Sigrid Nunez, romanciera americană, născută și crescută în New York, fiică a unei mame de origine germană și un tată chinezo-panamez își începe cariera ca scriitoare în 1995, explorând o primă temă strâns legată de biografia ei – cea a emigranților și a relației dintre părinți și copii, dar și pe cea dintre limbaj și iubire, proze reunite sub numele „A Feather on the Breath of God”. Cunoscută mai ales pentru romanul „Prietenul”, câștigător al National Book Award 2018, nominalizat pe lista The New York Times a celor mai bune cărți ale secolului XXI, ecranizat în 2024 într-o distribuție care îi include pe Naomi Watts și Bill Murray, volumul a fost publicat în limba română la Editura Art, în colecția Musai, în traducerea Iuliei Gorzo. „What Are You Going Through”, o altă carte a autoarei apărută în 2020, despre prietenie și moarte, stă la baza filmului „The Room Next Door” (cu Tilda Swinton și Julianne Moore), producție laureată a Leului de Aur la Festivalul Internațional de Film de la Veneția, realizat de regizorul spaniol Pedro Almodóvar.
„Sempre Susan” este o radiografie a anilor în care Sigrid Nunez a fost asistenta și aproape nora lui Susan Sontag. Considerată de unii critici ca fiind părtinitoare și ușor resentimentară, cartea de față este totuși un document demn de luat în seamă atunci când vine vorba de tumultoasa viață a lui Sontag. Fără a o mitologiza pe femeia cu o șuviță încărunțită, nemachiată, cu un look natural și nesofisticat, à la Steve Jobs – „Purta o bluză pe gât, jeanși și papuci făcuți din cauciuc reciclat, pe care îi cumpărase, bănuiesc, din Vietnamul de Nord, în una dintre călătoriile ei acolo” -, dimpotrivă, Nunez reușește să o umanizeze și să o prezinte cititorilor în toată splendoarea contradicțiilor, dar și în lumina curajului de care a dat dovadă, în repetate rânduri, în fața bolii.
În 1976, Sigrid avea douăzeci și cinci de ani și Susan patruzeci și șapte. Se recupera în urma cancerului de sân și a unei mastectomii și avea nevoie de cineva care să o ajute să rezolve problema corespondenței pe care ea deja o neglijase de prea multă vreme. Așa o găsește pe Sigrid, care pe atunci lucra la The New York Review și de acolo primise Susan recomandarea. Sigrid ajunge în apartamentul scriitoarei, Riverside Drive 340, unde în scurtă vreme va reveni și fiul lui Sontag, Daniel, de la Princeton, însă nepregătită pentru tot ceea ce avea să urmeze – va primi critici și observații cu privire la modul în care se îmbracă, liste de lectură, i se vor pune sub lupă obiceiurile, modul în care se poartă, locurile pe care nu le-a văzut și însăși relația cu fiul ei.
Susan le va invada intimitatea cu fiecare ocazie, se va împotrivi să-i lase să se bucure de relația lor și de timpul petrecut unul în compania celuilalt, va vrea să fie cu ei peste tot, în orice moment – „Nu era de ajuns că își petrecuse seara în oraș cu prietenii. Când venea acasă, deși era târziu, deși eu și David puteam fi deja în pat, bătea la ușă. «Pot să intru?» Ei bine, ne așteptam să vină. (Timiditatea din vocea ei, care răzbătea prin ușa închisă, era sfâșietoare.) David și cu mine dormeam pe o saltea direct pe podea. Lângă saltea era o sofa. Susan se așeza acolo, își aprindea o țigară și începea să ne povestească despre cum decursese seara ei. Uneori adormeam în timp ce vorbea.”
Prima experiență a bolii, căreia îi supraviețuiește, o determină pe Sontag să scrie „Illness as Metaphor and AIDS and Its Metaphors” / „Boala ca metaforă”, tradusă în limba română în 2014 la Editura Vellant. În 1990 va fi diagnosticată cu cancer uterin și, mai târziu, în 2004, la vârsta de șaptezeci și unu de ani se va confrunta cu un sindrom mielodisplazic, adică tulburări ale măduvei osoase care împiedică producerea eficientă a celulelor sanguine. „Swimming in a sea of death. A son’s memoir”, cartea fiului ei, Daniel Rieff surprinde această ultimă perioadă și lupta cu un diagnostic asupra căruia primește avertizări că nu are cum să-l depășească.
În ziua primirii acestei vești, cei doi, mamă și fiu, merg împreună în cabinetul medicului, iar pe drumul de întoarcere nu-și spun niciun cuvânt, moment în care Daniel își amintește de o piesă a lui Elia Canetti – un autor pe care Susan Sontag, la rândul ei, îl aprecia – lucru care era meteoric și excepțional în cazul ei -, în care personajele poartă în jurul gâtului lacăte pe care scrie anul în care vor muri. A trăi știind acest lucru îți transformă radical viața. Daniel mărturisește că Sontag a trăit această perioadă la fel cum și-a trăit întreaga viață – sfidând moartea, chiar și în urma îngrozitoarei suferințe pe care a avut-o de îndurat.
Cartea fiului ei amintește de cartea lui Joan Didion, „Anul gândirii magice”, un jurnal de doliu – în termenii lui Roland Barthes -, pe care autoarea i-l dedică soțului ei, dar și perioadei care precedă ireversibila lui absență. Sontag însăși scria că boala capătă putere asupra individului prin intermediul a două perspective, ambele conectate la un puternic sentiment de vinovăție. În prima ipostază, boala poate fi percepută ca o speță în cazul unui criminal – nu poate fi pedepsit, nici condamnat, ci trebuie tratat și vindecat, lucru pe care îl încearcă și doctorii cu pacienții lor, iar în cea de-a doua ipostază, boala este analizată din punct de vedere psihologic, adică prin voința pacientului, care se poate vindeca sau care alege să moară. Diferența dintre cele două perspective este că prima încearcă să reducă sentimentul de vinovăție în fața bolii, de la care pornește cercetarea, în vreme ce a doua restabilește vinovăția pacientului față de această disfuncționalitate a propriului corp.
Fascinantă și intrigantă, elitistă, fără a fi arogantă întru totul, feministă prin convingere și educație, dar critică față de feminism prin atitudine, Susan Sontag întruchipează un caleidoscop de paradoxuri culturale, sociale, feminine, maternale și conjugale. Nemulțumită de fostul soț, Philip Rieff, sociolog și critic cultural, nu se descurcă mai bine nici atunci când își schimbă orientarea sexuală, alegând femeile. Se îndepărtează treptat de toți cei apropiați, de la familia directă, la oamenii alături de care a petrecut timp fiind într-o relație. Singurul pe care îl păstrează în proximitatea sa, poate chiar într-o proximitate bolnăvicioasă, egoistă, este fiul său, Daniel.
Sedusă de farmecul celor pe care afirmă că îi place, fapt care îi facilitează accesul în tot felul de cercuri de artiști din New York, Susan Sontag nu acceptă nici ajutorul, nici opiniile care vin din exterior. Se împrumută cu bani de la prieteni pentru a putea susține costul apartamentelor exorbitante în care alege să locuiască, însă refuză să circule cu metroul sau autobuzul, singura variantă fiind taxiul, după cum nici nu gătește vreodată acasă, mănâncă doar la restaurant și atunci condiția este să fie însoțită. Nu se poate așeza singură la o masă, nici când scrie nu vrea să fie singură, își dorește prezența oamenilor mai mult decât își dorește sfatul sau prietenia lor. Insistă că nu vrea să predea cursuri la universitate, simplul gând de a fi angajata cuiva, prinsă în rigorile unei instituții, nevoită să respecte un anumit orar, îi repugnă și i se pare o chestiune înjositoare.
La polul opus simplității estetice în ceea ce privește propriului stil vestimentar și a rutinelor de înfrumusețare feminine se află arta. Mereu Arta pentru Susan. Consideră arta ca fiind superioară naturii – când citește o poveste scrisă de Sigrid în care apare cuvântul libelulă, o întreabă ce înseamnă și dacă e ceva inventat de ea, sau admiră priveliștea care se vede din apartamentul în care stau împreună, dar nu a traversat niciodată strada ca să se plimbe prin Riverside Park -, la fel cum crede și că orașul este superior satului – atunci când Sigrid îi spune că va participa la o tabără de creație pentru scriitori lui Susan i se pare greu de înțeles dorința de a se izola într-o zonă rurală – „De ce și-ar dori cineva să plece din Manhattan – «capitala secolului XX», cum îi plăcea să spună – ca să petreacă o lună în pădure?”. Varianta pe care o experimenta ea atunci când voia să se refugieze și să lucreze era să aleagă un hotel. Cartea abundă de astfel de exemple, iar de aici putem trage o singură concluzie – tot ceea ce le plăcea celorlalți să facă, Susan prefera să facă fix pe dos. Într-un fel avem impresia că își regiza propria viață, își alimenta ideea unei diferențe aproape de geniu, cu toate că stima de sine nu era întotdeauna punctul ei forte, ceea ce n-o făcea totuși să nu poată intra la o petrecere din Upper East Side și să se alăture discuțiilor din camera bărbaților, nu celei dintre femei, așa cum era regula până în momentul în care Susan călcase pragul familiei Straus.
Îi admira pe Philip Roth, John Updike, Joan Didion, însă îl amenda pe Raymond Carver și influența lui asupra ficțiunii americane, motivând că nu o poate entuziasma un scriitor „care scrie așa cum vorbește” și considera că ultimul mare roman american fusese „Lumină de august” de William Faulkner. Dintre scriitorii europeni pe listele ei de recomandări se aflau cel mai des Italo Calvino, Bohumil Hrabal, Peter Handke, Stansilaw Lem, iar la categoria sud-americani îi amintea pe Jorge Luis Borges și Julio Cortázar, autori care fuseseră mult mai curajoși decât confrații ei americani, despre care credea că erau prea puțin ambițioși. Tot ea îi spunea lui Sigrid că ar trebui să citească cel puțin o carte pe zi, lucru absolut nebunesc atunci când toată ziua ta este dedicată altcuiva. Sontag, însă, putea face asta, reușind să se sustragă de la orice altă acțiune atunci când aceasta nu-i aducea niciun beneficiu sau nu-i producea plăcere. Își chema prietenii să o asiste în timpul orelor de scris și chiar petrecea zile și nopți întregi lipită de masa de lucru, timp în care doar fuma și își suplimenta doza de energie cu amfetamină.
„Să colecționezi fotografii înseamnă să colecționezi lumea”, afirma Susan Sontag în cartea „On Photography” / „Despre fotografie” (Vellant, 2018, trad. Delia Zahareanu), iar ea făcea asta zilnic prin modul ei de a-și trăi viața. Colecționa cărți – toate trebuiau să fie neapărat ale ei, nu le accepta pe cele împrumutate de la prieteni sau găsite la bibliotecă, filme – aviditatea cu care urmărea filmele lui Godard sau pur și simplu un documentar nemțesc la care avea obiceiul să ațipească din când în când și călătorii – neastâmpărul de a călători, de care nu s-a vindecat niciodată, spaima constantă că există atâtea lucruri care îi vor rămâne în continuare necunoscute, făcând-o să aleagă noi destinații sau să reviziteze locuri în care deja fusese.
Susan Sontag colecționa lumea într-un mod excentric, isteric, aproape obsesiv și lumea îi răspundea la fel pentru că era o bijuterie rară, șlefuită (aproape) coerent și atent pe exterior, dar cu margini care zgâriau și se tot deteriorau pe interior. Era autentică și nestatornică până la ultima picătură de sânge – probabil sângele acela pe care îl băuse în copilărie, pe vremea când era anemică -, era obscen de sinceră, într-atât încât personalul unei cafenele din Soho îi interzisese să le mai calce pragul, în schimb se temea să-i spună lui Iosif Brodski, iubitul ei la acea vreme, părerea despre ceea ce scria și o rugase pe Sigrid să fie portavocea ei, însă aceasta o refuzase. Era nevindecată de abandonul timpuriu al familiei – se abandonaseră reciproc -, tocmai de aceea nu se dezlipea de fiul ei, creând o relație suspicios-incestuoasă, fără a regreta totuși modul în care îi invada acestuia intimitatea, viața, îi judeca alegerile amoroase și le supunea pe „prietenele lui”, cărora nici măcar nu le putea spune „iubite”, la tot felul de probe aproape olimpice de cunoștințe generale, literare, cinematografice și, bineînțeles, de răbdare și toleranță față de puterea și dorința ei de a acapara atenția într-o încăpere în care se afla un singur om sau erau mai mulți.
„Să locuiești cu cineva atât de hiperactiv ca Susan era ca și cum ai locui cu o mulțime de oameni.”
„Așa cum ea însăși s-a exprimat, după ce executase o «pedeapsă cu închisoarea» – propria copilărie -, fusese nevoită să mai execute două: căsătoria ei cu Philip și copilăria lui David.”
„Nu simțea întotdeauna nevoia să fie centrul atenției. Îi plăcea să vorbească, dar îi plăcea să-i facă și pe alții să vorbească, cu cât mai intime confesiunile, cu atât mai bine.”
„A călătorit atât de mult, că oriunde m-aș duce, ea a fost deja acolo înaintea mea.”
Articol realizat de Ioana Zenaida Rotariu pentru libris.ro.
„Lectura este o formă de putere pe care o iei singur, fără să mai fie nevoie de validare din exterior. Este despre tot ceea ce poți controla, atunci când nu poți controla nimic. Despre a citi în singurătate sau a citi cu cineva într-o liniște deplină. Să iei înapoi tot ceea ce ți s-a luat — iubire, tristețe, durere — și să le înțelegi. Scrisul e forma cea mai percutantă de apărare împotriva uitării — a ta, a altora, a poveștilor noastre — de fiecare dată când scriem ne (re)construim lumea pe baza amintirilor, a senzațiilor, a emoțiilor și percepțiilor care au legătură cu un moment anume. Tocmai pentru că eu uit foarte repede, având în vedere că și citesc foarte mult, notez și foarte mult. Uit nume de personaje și probabil întâmplări din diferite romane, dar îmi rămân impresiile, senzația de pahar aflat pe marginea mesei, pe care îl îndepărtezi ușor doar pentru a-l proteja de cădere. Dacă n-aș nota paharul ar rămâne mereu pe marginea mesei, în pericol. De fiecare dată când deschid notițele îl salvez. Fiecare recenzie pe care o scriu mă salvează de la a uita elemente cheie care m-au fascinat într-o carte și îmi dă posibilitatea de a-mi (re)verifica modul în care îmi percep lecturile într-un moment x. Se întâmplă rar să-mi schimb părerea despre cărți sau autori, de cele mai multe ori rămân constantă în pasiuni. ”
Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.
