Cu siguranță că nu sunt singura persoană care-și amintește cu bucurie și recunoștință de celebrul film Ciprian Porumbescu, dar nu cred că toată lumea știe că rolul muzicianului a fost interpretat de stelarul actor Vlad Rădescu. Azi, în prezența dumneavoastră, iubiți cititori, aduc în paginile de aur ale acestei reviste literare Libris, un remember de suflet, punând în prim-plan, viața indubitabilă între iubire și artă, a marelui actor de teatru și film, pedagog desăvârșit, profesor universitar doctor, director de teatru, creator și președinte de festivaluri, Vlad Rădescu. Deci, motor-acțiune!
Claudia Motea – Venerabile domn, Vlad Rădescu… Sunteți bucureștean sadea. Vă gândiți câteodată cu nostalgie la aerul Bucureștilor de odinioară? Aveți o amintire puternică a copilăriei care revine ca un flashback? Da, sunt bucureștean sadea și, într-adevăr mă gândesc de multe ori, cu nostalgie la anii copilăriei, la parfumul aerului de altădată… Îmi amintesc că băteam mingea chiar pe Bulevardul Dacia, pe care nici chiar în acei ani, nu îl reprezentam drept maidan pentru că locuiam, după cum vedeți, în centru.
Claudia Motea – V-ar mai plăcea să trăiți acele momente, să fiți din nou copil?
Vlad Rădescu – Sigur că mi-ar plăcea… Copilăria este o perioadă fără griji, în care alții au responsabilitatea existenței noastre și, nu am cum să nu-mi aduc aminte de părinți și de perioada aceea senină, în care eram nemuritor, pentru că un copil e nemuritor, nu?
Claudia Motea – Cred că v-ați născut sub oblăduirea unei stele artistice, chiar dacă ați dorit să îmbrățișați o altă profesie: de marinar, ziarist sau arheolog. Credeți într-un destin al vieții?
Vlad Rădescu – Din partea alor mei, am avut o educație umanistă. Părinții mei iubeau cărțile și mi-au insuflat această poftă de lectură, la vârsta când începeai să te gândești ce faci, ce țări ți-ar plăcea să vezi ori să descoperi și într-adevăr, după ce citisem Iliada, voiam să mă fac arheolog.
Ceva mai târziu, citind Legendele Olimpului de Alexandru Mitru, cuprinse într-un volum pe înțelesul copiilor, iar mi s-a întărit dorința de a deveni arheolog, pentru ca apoi, după ce m-am familiarizat cu istoria și geografia și mă regăseam în imaginar în persoana lui Jules Verne, neapărat mă și vedeam marinar la 20.000 de leghe sub mări, de unde să fi transmis știri ca un jurnalist. Cu teatrul am început să cochetez jucând diverse piese sub îndrumarea unor profesori și așa am ajuns să optez pentru această profesie.
Claudia Motea – Cât de important a fost pentru dumneavoastră că ați avut în facultate profesori iluștri, precum Sanda Manu și Geta Angheluță?
Vlad Rădescu – Aceste două admirabile doamne profesoare, Sanda Manu și Geta Angheluță, care se completau reciproc, au avut o influență deosebită asupra mea, având darul să-mi insufle dragostea și respectul pentru meserie și disciplina pedagogiei; peste ani, la rândul meu, le-am transmis studenților mei aceiași vectori de dezvoltare profesională, și în cea mai mare parte, cred că am reușit.
Claudia Motea – Imediat după absolvirea facultății în 1975 ați fost repartizat la Teatrul Național din Târgu Mureș unde ați rămas până în 1994. Experiența acumulată în acest teatru a fost benefică la modul absolut? Ce ne puteți spune despre această experiență, în primul rând, ca actor, și apoi, ca director al acestei instituții de cultură?
Vlad Rădescu – După absolvire, am ales Teatrul Național din Târgu Mureș pentru că avusesem șansa să fi văzut teatrul de acolo cu doi ani mai înainte când fusesem impresionat de arhitectura lui și că era cu totul diferit față de altele din țară. Văzusem câteva spectacole de marcă făcute de Dan Micu, care își formase o trupă de tineri actori, printre care Florin Zamfirescu, Gelu Colgeac și alții. M-am acomodat fără probleme în mediul artistic extraordinar de acolo și sunt recunoscător că am fost acceptat și am devenit parte din echipa bună a acestui teatru. În ceea ce privește directoratul acestei instituții, după 1989 am fost numit director executiv, iar între 2009-2011, am fost director general interimar pe ambele secții, română și maghiară.
Claudia Motea – Ați fost director al Teatrului Național din Târgu Mureș și al Teatrului Nottara. Unde ați simțit că sunteți mai mult acasă?
Vlad Rădescu – Interesant! Nu e un paradox, dar în ambele locuri, din motive diferite, m-am simțit ca acasă. La Teatrul Național din Târgu Mureș, era organică prezența mea și, la un moment dat, chiar aveam o poziție de decizie, am fost iubit și apreciat, în primul rând datorită rolurilor din filmele care îmi dăduseră deja notorietate. La Teatrul Nottara, am fost, întru-un fel, cum e în fotbal, un produs de import, transferat din afara teatrului, chiar dacă eu cunoșteam mulți actori și regizori de aici.
Claudia Motea – Ați jucat roluri memorabile: Ciprian Porumbescu, Avram Iancu, Carol cel Mare, Bismarck și aveți o frumoasă destăinuire: „Ce să fac, sunt abonat la eroi”. Credeți că e important să fii la momentul, locul și timpul potrivit ca să-ți surâdă șansa?
Vlad Rădescu – Aceste filme sunt diferite. Unele sunt artistice, de ficțiune, cum se spune, iar altele sunt docu-dramă, făcute de nemți. Vorbim aici de „Carol cel Mare” și „Bismarck”, sigur, pentru toate aceste filme am dat casting. Ai nevoie de șansă! De exemplu, dacă filmul „Ciprian Porumbescu” s-ar fi turnat cu un an mai înainte, probabil că în el ar fi jucat Florin Piersic, dar s-a întârziat cu intrarea în producție și am apărut eu. De asta spun că este important să fii la momentul, locul și în timpul potrivit Providenței.
Claudia Motea – Ce ne puteți spune despre întâlnirea dumneavoastră cu regizorul Gheorghe Vitanidis, cel care v-a aureolat cu legendarul rol cinematografic Ciprian Porumbescu?
Vlad Rădescu – L-am cunoscut la probe pe regizor, iar cuvântul și opțiunea dumnealui au fost hotărâtoare de-a lungul filmărilor, care s-au întins aproape un an. A face film istoric e foarte greu și, mai ales în perioada aceea era și mai dificil față de astăzi, pentru că un film care se face acum în 20 de zile, atunci necesita aproape 200. A fost un film în două serii, destul de complicat, dar cu o întreagă echipă profesionistă în care au excelat maestrul de imagine, Ovidiu Gologan și Hortensia Georgescu de la costume.
Claudia Motea – Și totuși ce a reprezentat regizorul Gheorghe Vitanidis pentru sufletul dumneavoastră?
Vlad Rădescu – Gheorghe Vitanidis a fost un om extraordinar și chiar am ajuns prieteni de familie, având ușa deschisă oricând pentru mine. De altfel, stăteam și foarte aproape. Am apreciat mult felul cum se raporta la studenți, pentru că avea o generozitate și o căldură cu totul și cu totul speciale. Da, Gheorghe Vitanidis este o amintire luminoasă, dincolo de marele bine pe care mi l-a făcut și, niciodată nu m-a lăsat să cred, să mă simt dator pentru debutul meu fulminant sub semnătura lui regizorală. Îmi pare rău că nu a prins anii aceștia, de după revoluție, pentru că el s-a stins prea repede.
Claudia Motea – Replica dumneavoastră cea mai iubită din filmul „Ciprian Porumbescu”…
Vlad Rădescu – Este o secvență filmică de la sărbătoarea de la Putna, unde apar alături de Emanuel Petruț, tatăl meu, din film: „Tată, am cântat Daciei întregi!” Replicile erau semnate de Fănuș Neagu, pe care l-am cunoscut destul de bine când era directorul Teatrului Național din București. Acesta era un personaj formidabil și avea o spontaneitate extraordinară.
Claudia Motea – Sunteți cel care prin postfața scrisă la cartea lui Adrian Lesenciuc, BALADA, despre viața lui Ciprian Porumbescu, ați dat o binecuvântare acestei opere. Ce sentiment ați avut ca după atâția ani să parcurgeți povestea livrescă a muzicianului și să scrieți această postfață minunată?
Vlad Rădescu – Am fost onorat de invitația de a scrie postfața și am parcurs volumul cu mare plăcere. Încântarea a fost determinată de pana inconfundabilă a scriitorului Adrian Lesenciuc, o scriitură foarte documentată și metaforizată. Totodată, am scris mult mai ușor decât scriu eu de obicei.
Claudia Motea – Care este cuvântul cel mai frumos pentru Iubire?
Vlad Rădescu – Iubire egal viață!
Claudia Motea – Ce reprezintă familia în viața dumneavoastră de artist? Sunteți căsătorit cu o superbă actriță, Mihaela Rădescu. Se poate vorbi despre o valoare intrinsecă a vieții într-o asemenea familie, ambii soți fiind actori?
Vlad Rădescu – Familia reprezintă totul și reprezintă din ce în ce mai mult. Dacă la un moment dat, în trecut era foarte importantă pentru mine și valoroasă, echilibrându-se cu profesia, pe măsură ce timpul se scurge, devine din ce în ce mai important. Soția mea este o actriță remarcabilă, apreciată de multă lume la justa ei valoare, dar care s-a aflat, într-un fel, într-un con de umbră din cauza prezenței mele. O iubesc foarte tare și ca om și ca actriță!
Claudia Motea – Cel mai frumos cuvânt pentru VIAȚĂ…
Vlad Rădescu – Iubire!
Claudia Motea – Ce sfaturi dați unui student la prima oră de curs?
Vlad Rădescu – Îi cer să uite de relația dintre student și profesor, să mă considere un viitor coleg și să se apropie de profesie cu maximă seriozitate, înțelegând că-l așteaptă o meserie dificilă, o viață grea dacă nu va avea norocul pe care l-am avut eu.
Claudia Motea – Considerați că teza dumneavoastră de doctorat, „Teatrul românesc și experiențele culturale postdecembriste”, poate fi considerată un zapis valoros pentru posteritate în mișcarea teatrală națională?
Vlad Rădescu – E greu să cred că se poate întâmpla acest lucru. De fapt nici nu mi-am dorit așa ceva. Teza are deja 10 ani, iar documentarea pentru scrierea ei, în afară de propria mea experiență, a durat câțiva ani înainte. Ea reflectă diagnosticul negativ pe care l-am dat eu evoluției teatrului românesc, fiind vorba despre soarta lui în anii dubioși, în bună parte înainte de revoluție, dar trebuie și aceștia analizați cu măsură, pentru că s-au convertit în niște ani glorioși, imediat după revoluție, prin spectacole remarcabile, recunoscute național și în străinătate. A fost și șansa că aceste spectacole au fost regizate de nume de excepție, precum Andrei Șerban, Cătălina Buzoianu, Victor Ioan Frunză, Tompa Gabor, Mihai Mănuțiu, Silviu Purcărete și alții.
Claudia Motea – V-ați gândit să publicați o carte autobiografică?
Vlad Rădescu – Personal, mie nu-mi place să mă expun, apeciind că viața mea nu ar interesa pe alții. Totuși, mi-ar fi plăcut, să fiu atât de talentat, încât să scriu ficțiuni.
Claudia Motea – Se știe cu mare respect și considerație că sunteți inventatorul Festivalului Internațional de Teatru „Întâlnirile Școlilor și Academiilor europene de teatru”, un eveniment de mare importanță pentru generațiile tinere și de comunitate teatrală. Ce pregătiți în prezent? Despre ce festival este vorba?
Vlad Rădescu – Da, am făcut patru ediții, între 1993-1996. În prezent, sunt în juriu, de fapt sunt președintele juriului unui festival „Zilele Teatrului Studențesc” care este organizat de studenții de la cibernetică, se află la ediția a XVIII-a, cred… E pro bono, din partea mea, un festival cu trupe de amatori și cu studenți de la teatru.
Claudia Motea – Ați realizat un proiect de excepție cu Dan Puric, fiind vorba de spectacolul „Costumele”, care a pus în valoare peste o sută de costume de teatru create cu măiestrie de Irina Solomon si Dragos Buhagiar. Care a fost cel mai important lucru în drumul acestui spectacol?
Vlad Rădescu – Atunci când am făcut ultima ediție a festivalului de mai sus, m-am împrietenit cu Irina Solomon și cu Dragos Buhagiar, pe vremea aceea, ei erau un cuplu și făceau multe spectacole. Din păcate, spectacolele aveau o viață scurtă, mie mi-a părut rău și, atunci am găsit o strategie și am gândit o paradă a costumelor. Ei au venit cu ideea să îl invităm pe Dan Puric să creeze un minispectacol, un eșantion în care să fie puse în valoare costumele, pe diverse pretexte de joc, care practic, nu aveau nici o legătură cu spectacolele inițiale.
Claudia Motea – Ce frumos! Erau ca niște costume cu viață, înviate, pentru un muzeu teatral!
Vlad Rădescu – Da! Iar când am devenit director la Teatrul Nottara, având alte resurse, am făcut un spectacol de 70 de minute, Dan Puric reușind să adune o trupă excelentă de actori. Eu am fost un fel de producător, în înțelegerea clasică.
Claudia Motea – Și acum o întrebare mai personală, pentru că sunt gorjeancă… Vă aduceți aminte despre filmul în care ați jucat în 1976, „Gorj, străveche țară nouă”? Dar despre filmul „Brâncuși…din eternitate”, film din 2014? Care e „gustul sufletului”, gândindu-vă retrospectiv la aceste filme?
Vlad Rădescu – Primul film era o comandă ideologică, așa cum se impunea fiecărui județ. Făceam un film de reprezentare, cu o formă atât documentară, dar și artistică. Eram în ultimul an de facultate și am filmat preț de o săptămână sau vreo zece zile prin mai multe localități din Gorj. Mi-aduc aminte, la Târgu Jiu, la Poarta Sărutului, Masa Tăcerii, Coloana Infinitului… Cheile Sohodolului mi-au plăcut foarte mult și, uite, că nici acum nu am reușit să revin acolo, după 50 de ani. Am filmat cu Horațiu Mălăele și acest film a fost o aventură pentru mine, eu bucureștean de asfalt, să mă duc în Gorj, într-o zonă rurală. Acum, „Brâncuși… pentru eternitate” este un film artistic în regia lui Adrian Popovici, unde am jucat rolul unui securist care apare la trei vârste diferite de-a lungul a 40 de ani. A fost un rol interesant, pentru care putea să primească un premiu pentru rol secundar.
Claudia Motea – Mă bucur că v-a plăcut în Gorj și că aveți amintiri frumoase…
Vlad Rădescu – Chiar am amintiri foarte frumoase. Aura lui Brâncuși, de acolo, dă frumusețe!
Claudia Motea – Vă plac suprarealiștii? Dali, de exemplu? Îndrăznesc să fac aceasta mărturisire: Pentru mine, sunteți o îngemănare între Dali și Don Quijote de la Mancha cu un touch divin de esență omenească. Sunteți expresia vie a binelui și frumosului, în viață și în artă.
Vlad Rădescu – Sunt o fire iscoditoare și asta este una dintre calitățile mele. Ca fire artistică, totodată, accept și am toleranță, dar în același timp, am fost și rămân o fire romantică. Citez pe Eminescu: Nu mă-ncântați nici cu clasici,/ Nici cu stil curat și antic –/ Toate-mi sunt de o potrivă,/ Eu rămân ce-am fost: – romantic!
Claudia Motea – Un mesaj Revistei literare Libris…
Vlad Rădescu – Trebuie să spun că apreciez dăruirea și tenacitatea acestei instituții model, care încearcă să fructifice cu succes potențialul cultural al vremurilor noastre. Sunt convins că fac asta cu iubire și profesionalism și le doresc putere în continuare ca să ne înnobileze viața noastră culturală cu inițiativele și cărțile lor.
Interviu realizat de CLAUDIA MOTEA pentru Revista literară Libris.
Este o actriță româno-canadiană cu o personalitate artistică atipică pentru că pe lângă profesia de actriță, ea reușește să se impună pe scena vieții culturale românești și internaționale și ca poetă, scriitoare, dramaturg, scenaristă, traducătoare și profesoară de artă dramatică. Astfel, ea apare sub lumina reflectoarelor cu mult succes, de la București până în Los Angeles, deținând numeroase distincții în țară și în străinătate, în primul rând, ca actriță-one woman show și ca dramaturg. În prezent este director artistic al Teatrului Nostrum, teatru afiliat Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, profesor de artă dramatică la Centrul Cultural UNESCO Mihai Eminescu din București și reprezentant Editura Creator care face parte din grupul de firme Libris pentru evenimentele de lansare carte București.
Printre premiile sale de referință naționale și internaționale amintim: Magna cum Laudae oferit de Uniunea Autorilor și Realizatorilor de Film România – U.A.R.F., Premiul de Excelență în cadrul Galei Celebrităților 2016, Femeia Anului la Gala Femei de Succes 2018, Premiul Cartea Anului 2019 în Israel pentru cartea sa Shalom, Israel!, iar recent, în luna iunie a acestui an, a fost premiată la Academia Română cu Premiul Cronica Timpului acordat de UZPR – Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România.La Gaudeamus 2019, noua sa carte Much Love – Decalog Teatral / Libris Editorial (acum Editura Creator) a fost aleasă pentru o campanie a radiodifuziunii române, fiind promovată și recomandată ca una dintre cele mai îndrăgite cărți ale acestui târg. Toate cărțile ei se pot bucura și de formatul eBook și pot fi găsite pe libris.ro.
