Scriitorul japonez Yukio Mishima (1925-1970), nominalizat de trei ori la premiul Nobel pentru literatură, s-a născut la Tokyo într-o familie de samurai, începând să scrie de la vârsta de 12 ani. A scris 36 de volume incluzând romane, povestiri, eseuri, piese de teatru. A fost preocupat intens de codul onoarei samurailor, lucru care îl va determina pe 25 noiembrie 1970, să se sinucidă prin metoda tradițională seppuku (practică abolită în 1868), în urma unei încercări, nereușite, de lovitură de stat.
Romanul „Starul” (ed. Humanitas Fiction, 2023, traducere Andreea Sion), deși nu este cel mai cunoscut dintre cele scrise de Yukio Mishima, este o lectură plăcută, intrigantă, una care se face dintr-o singură respirație. Un microroman psihologic scris la persoana I, pe cât de scurt pe atât de intens, o poveste cinematografică, un film (în film) care ne permite să tragem cu ochiul în culisele care despart banalul de extraordinar, vorbindu-ne despre dezavantajele faimei, frica de îmbătrânire precum și despre angoasa în care „starul” trăiește atunci când rămâne singur.
Personajul principal, Yutaka Mizuno, este actor, o celebritate în vârstă de 23 de ani care reflectă asupra faptului că declinul său fizic a început deja, că frumusețea sa nu este veșnică, prin urmare înlăuntrul său răsună tot mai apăsat dorința de a muri înainte ca „marele păcat” al îmbătrânirii să se producă, simțind că momentul său de glorie, apogeul carierei sale este această vârstă. Un iubitor al operei lui Mishima poate recunoaște, cu ușurință, prototipul tânărului seducător și șarmant, care știe să atragă femeile, fiind mereu înconjurat de fane și adoratoare în timp ce, în secret, le disprețuiește, lipsa lui de empatie vădindu-se încă de la început și desfășurându-se pe întregul parcurs al acțiunii.
Cartea îl urmăreaște pe Yutaka Mizuno jucând rolul unui fost Yakuza (membru al organizațiilor mafiote japoneze) care urmărește să se răzbune pe cei care i-au ucis un prieten iar autorul folosește prilejul pentru a descrie în amănunt tehnicile cinematografice (filmare, montaj, indicații regizorale) și actoricești, fără a lăsa nimic ascuns cititorului, care se simte dezvrăjit, martor al unui truc magic explicat pas cu pas.
Mishima folosește două personaje principale, starul și asistenta lui. Într-un roman clișeic personajele ar fi fost femeia frumoasă (starleta) și bărbatul urât, însă, această inversare a rolurilor adaugă adâncime acestei povești care este de iubire și nu prea. Protagoniștii din viața reală nu par a fi doi îndrăgostiți ca toți alții, ci sunt ca o singură persoană care, la un moment dat, s-a despărțit în două ființe. Una, bărbatul, a luat toate atributele dezirabile (faimă, frumusețe, tinerețe, talent) iar cealaltă, femeia, toate acele atributele nedorite de nimeni (urâțenie, are doi dinți în față din argint, platitudine, are peste 30 de ani, nepăsare față de gura lumii) pe care nu numai că le posedă dar le și cultivă cu grijă. Femeia savurează toată această dinamică stranie, în care îi cunoaște bărbatului toate resorturile interioare. Ea se amuză atât de faptul că țin ascunsă relația lor, cât și de lucrurile pe care le știu doar ei (cum ar fi să râdă în secret de toate femeile frumoase care îl doresc), ca și cum ar fi doi fugari ce își dau jos măștile numai unul în fața celuilalt.
Cititorul rămâne cu impresia că cei doi își trag stranietatea și caracteristicile din mitologia japoneză. Kayo, cea cu doi dinți de argint ca „niște pietricele din luna cea adevărată” (pag. 10) pare că posedă trăsăturile zeității Tsukuyomi (Luna) asociată cu trecerea timpului, cu o „inverted grayscale” a lumii interioare prin care rememorarea bântuitoare a întâmplărilor nefericite devine torturantă. La rândul său, Yutaka Mizuno este reprezentarea (deformată) a zeității solare Amaterasu, care, potrivit legendei s-a ascuns într-o peșteră de frica fratelui său Susanoo (zeul furtunii). Pentru că în lipsa luminii solare oamenii nu puteau trăi, zeii au atârnat la gura peșterii o oglindă din bronz și apoi l-au ademenit să iasă afară. Scoțând capul din întuneric zeitatea s-a privit în oglindă și a fost orbită de propria reflexie uitând de frica și durerea trăite. Oglinda, ca să păstrăm analogia, fiind în acest caz, după cum putem observa, chiar dublul feminin (asistenta și iubita Kayo).
Gândindu-ne la vorbele lui Marquez „fiecare dintre noi are trei vieţi: o viaţă publică, o viaţă privată şi una secretă” ne dăm seama că protagonistul nu are de fapt decât două vieți pentru că cea publică și privată sunt una și aceeași în timp ce viața secretă, cea în care partenera sa este martor al lipsei sale de substanță, a golului afectiv, este în suferință. Actorul, este arhetipul narcisistului rece, superficial, care poartă și pe scenă, și în viața de zi cu zi diverse măști, fiind nimic mai mult decât un construct de marketing. La fel cum și astăzi sunt numeroase persoane a căror expunere excesivă pe rețelele de socializare a suprapus viața publică peste cea privată, aspect care o afectează inclusiv pe cea secretă care, în loc să fie o sursă suplimentară de autenticitate este doar o nouă mască. „Oricât le-ai explica oamenilor obișnuiți, nu-i poți face să înțeleagă ce înseamnă, în realitate, să fii „văzut”, să fii în atenția tuturor” (pag. 52)
Așa cum aflăm de pe manșeta unu a volumului: „Microromanul a fost scris fie în timpul, fie imediat după terminarea filmărilor la „Afraid to die” (1960), un lungmetraj despre Yakuza, în regia lui Yasuzo Masumura, primul în care a jucat Yukio Mishima”, fiind considerat în mai mare măsură ca fiind autobiografic, decât alte volume ale sale, mai ales că acesta a avut și o carieră de fotomodel și a practicat culturismul.
Romanul povestește, în același timp, despre transformarea care avea loc în anii 60 în cinematorafia niponă, în care tinerii încep să se revolte împotriva vechilor norme estetice și încep să includă în filme scene explicite, vechii protagoniști samurai fiind înlocuiți de persoane care trăiesc la periferia societății, așa-numiții Yakuza. Așadar noua generație de cineaști se îndreptă, cu entuziasm, spre zona filmului commercial.
Putem, prin urmare, interpreta cartea ca pe o profeție împlinită despre un viitor în care lumea va ajunge să fie obsedată de aparență și vizual, în care totul (și de fapt nimic) este făcut public, iar educație morală și estetică este covârșitor influențată mai ales de artele vizuale.„Te întrebi de ce trăiești? E foarte simplu: dorința ta de „a fi văzut” se suprapune cerințelor lumii reale”. (pag. 87)
Yukio Mishima rămâne unul dintre cei mai interesanți, dar și controversați (din cauza convingerilor politice și morale) autori japonezi ai secolului al XX-lea. În 1985 a fost făcut filmul biografic, regizat de Paul Schrader, Mishima: A Life in Four Chapters (Mishima: O viață în patru capitole), însă având în vedere existența cel puțin neobișnuită a acestuia este cert că, în cazul lui, viața a bătut, de departe, filmul.
Articol realizat de Anca Ianchiș pentru Revista Literară Libris Nr. 27 (1) Martie 2025.
