Ioana Nicolaie (născută la 1 iunie 1974, la Sângeorz-Băi) este una dintre scriitoarele cele mai cunoscute din România de azi. Este poetă și prozatoare. A publicat șapte romane, cinci volume de versuri și unsprezece cărți pentru copii (nouă cu numele ei și alte două cu pseudonimul Robert Ersten). A câștigat numeroase premii literare și multe dintre cărțile ei au devenit bestseller. „Tot înainte”, de pildă, a fost bestseller Humanitas în 2021 și, în 2022, finalist la Premiul PEN și la Premiile Leibniz. Romanul „Drumul spre Soare-Răsare” a și primit, de altfel, Premiul Leibniz pentru Proză în 2025. A fost inclusă în treizeci și opt de volume colective românești și în numeroase reviste și antologii străine. Este membră a Uniunii Scriitorilor din România și a PEN România. De curând a publicat romanul „Down”, primul din literatura română cu un astfel de subiect. Pornind de la această apariție am purtat dialogul de mai jos. Am vorbit despre maternitate, despre cum tratăm dizabilitatea azi, despre cum abordezi o temă atât de grea și ce soluții narative găsești, dar și despre AI sau familie.

Laurențiu-Ciprian Tudor: La fel ca personajul principal al cărții (Romanița) și dvs. ați dat mai întâi la filosofie; de aici și o mărturisită nevoie de ordine și de sens. Permiteți-mi în acest caz să vă întreb: de ce această carte (cu titlul ei surprinzător)? Ce ați vrut cu ea? De ce se adaugă celorlalte trei „cărți obligatorii”?
Ioana Nicolaie: ”Poezia s-a purtat bine/Eu m-am purtat oribil de rău”; iată două versuri care mi-au rămas în minte din poetul chilian Nicanor Parra. Literatura s-a purtat bine, eu m-am străduit să n-o dezamăgesc, aș putea spune eu. Nu-mi vine să cred că fetița aia din nordul Transilvaniei care căra apă cu găleata, spăla hainele de mână, cu săpun de casă sau cu sodă – care ardea pielea -, care și-a făcut temele la lampă până-n clasa a treia, fiindcă nu ajunsese curentul pe strada unde locuia, și-a scris, până la urmă, o parte din cărți. Pe altele le-a pierdut pe drum, fiindcă n-a avut timp să le pună pe pagină. Unele romane mi s-au așezat în cap ca o obsesie și, dacă nu le-aș fi scris, m-aș fi umplut de răni interioare. Acestea sunt cărțile mele obligatorii. Ele se leagă și de faptul că la un moment dat am înțeles că eu sunt martora unei lumi despre care nu se poate să nu vorbesc. Pelinul negru, care tocmai s-a tradus în Brazilia, ceea ce mi se pare neverosimil, a fost primul meu roman obligatoriu. În el e povestea Agustinei care se naște la trei luni după explozia reactorului nuclear de la Cernobîl din aprilie 1986 și care e copilul diferit al familiei ei. Al familiei mele, aș putea zice. Cartea Reghinei a fost iarăși obligatorie, fiindcă nu se putea să nu scriu despre femeia care a adus pe lume doisprezece copii, al patrulea fiind eu. Drumul spre Soare-Răsare a fost din aceeași plămadă, fiindcă în el l-am făcut personaj pe Maxim Radu Niculai, fratele meu cel mare care a murit în 2023. Eu eram singurul om de pe lume care știa povestea. După ce romanul a fost publicat, i-am deschis și agenda cu versuri, unicul manuscris rămas de la el (celelalte, proza și jurnalul, au fost pierdute) și i-am scos la Paralela 45 Pictând apa, volumul de debut postum. Probabil că-i un caz singular în literatura noastră: cineva, adică Maxim Radu Niculai, are întâi o identitate reală, ajunge apoi personaj într-un roman și, abia după asta, devine autor debutat postum, deși scriitor a fost întreaga lui viață. Down se adaugă acestor romane obligatorii din cauza subiectului care a venit către mine, de fapt mi-a intrat în viață, fără să mă aștept. Nu-mi amintesc când am scris prima frază din roman, dar n-o să uit niciodată cele mai multe lucruri povestite acolo. Pe măsură ce înaintam în carte, înțelegeam că scriu despre un subiect nou – persoanele cu sindrom Down – care n-a mai fost abordat în literatura noastră. Cât despre filosofie, nu e ceva relevant biografic, ușa care trebuia să se deschidă pentru mine și pe clanța căreia știam încă din copilărie că voi apăsa era a Literelor. Asta pentru că eu am înțeles încă de la opt ani că voi fi scriitoare. Așa s-a întâmplat.
Laurențiu-Ciprian Tudor: Ați încheiat romanul la rezidența Zug din Elveția. Simt că între tema cărții și acest loc (o fostă mănăstire?) există niște legături subtile. Ce de aici a chemat (sau a trezit) un așa subiect greu/grav? Ce, dincolo de solemnitatea și sobrietatea peisajului elvețian a favorizat această carte? Radu Paraschivescu a spus că această carte este „delicată și dură”. Nu este așa și peisajul din Zug, cu muntele și lacul său?
Ioana Nicolaie: În rezidența Landis und Gyr din Zug am ajuns la începutul lui iulie (invitația a fost pentru soțul meu, Mircea Cărtărescu). Aveam scrise cam două treimi din roman, deci mediul nou n-a influențat nici tema, nici povestea. Ce-a făcut locul? Mi-a dat timp de lucru, ceea ce-i de mare preț pentru orice artist. N-am irosit nici măcar o zi, sunt recunoscătoare că am putut rămâne în roman continuu până când i-am pus punct (în mod normal, eu ajung să scriu în vacanțe, în puținele zile libere care se ivesc, de Crăciun sau de Revelion). Cred, prin urmare, că artiștii trebuie ajutați să-și ducă la bun-sfârșit proiectele. Cum? Prin burse de creație, prin ajutor financiar, prin spații potrivite recluziunii (în Zug e o mănăstire). Creatorii trebuie să aibă timp să se întoarcă spre ei înșiși, să-și audă sufletul și gândurile. Oricum, fiecare duce cu sine nu doar arta care se vede – în cazul meu cărțile publicate -, ci mai ales marele cimitir a ce nu s-a făcut, nu s-a scris, uneori doar din lipsă de timp.
Laurențiu-Ciprian Tudor: M-au uimit (rămânem în ordinea filosofiei) că micuțul în comă are acces la un fel de omnisciență, la un fel de rezervor suprauman de conștiință (care îi permite vederea înainte și înapoi, comunicarea cu alte entități etc.). M-am gândit că asta vine tot dintr-o nevoie de sens, de raționalizare, de dreptate chiar pentru soarta micului Cristian și a mamei sale: dacă nu există o lume de dincolo atunci totul este absurd, dacă există, speranța și suferința pot avea rost și rezolvare. Așa este? Alminteri de ce are cartea și un happy end? Aveți și dumneavoastră aceeași limită (și filosofică) care face să nu înțelegeți suferința copiilor?
Ioana Nicolaie: Down este mai întâi povestea unui băiețel care se naște cu sindrom Down, cu o malformație severă cardiacă și cu multe alte probleme de sănătate. Apoi e povestea mamei singure care decide mereu în favoarea lui și care duce o luptă uimitoare pentru a nu-l pierde. Apoi e povestea țesăturii care-i ține, cu sistemul medical, cu prejudecăți felurite, cu ipocrizie socială, dar și cu bunătate sau cu sprijin. Down e și o poveste de iubire care s-a așezat ca o structură de rezistență a cărții. Care a fost pariul meu de scriitoare? Să propun o voce narativă atipică, în care amestec glasul copilului de numai câteva luni cu cel al mamei lui. Un singur capitol are un narator omniscient, dar cititorul nu simte asta. Ce a fost complicat? Să nu fac greșeli de natură medicală, să citesc mult, să așez lucruri greu de înțeles într-o formă cât mai accesibilă. Ce a fost neașteptat? Că am locuit în mintea micuțului aflat în comă, că am trecut prin Țara Down, că am descoperit cum e acolo, că am dus cu el lupta. A fost multă suferință, firește, dar au fost și altele, uimitoare, care l-au făcut pe el să aleagă până la urmă viața.
Laurențiu-Ciprian Tudor: Pun în legătură acest roman cu un altul al dvs., apărut acum 20 de ani, cu un titlu fabulos: Cerul din burtă. Ambele sunt romane lucide ale maternității și seamănă ca atmosferă. Din amândouă rămâi (și) cu gândul la ce înseamnă puterea unei mame, la ce hotărâre și sacrificiu nemărginit cuprinde. Așa că vă întreb: poate fi înfrântă o mamă? Ce o face să sfideze imposibilul, să fie o adevărată locțiitoare a lui Dumnezeu? Faptul că a avut miracolul cerului din burtă? (Nu o să uit niciodată cea mai mare dorință a unei femei, mamă a unui copil cu Dravet. A spus: nu îmi doresc decât să trăiesc o zi mai mult decât fiul meu!)
Ioana Nicolaie: Cerul din burtă a fost o carte de graniță a mea, proză și poezie deopotrivă, infuzată pe-alocuri și cu elemente de jurnal. A fost reeditată de curând la Editura Paralela 45, în interior cu fotografii ale Feliciei Simion, iar asta a cerut un fel de reconsiderare a ei în peisajul literaturii noastre. S-a remarcat la momentul apariției că a fost prima carte care a avut ca temă pre-maternitatea, adică venirea unei ființe noi pe lume. Ei bine, subiectul a rămas tot unul de nișă, deși între timp s-au mai apropiat și alte autoare de el. Între Cerul din burtă și Down sunt peste o mie de pagini de proză scrise de mine, fără să le adaug pe cele din literatura pentru copii, sunt trupuri ficționale dezvoltate, sunt mize narative. Down e un roman care concentrează o sumă de întrebări mari ale oamenilor – referirea la suferința inocenților așa cum e discutată de Dostoievski în Frații Karamazov nu e gratuită – și câteva răspunsuri foarte greu de dat, fiindcă au în vedere viața și limitele noastre ca ființe omenești. Sper ca eroina mea, Romanița Linu, și micuțul erou al poveștii să aducă nu ceață, ci un pic de claritate.
Laurențiu-Ciprian Tudor: Volumul dvs. nu ridică doar problema copiilor cu Down, ci, la fel de mult, problema malformațiilor cardiace la nou-născuți (o sumedenie de bebeluși mor pentru că nu sunt doctori care să îi opereze). Dar să ne amintim și că, de curând, s-au împlinit 11 ani de la tragedia din „Colectiv” (în care au murit 65 de tineri) și nu avem nici acum locuri speciale pentru arși. Așa că te întrebi/vă întreb: nu este România o mamă vitregă? O mamă rea, denaturată? Ne mai mirăm că ne pleacă tinerii? Cum putem repara asta? Cum putem face țara să își recunoască fii și fiicele, copiii, și să aibă grijă de ei?
Ioana Nicolaie: Down este, da, și despre cum nou-născuții cu defecte cardiace nu erau preluați de sistemul medical, fiindcă nu puteau fi pur și simplu îngrijiți. Povestea din roman este plasată în 2020, iar informația este reală. Situația medicului străin care, fiind captiv în Bucureștiul aflat sub starea de urgență din pandemie, a operat copii continuu, este absolut adevărată. Acum, după câțiva ani, nu cred să se fi schimbat statisticile. Sunt multe lucruri de făcut, desigur, orice boală a unui nou-născut ar trebui să fie luată în evidență din primele zile, transparent, comunicând deschis cu părinții. Și foarte important ar fi poate să ne prețuim medicii, să-i păstrăm în spitalele noastre, să le facem spitale, fiindcă ei sunt cei care chiar ne salvează viețile.
Laurențiu-Ciprian Tudor: M-a surprins că volumul pare, uneori, o „carte de copii” (paginile cu Valul și cavalcada spre Zi Got, de pildă, sunt fabuloase). Cum ar fi arătat acest volum dacă ar fi fost scris de Robert Ersten?
Ioana Nicolaie:Robert Ersten e interesat de povești cu adolescenți, cel puțin în Cum am supraviețuit clasei a VIII-a și Cum să spui te iubesc, romanele de până acum, deci nu s-ar fi avântat într-o astfel de provocare. Dar eu care am presărat aproape în fiecare volum al meu fie un basm – în Pelinul negru am rescris Povestea celor douăsprezece lebede a lui Andersen, în Cartea Reghinei am un capitol cu zâne, în Drumul spre Soare-Răsare povestesc despre un prinț, Rodnau, și niște mine de aur etc. – , m-am bucurat să scriu un basm nemaivăzut, căci e un basm genetic. E drept că-n felul acesta am vrut să fac să se înțeleagă mai bine ce dezordine genetică apare în cazul persoanelor cu sindrom Down. Ținutul Zi Got e spectaculos și ce se petrece acolo pare chiar din altă realitate. Mi-a plăcut să-l descriu, am fost uimită de peisajele lui, de viața din el. Un alt capitol care a pătruns aproape singur în roman e cel al omului care a inventat grădinițele. Nu-i dau numele, povestea lui e prinsă în carte.
Laurențiu-Ciprian Tudor: Ați scris la finalul romanului „carte liberă de AI”. De ce? Ce ați vrut să semnalați (pentru că problema e foarte complexă, greu de rezolvat și ispititoare). Care este mesajul și poziția dvs.? Se va putea proteja scriitorul de tăvălugul ăsta? Ar trebui în viitor să avem pe cărți specificat „hand made” sau „brain made”?
Ioana Nicolaie: Mie una problema mi se pare clară. Textul pe care-l produce un scriitor e o prelungire a minții lui. Felul în care se pun cuvintele în pagină e ca o amprentă a propriului creier. Când un ”scriitor” apelează la AI, adică la o mașină de produs text, care-i hrănită cu opera altor scriitori, el fură de două ori: când afirmă că textul mașinii îi aparține; și când folosește ideile și stilul luat de la alți scriitori de către mașină. Un astfel de autor nu se mai poate numi scriitor. Înșiruirea cuvintelor pe pagină nu mai are nimic de-a face cu mintea lui, ci numai cu mașina. Prin urmare, nu cred într-o coabitare a scriitorului cu AI-ul. Lucrurile trebuie precizate limpede, de la început: produs uman, adică o ”carte liberă de AI” în cazul meu; și produs artificial, făcut de AI, în cazul celor care dau o comandă și obțin într-un ceas romanul pe care apoi îl semnează. E nevoie de această reglementare legislativă. Scandalurile internaționale despre cărțile produse cu AI și coalizarea scriitorilor în ideea de protejare a cărților scrise de ei, pe care au copyright, vor duce în mod sigur la o legislație specifică. Contractul pe care l-am semnat eu cu Humanitas are un paragraf în care se precizează că e vorba de o carte neatinsă de AI. Mulți editori străini au această clauză. Prin urmare, vom avea – de fapt avem deja – o avalanșă de produse AI care, cu puține excepții în care se precizează că-i vorba de AI, își înșală cititorii. Și mai sunt și cărțile scrise ca și până acum de oameni. Aceștia din urmă, mai ales scriitorii la început de drum, trebuie neapărat apărați.
Laurențiu-Ciprian Tudor: Romanița crede că „fiecare om e prins într-o culoare doar a lui” (pag. 73). Care este culoarea dvs.? Roșul? Așa să fie și aura? Dar culoarea de interior?
Ioana Nicolaie: Observația asta a venit dinspre latura mea de poetă, cred. Când s-a arătat, mi s-a părut bună pentru Romanița mea. Așa vede ea oamenii, și poate că vede esențialul din ei. Nu știu ce-aș putea fi eu. Poate o învolburare asemănătoare cu multele nuanțe ale estuarului Rio de la Plata din Uruguay.
Laurențiu-Ciprian Tudor: Doamnă Nicolaie, cum este o familie de scriitori (soție, soț și fiu)? Mai liniștită, mai calmă, mai atentă? Vă cereți și vă dați sfaturi artistice unul altuia? Vă sunteți întotdeauna „primul cititor”?
Ioana Nicolaie: Primi cititori suntem, dar nimic mai mult. Nu vorbim niciodată despre cărțile pe care le scriem. Mai mult aflăm din interviuri despre ce plănuiește să scrie celălalt. Pentru Gabriel e complicat și-n alt fel, de-aceea el are ezitări mari și în a publica. Volumul de versuri Tigrul apare, iată, la patru ani după debutul lui cu Mâine o să fiu fericit, iar asta după ce a stat mai mult de un an în computer. Acasă suntem noi, cu-ale vieții, cu-ale efortului, cu-ale temerilor, cu-ale implicărilor civice sau politice, cu-ale nevoii de echilibru, cu-ale gândului că lumea a găsit mereu șinele bune pe care să alunece, că s-a scuturat de rău când părea că fălci colosale o vor înghiți, ca și acum. Sper că vor avea minunea asta de planetă și copiii noștri, și toți ce vin după noi.
Laurențiu-Ciprian Tudor: Cum este să fii soția celui mai cunoscut scriitor român în lume? Copleșește lucrul acesta? Ce este deranjant și ce vă place în această situație?
În lume, eu am puține traduceri, deci sunt chiar ”soția”. Nu-mi displace să ies din cadru când vin cititorii către Mircea, așa e bine și frumos. Spre deosebire de alții, eu văd cu ochii mei ce se petrece în sălile în care se strâng și câte o mie de oameni ca să-l asculte pe Mircea, la cozile cu sute de cititori care așteaptă pentru autografe, în locurile neverosimile – aeroporturi, piețe – în care e oprit de unii care-l recunosc și vor o semnătură. Fiind și eu din literatură, ce se petrece acolo e un dar și pentru mine. Dar e un dar mare și pentru țara noastră pe care artiștii cunoscuți în lume chiar o reprezintă. Oboseala, stresul, faptul că nu dormi zeci de ore, că te-anunță telefonul hei, ai grijă, ți-a cam luat-o razna inima, pe astea nu le știe nimeni.
Ioana Nicolaie: Cum de nu v-a furat succesul? Cum de v-ați păstrat amândoi (și dvs. și domnul Cărtărescu) veselia, deschiderea, amabilitatea? O explicație e și faptul că țineți aproape de locul natal și de familia extinsă?
Mulțumim că ne vedeți așa. Nu știu ce să vă răspund. Familia, da, e importantă, am visat mereu să locuiesc într-o casă albastră, cu verandă de lemn, care să semene măcar puțin cu cea din copilăria mea. La succes nu m-am gândit niciodată, în schimb la recunoștință da. Fiecare om care ia un roman al meu în mână, când sunt atâtea cărți dintre care poate alege, îmi dăruiește puțină încredere. Iar încrederea asta mă obligă să-mi văd de treabă, de scris, de tot ceea ce e musai de făcut în frumusețea asta de lume prin care covârșitor de mulți trec cu ochii închiși.

Interviu realizat de Laurențiu-Ciprian Tudor pentru Libris.ro.
Laurențiu-Ciprian Tudor, născut în 1973, la Brașov, este poet, eseist, jurnalist cultural, sociolog, trainer și educaționist. Este membru al Filialei Braşov a Uniunii Scriitorilor din România din 2014. Aceeași filială îl premiază pentru evenimentul literar al anului (în 2015) și primește Premiul Cartea anului (în 2017 și 2019). A publicat, până acum, 9 volume de poezie, patru cărți de dialog (cu Daniel Drăgan, Teodor Baconschi, Liliana Ursu și Nicu Alifantis) și un volum de interviuri. Între 2007 și 2018 a inițiat și condus Grupul de litere-sunete-şi-culori „Caii verzi de pe pereţi” din Braşov. Este prezent cu poeme, cronici și interviuri în revistele literare. De la finalul lui 2022 este membru fondator al Asociației culturale și al revistei online „Epithet”. Cea mai recentă carte a sa este „de inimă albastră” (2023), o antologie de poezie realizată de criticul Adrian Lesenciuc.
