Claire Kilroya studiat la Trinity College Dublin, unde a obținut și masteratul în scriere creativă. S-a născut și trăiește în Dublin. Printre autorii care au influențat-o și pe care îi menționează în interviuri sunt John Banville, Vladimir Nabokov, Martin Amis, Andrew O’Hagan și Michael Frayn. Susține că nu are ritualuri specifice de scris, din punctul ei de vedere e de ajuns „Să taci și să treci la treabă!” și că este vorba de un proces cumulativ, să scrii câte puțin în fiecare zi ca și când ai construi din temelii arhitectura unei clădiri.
Cu toate acestea, când a devenit mamă, scrisul s-a transformat mai mult în blocaj și frustrare, reușind cu greu să publice mai întâi un articol despre acest subiect, „F for Phone”, apoi „Soldat marinar”, un roman privit cu admirație de critica literară pentru curajul și sinceritatea de care dă dovadă în descrierea unei perioade care, în mod obișnuit, este asociată doar cu sentimente pozitive, cu toate că necunoscute și pline de incertitudine.
„Soldat marinar” este al cincilea roman apărut în 2023 în limba engleză și primul roman al lui Claire Kilroy tradus în limba română, în colecția Biblioteca Polirom, în 2024, an în care este nominalizat și pe lista scurtă pentru Women’s Prize for Fiction, unde s-au regăsit încă două titluri traduse recent și la noi – „Pitulicea” de Anne Enright (Humanitas Fiction) și „Intră stafia” de Isabella Hammad (Polirom).
Scriitoarea irlandeză are o îndrăzneală asociată nebuniei și deznădejdii paroxistice de a se confesa și de a nu cosmetiza micile tragedii domestice, impulsurile și vulnerabilitățile din momentele în care se simte singură – „Țipetele tale m-au înghițit până am simțit că mă clatin pe picioare. Vibrez pe frecvența ta, Marinare, ca un diapazon, fie că vreau, fie că nu. Păsările care zboară în stol își schimbă simultan direcția. Unui privitor neatent o asemenea armonie i se pare frumoasă. Dar armonia nu este frumoasă și marea nu este strălucitoare și ursul nu dansează. Ia uitați-vă cum ne mănâm cirezile de bebeluși urlători, înfometați și agitați, caprele, corturile și acareturile noastre. Niște oameni ca toți ceilalți, jalnic, implacabil și inevitabil. Așa am fost și așa vom fi mereu. Chiar trebuia să ne fie atât de greu?”
În 2012 se năștea fiul autoarei și abia trei ani mai târziu, în 2015, găsea puterea de a publica un articol despre relația dintre maternitate și scris, despre versantul dureros al creației odată ce propria viață, care îți aparținea până acum, devine secvențiată de naștere – „Înainte scrisul era răspunsul la toate problemele mele, îmi permitea să creez ceva din lucrurile rele din viața mea, să le folosesc într-o manieră care să mă ajute, dar acum nu mai pot scrie. Așa că nu-mi mai pot repara viața.”
După unsprezece ani de la apariția ultimei sale cărți, Claire Kilroy reușește să transpună „acei câțiva ani furioși” într-o proză de o forță inegalabilă, nostalgică și dureroasă în aceeași măsură, tandră ca îmbrățișarea unui bebeluș și tăioasă ca lama unui cuțit, profundă și demitizantă cu privire la rolul mamei, la schimbările care intervin în chimia creierului și a corpului feminin odată cu apariția unei noi vieți, onestă și revoltată în propria neputință, o mărturie despre supraviețuire și despre ceea ce ne iluzionăm că înseamnă fericirea până când perspectiva se restructurează dramatic – „În mintea mea avusese loc o revelație zguduitoare. Și anume: eram doar o femeie. Eram doar o femeie! Cum de nu-mi mai trecuse prin cap? În această societate o femeie era mai puțin valoroasă decât un bărbat. Timpul unui bărbat era mai important, el avea lucruri mai importante de făcut. Acum venise vremea să mă retrag și să las bărbatul să-și facă treburile importante. Nu, Marinare, căsnicia nu era cum îmi imaginasem că va fi. Ești vulnerabil când juri credință unei alte persoane. Îți pui binele tău pe picior de egalitate cu binele celuilalt. Dacă celălalt nu face la fel, bun. Bun, bun, bun, îmi ziceam când mă holbam la ușa pe care soțul meu mi-o trântise în nas mai devreme în seara aia. Bun, bun, bun, deci așa stă treaba?”
În viața soțului nu intervine nicio schimbare majoră sau cel puțin el nu are acces la cunoașterea degringoladei din urma furtunii maternității, am putea spune chiar invers, existența lui se împlinește într-un mod nebănuit, devine mai satisfăcătoare – cineva îl așteaptă acasă cu masa pregătită, nu se preocupă nici măcar de a-i da un medicament copilului și reușește să se antreneze zilnic, părând astfel absolvit de orice griji și neliniști, comparativ cu mama, care stă prăbușită pe canapea și îl privește pe străinul care intră în casă – „Stătea acolo, un mercenar cu privire glacială, în ușa sufrageriei, soțul meu, îmbrăcat în hanoracul fără mâneci pentru că iar se antrenase – se antrena frenetic de când ai apărut în peisaj. Pentru ce se antrena? În fiecare seară era jos în garaj făcând el știe ce, devenind mai zvelt, mai puternic, mai musculos. Poziționându-se la polul opus față de mine, soția asta care ajunsese plângăcioasă și moale. Cu brațele noduroase și tunsoarea cazonă arăta ca un haidamac, un intrus în casa noastră.”
În paralel cu această singurătate are loc și o neașteptată apropiere – la locul de joacă, printre alte mămici cu părinți cu copii, mama își regăsește un vechi amic. Are trei copii și este opusul soțului care nu ține minte să-i dea nici măcar un medicament fiului său, nu-l poate adormi în nicio seară în locul ei, fiind excedat de orarul de muncă, iar când i se plânge neputincioasă că nu-i mai rămâne timp pentru nimic pe parcursul unei zile, el îi propune să se trezească la cinci dimineața, astfel va avea timp. Incongruențele dintre modurile lor de gândire ca indivizi și părinți și rigiditatea în comunicare, pe care o surprinde la finalul fiecărei zile în cazul soțului ei, o determină să aprecieze și să caute și mai mult prezența prietenului ei tătic – „Și chiar dacă nu știa contextul, am simțit că a înțeles semnificația fericirii mele. Probabil că îi atribuiam calități pe care nu le poseda din dorința de a avea o oază în viața mea, un izvor de apă dulce. Sau poate că nu. — Mă simt din nou în elementul meu, am zis. Simt că mi-am revenit. Am lipsit mult timp, dar iată-mă. — Bine te-ai întors, soldate.”
Singurătatea și copleșitoarea frică de a nu fi de ajuns ca sursă de alimentare și dezvoltare a noii vieți generează o serie de controverse cognitive și emoționale, vina devine acaparatoare, absența insuportabilă, prezența uneori insuficientă și nu destul de vigilentă, pericolele se înmulțesc exponențial pe parcursul unei zile, iar calvarul îmbrăcării și pregătirea pentru revenirea acasă a soțului se transformă în catalizatori ai violenței, ai unui urlet interior care nu poate fi calmat, care nu scade în intensitate, doar se acutizează progresiv, alimentat de toți stimulii din exterior – „O dată aproape te-am părăsit.” În absența soțului, singură cu copilul aproape toată ziua, în mod repetat într-o perioadă delicată, și neînțeleasă în eforturile sale de recăpătare a teritoriului pierdut, soldatul nostru își abandonează puiul proaspăt născut pe o stâncă și vrea să-și ia viața. De pe această culme a disperării și a căinței începe confesiunea care îi este adresată fiului, Marinare, așa cum îl numește naratoarea – „În mintea mea îndeplineam un gest de iubitor. Cea mai mare dovadă de iubire pe care puteam să ți-o ofer era să te scap de mine. Să te eliberez.” Cu acest capitol al pregătirii și al înfăptuirii abandonului se deschide cartea, un mod revoltător, poate, pentru unii de a descrie maternitatea și cea mai fragilă și plină de necunoscut perioadă din viața unei femei.
Ideea abandonului și a morții, două dintre experiențele-limită ale maternității, o transformă pe naratoare în acel soldat care încearcă mereu să anticipeze pericolele, dar și să-și ferească puiul atunci când le prevede. În mod paradoxal, însă, tot ea devine cea care îl expune unor situații care în mod obiectiv și absolut vizibil îl pot afecta – îl lasă nesupravegheat, în timp ce pregătește masa copilul se joacă pe jos și unul dinte cuțitele de bucătărie aterizează la o distanță milimetrică de el, iar într-o sâmbătă în care merg la cumpărături în Ikea, împreună cu soțul de data aceasta, amândoi sunt atât de plini de patos când își fac reproșuri printre rafturi, în timp ce caută un nou pătuț pentru copilașul care deja începea să crească, încât pur și simplu îl pierd din vedere. Un nou punct pe harta abandonului și a disperării, dar și a regăsirii, însă, din nefericire, nicio nouă punte pentru ca cei doi părinți să reușească să se reconecteze, fără ca fiecare dintre ei să încerce să-și justifice vinovăția atacându-l pe celălalt.
Cel pe care l-ai născut se transformă, cu fiecare clipă care trece, într-un dureros reminder al faptului că doar moartea poate despărți o mamă de copilul ei, un gând insuportabil, căruia naratoarea cu greu îi face față. Pe de altă parte, abandonul resimțit de mamă din partea societății – stagnarea carierei profesionale și a scrisului, înlocuirea ei în ierarhiile feminine ale seducției cu alte femei tinere, restrângerea intereselor majore doar la aria domestică -, dar și din partea celor apropiați, mai ales a soțului, o plasează în imposibila circumstanță de a-și dori să-și abandoneze la rândul ei copilul și, cu toate acestea, de a-și propune să nu moară niciodată pentru a putea fi veșnic alături de el.
O poveste despre paradoxurile maternității, despre plinul în care scufunzi pentru prima dată, ca într-un fel de imersiune mistică și viscerală, dar și despre golul care te strivește atunci când vrei să-ți redefinești identitatea într-un mod care să nu implice coeziunea mamă-fiu.
Într-un studiu din 1963 – perioadă care corespunde celui de-al doilea val de feminism, unde o avem inclusă și pe Simone de Beauvoir -, despre mistica feminină, care e destul de aproape de ceea ce trăiește ca dramă interioară naratoarea cărții lui Claire Kilroy, feminista de origine franceză, Betty Friedan discută despre faptul că, spre deosebire de epoca victoriană, care nu le permitea femeilor să să se bucure sau să-și glorifice nevoile și dorințele sexuale, cultura actuală nu le permite să-și accepte sau să-și împlinească nevoia de a se dezvolta și de a-și atinge potențialul individual ca femei care au o pasiune și o carieră, în comparație cu bărbații, nevoie care nu se limitează exclusiv la înțelesul pe care îl are rolul lor sexual. În cartea sa, intitulată chiar după conceptul pe care îl propune, „The feminine mystique”, Friedan adaugă acestei observații, în jurul căreia își construiește teza despre problematica actuală reflectată asupra imaginii feminine, faptul că cea mai mare parte a teoreticienilor, cât și a criticii de specialitate, nu recunoaște această criză a identității pe care o traversează femeile și, deopotrivă, în cadrul vechilor convenții, cât și în noua mistică feminină – o aură destul de palidă a imaginii femeii -, este trecută cu vederea dorința femeilor de a crește și de a afla cine sunt, dar și de a-și descoperi identitatea. În cele mai frecvente abordări, destinul femeii este reprezentat de anatomia ei, susțin cei care au studiat teoriile feminității, după cum, identitatea lor se coagulează strict în jurul aspectului biologic.
Cu alte cuvinte, mistica feminină este un fel de concept similar patului lui procust, dezvoltat ca fenomen la jumătatea secolului al XX-lea în Europa, dar și în America, un standard impus de societate, dar și de frumoasele reviste dedicate femeii apărute în aceea perioadă, în care sunt forțate să intre toate femeile, fie ele fiice sau soții, dar, mai ales, mame. Tema rămâne, se pare, stringentă și după anii 2000, când își plasează Claire Kilroy povestea. În comparație cu aceasta, mai sunt și alte exemple de autoare care au scris despre maternitate, însă în moduri și mai puțin blânde, fără a fi constrânse de întrebarea ce va spune lumea despre o astfel de mamă? și, din multe puncte de vedere, alegerea lor este justificată de faptul că doar o mamă poate cunoaște tenebrele asociate nașterii și maternității și le poate înțelege și doar cineva care s-a simțit complet neajutorat în fața unor schimbări majore ale destinului, doar cineva care și-a suprimat propria existență pentru a aduce la lumină o alta, doar acea persoană este capabilă să privească poveștile mamelor ca pe un refugiu temporar. Scrisul devine maniera care le apropie pe mame de noua lor versiune, le expune vulnerabilitățile și le face mai conștiente de cine sunt și de cine au devenit – „Toată iubirea asta trebuie să se ducă undeva. Pământul se învârte sub noi și deocamdată totul e bine. Amândoi înțelegem că împărțim ceva trecător. Că timpul nostru aproape s-a terminat. Dar am împărțit totul. Toate dezastrele, toate descoperirile, toate țipetele, toate îmbrățișările, însemnându-le așa cum însemnam pe tocul ușii puseurile tale de creștere, până când n-am mai avut ce să însemnăm, până când am ajuns la sfârșit.”
Tove Ditlivsen cu „Trilogia Copenhagăi” și Ariana Harwicz cu „Mori, iubitule” sunt cele două scriitoare care completează, în lecturile mele recente, tabloul deloc edulcorat, ba chiar aspru și necruțător al maternității, de la sfâșierile existențiale și sfârtecarea identitară până la violență, dependențe, depresie post-partum și adulter. Rătăcirile și răzvrătirile de ordin psihologic și erotic sunt mult mai intense în cele două romane decât în cazul „Soldatului marinar”. Tove Ditlivsen și Ariana Harwicz experimentează mult mai suprarealist decât ne-am aștepta efectele depresiei post-partum, problemele conjugale care se intensifică încă din primele luni de viață ale copilului, iar tulburările lor necesită internări și ajutor de specialitate. Cu toate acestea, fiarele din ele nu se îmblânzesc, doar se resemnează o vreme, până când recad, pentru că „realitatea mă deranja ca un grăunte de nisip care-ți zgârie ochiul”, cum scrie Tove Ditlivsen, și acel grăunte se poate transforma dintr-o simplă fracție de nemulțumire sau o nanounitate de impuls erotic într-o explozie care se propagă în tot corpul și amenință să trezească din nou „stafia unei vechi dorințe”, chiar și după ce au fost salvate din „ghearele lungilor dependențe”.
„Soldat marinar” este o carte cu un strat de piele de o tandrețe poetică greu de trecut cu vederea, chiar dacă perspectiva din care e spusă povestea nu e tocmai solară sau foarte prietenoasă, însă Claire Kilroy oferă câteva descrieri ale unor momente în care ne putem cuibări, străfulgerări ale frumuseții și unicității maternității, în care le compară pe mame cu niște eșarfe – „Eu, eșarfa ta, mama, și-ți încolăceai brațele de gâtul meu.”, sau surprinde complicitatea domestică a hainelor așezate la uscat – „Mânecile bluzei mele și ale cămășii tatălui tău dansau împreună pe sârmă.” sau contemplă mica perfecțiune din care face parte alături de copilul ei – „Te-ai urcat în poala mea dărâmându-mă. M-am așezat pe podea și am văzut imaginea noastră oglindită în ușa de sticlă a cuptorului. Noi doi încă eram cel mai frumos lucru din care făcusem parte vreodată.”
O lectură pe care o recomand tuturor mamelor sau viitoarelor mame, companionilor acestora, dar și celor care vor să privească prin cioburile unei oglinzi sparte, care, cu toate acestea, reușește să reflecte lumină.
„Tatăl tău ne-a sărutat pe amândoi înainte să închidă ușa, ghilotina care mă tăia de lumea mea. Nu spun că tatăl tău era lumea mea, doar că era liber să hoinărească prin lumea mea, pe care acum ar trebui s-o numim lumea lui sau poate lumea, un loc pentru adulți de unde fusesem exilată. Acum trăiam în lumea ta. O lume mică.”
„Iubirea e cel mai excentric bun pe care-l cunosc. Când îl pui în pericol nu faci decât să-l întărești.”
„Mare parte din rolul de părinte presupune să scapi basma curată și atât.”
„Apoi i-am cerut tatălui tău să plece. Nu spun mai multe despre scurta și dureroasa perioadă a absenței lui pe care sper că ai fost prea mic că ți-o amintești. Deși nu era niciodată acasă, casa pur și simplu nu mai era aceeași fără el.”
„Soțul meu s-a oprit din răscolit pulovere ca să se uite la mine. Ca și când m-ar lua în obiectivul unui aparat foto. Deși stăteam la câțiva pași distanță, o femeie s-a aplecat și și-a cerut scuze că trece printre noi. A simțit și ea. Când ne-am întâlnit, tatăl tău m-a fixat cu privirea aia a lui și, cu toate că nu-l mai văzusem în viața mea, l-am recunoscut. Numai așa pot s-o descriu: recunoaștere. Când m-a zărit, pe chipul lui se citea: O, tu ești. Pentru că și el mă recunoscuse.”
Articol realizat de Ioana Zenaida Rotariu pentru libris.ro.
„Lectura este o formă de putere pe care o iei singur, fără să mai fie nevoie de validare din exterior. Este despre tot ceea ce poți controla, atunci când nu poți controla nimic. Despre a citi în singurătate sau a citi cu cineva într-o liniște deplină. Să iei înapoi tot ceea ce ți s-a luat — iubire, tristețe, durere — și să le înțelegi. Scrisul e forma cea mai percutantă de apărare împotriva uitării — a ta, a altora, a poveștilor noastre — de fiecare dată când scriem ne (re)construim lumea pe baza amintirilor, a senzațiilor, a emoțiilor și percepțiilor care au legătură cu un moment anume. Tocmai pentru că eu uit foarte repede, având în vedere că și citesc foarte mult, notez și foarte mult. Uit nume de personaje și probabil întâmplări din diferite romane, dar îmi rămân impresiile, senzația de pahar aflat pe marginea mesei, pe care îl îndepărtezi ușor doar pentru a-l proteja de cădere. Dacă n-aș nota paharul ar rămâne mereu pe marginea mesei, în pericol. De fiecare dată când deschid notițele îl salvez. Fiecare recenzie pe care o scriu mă salvează de la a uita elemente cheie care m-au fascinat într-o carte și îmi dă posibilitatea de a-mi (re)verifica modul în care îmi percep lecturile într-un moment x. Se întâmplă rar să-mi schimb părerea despre cărți sau autori, de cele mai multe ori rămân constantă în pasiuni. ”
Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.
