfoză în „Aurul pisicii” – metamorfoza va fi exploatată de Mircea Cărtărescu mai degrabă în „Melancolia”-, jocul cifrei șapte, cețurile unei melancolii nonpatologice, dar mai ales propensiunea personajelor spre acel tot indestructibil al copilăriei este ceea ce traversează operele celor doi scriitori, cu mențiunea că romanul Ioanei Pârvulescu se așază neintenționat în proximitatea celor două culegeri de proză scurtă ale lui Mircea Cărtărescu și că prozatoarea din Brașov este cea care, dacă ar trebui să fie etichetată sumar, ar fi cel mai ușor de caracterizat prin sintagma „literatura inocenței”. Or, subliniam altcândva, tocmai aceasta este cea mai mare dificultate a literaturii, să redea inocența, privirea netulburată a copilului, neimpregnată de patimile lumii mari, chiar și atunci când romanul este unul de dragoste, replicând păcatul originar, căderea din paradisul stagnării și efemera expunere a frumuseții umane nepieritoare ca tot, pasageră și dulceag-melancolică privită ca experiență personală.
Aici suntem, de fapt: într-o poveste de dragoste a unui cuplu obișnuit, Sebastian Severin și Monica Mihuț, trăită cu intensitate, prelungită ca desfășurare pe durata a nouăsprezece ani (nu trimit prin acest atipic număr la numerologia lui Eliade, ci o voi face altcândva, în raport cu suspendările spațiale, pe verticala devenirii). Suntem aruncați pe un platou înalt al poveștii, în care se resimte izul unei prevestiri, așezate precum o vagă ceață peste vegetația acestei întinderi, în care parcursul lectorului e însoțit de un bine motivat soundtrack cuprinzând, ca în orice derulare cinematografică, nu numai o serie de piese pop-rock ale protagonistei, ci și celelalte fenomene acustice care traversează povestea și contribuie la atmosfera cerută de autorul regizor. Și muzica acestei coloane sonore sugerate contribuie, așadar, la suspendarea în timp, transmițând prin armonicele ei un vag sentiment de nesiguranță, care activează sistemul limbic al cititorului, care îl ține în alertă. Pe acest platou al poveștii – înalt și suspendat, chiar dacă așezat într-un cadru urban și într-un calup temporal recognoscibile, incluzând anii de pandemie – evoluează cele două personaje principale, Monica și Sebastian, cu pasiuni comune și meserii apropiate. Ea lucrează într-un cabinet veterinar, alături de Maya, trăiește într-o garsonieră minusculă și iubește ritmurile muzicii care asigură soundtrack-ul propriei povești, el este profesor la Facultatea de Biologie, trăiește într-un apartament și iubește muzica clasică. Ea și-a câștigat dreptul de a povesti despre sine și despre relația de dragoste cu Sebastian, el este iluminat sporadic de luminile celeilalte perspective, care vor tinde spre proiecția extradiegetică. Pasiunea lor comună, biologia, fie teoretică ori aplicată ființei umane sau altor vietăți din regnul animal, care prin extensie la scară genetică înseamnă timp, se rezumă la timp și contribuie implicit la producerea ulterioarelor transformări. Femeia ajunsă la vârsta de patruzeci și nouă de ani, de șapte ori câte șapte, parcurgând nu numai turul în plus al galeriei din Turnul cu ceas din Sighișoara, la îndemnul unei călăuze clasice din romanul fantastic, se trezește în corpul unei fetițe de șapte ani în care devine captivă a timpului și a propriei iubiri. Dar transformarea e multiplă, nu doar în sine, ci și în copilul pierdut: „Oare așa să fi arătat, tu, Sonia mea dragă? Oare mă duruse atât de mult încât m-am transformat în tine?” (p.139), totodată continuă: „Tu, Sonia dragă, erai doar gând din gândul meu, după ce fuseseși carne din carnea mea și a lui” (p.138). Din acest moment, ajunși undeva la marginea acelui platou înalt al iubirii, căderea e bruscă și stranie, urcușul ulterior pe peretele stâncos al propriului abis e dificil, iar prin cețurile memoriei se deschide un tunel care permite observarea treptată a trecutului, plecând de sub altitudinea derulărilor și continuând cu perspectivele mai înalte, eliberate de chingile realității care obligă la comportament trupesc în oglindă, ducând la o perspectivă mai amplă asupra întregii povești și la descoperirea iluziei concretului:
I never dreamed that I’d lose somebody like you. Și mai ales nu în felul ăsta, nu obligați de ceva care ne depășea. Mi se păruse că dragostea e concretă, că poate fi pipăită, strânsă lângă tine, mirosită, auzită, irosită în liniștea după-amiezelor, fără să se piardă totuși deloc, că se înmulțește ca pâinea din parabolă, pe măsură ce se înghite și se înghite, și, când colo, dragostea, cu puterile ei trupești cu tot, se dovedea la fel de înșelătoare ca umbra. NU și la fel de rezistentă. Se pierdea ca orice altă formă de viață. We don’t exist. Nu-mi puteam permite să plâng după ea! Aveam alte griji, și erau foarte mari. Dar voi reveni la momentul acesta al plecării, deocamdată simt nevoia s-o iau de la început, ca să-mi limpezesc gândurile. (p.12).
Există, așadar, o încapsulare într-un timp al întregului, al vieții, și o deschidere spre fantasticul interior din întregul compozit cărtărescian, dar și din fantasticul eliadesc, de pildă. Evadarea din concret, cu mobilul epic pus în funcțiune de combustia neoromantică în parcursul fragmentat al unei derulări postmoderne, este incompletă, căci corpul de șapte ani care ține captivă mintea, e o limită temporală, iar spațiul acela suspendat, purgatoriul de la etajul șase, apartamentul lui Sebastian (care nu trimite doar la etajul șase al galeriei ceasului din Sighișoara), situat sub apartamentul de la etajul șapte la care locuiește Viki, cea care poate să pună zgardă (câine)lui Kronos, dar peste cel al păcatelor umane de la etajul cinci, în care viețuiește nea Gurău, amintește de spațiile sechestrării din mare literatură fantastică a lumii. Nu mai suntem în concretul apartamentului lui Sebastian, ci într-un spațiu al sechestrării sau autoînchiderii în care nu ar fi putut să o transporte pe Monica închisă în trupul copilei de șapte ani decât ascensorul lui Eliade, care oprește dincolo de limitele construcției, și care nu ratează spațiile intermediare, ale jumătății de jos a lumii, cum e cel de la subsolul unde se găsește cabinetul veterinar în care lucrează eroina.
Trei sunt, așadar, personajele poveștii de dragoste, fără a configura un triunghi amoros: Sebastian, Monica și timpul, celelalte personaje fiind călăuze: motanul Sebastian, câinele bătrân și bolnav Kronos, pe care l-a ajutat să moară, alte pisici și alți câini, paznicul Turnului cu ceas, ori simple ipostaze ale patimii mundane, ale efemerității, ale încarnării. Povestea care se derulează este una a dragostei care îndrăznind să înfrângă timpul – în nota heracliteană din confesiunea adresată copilului pierdut, Monica nu găsește deosebire între dragoste și timp: „Nu ne scăldăm niciodată în apele aceleiași iubiri – asta am înțeles foarte târziu, Sonia dragă. Cei mai mulți oameni, iar eu eram printre ei, își închipuie că apele dragostei sunt stătătoare, de lac, când de fapt sunt ape de râu” (pp.131-132) – se confruntă direct cu timpul și se retrage sub chipul ingenuu al copilului de șapte ani, amintind și dirijând discursul protagonistei spre copilul pierdut. Triunghiul care îi cuprinde pe Sebastian, pe Monica și timpul propensiunii kafkiene (din Castelul) e unul care permite două tipuri de relație: cea dintre Sebastian și Monica pe platoul primei părți și cea cu sine însăși, din angajarea fără reper spațio-temporal în cea de-a doua parte. Roman al unei metamorfoze, care trimite direct la cea kafkiană, cu îndrumarea autoarei că adevărata transformare nu e cea a lui Gregor Samsa în gândac, ci a celor care se metamorfozează citind, „Aurul pisicii” e înainte de toate acel roman al propensiunii, al parcurgerii drumului fără sfârșit către sine, în capătul căruia se arată, de fiecare dată, același castel al dorințelor și iluziilor. Simplu și limpezit de orice posibile lesturi semantice – romanul de dragoste necesită această limpezire pentru a nu aluneca de pe muchia subțire a stării de grație în marginile insalubre ale prețiozității sau detaliului -, transformând imediatul particular în eternul condiției umane și al condiționării spațio-temporale în dragostea care se manifestă cât o pâlpâire de chibrit a ființei în abisul experienței profunde, „Aurul pisicii” nu este doar romanul coerenței absolute pe care o găsea Mircea Cărtărescu în cele două părți ale cărții văzute ca două romane concentrice, ci și cel al concatenării prin forța modelatoare a timpului a experienței imediatului cu experiența eternității.
Articol realizat de Adrian Lesenciuc pentru Revista Literară Libris Nr. 27 (1) Martie 2025.
n. 21 august 1975,
Câmpulung Moldovenesc. Poet, prozator, critic literar. Doctor în ştiințele comunicării. Profesor universitar. Membru al filialei Brașov a Uniunii Scriitorilor din România din 2000. Președinte al filialei din 2013. A publicat volume de versuri, critică și istorie literară, romane. Prezent în dicționare, antologii și volume colective publicate în țară și în străinătate.
