Așa cum ne-a obișnuit deja, Tatiana Niculescu revine cu o nouă biografie, de data aceasta avându-l ca protagonist pe neprețuitul scriitor Mihail Sebastian. Demersul ei se înscrie în siajului unei meritorii tendințe de azi, și anume aceea de a aduce, prin biografii romanțate sau nu, portretele unor cărturari iluștri, fie ei scriitori, filozofi, artiști și chiar personaje din lumea monarhică. Este de lăudat efortul unor edituri ca Humanitas, Polirom, Creator etc. de a se angaja și promova acest gen de literatură. Datorită lor au putut apărea biografiile unor scriitori, filozofi, compozitori, precum Urmuz (Alexandru Vaculovski), I.L.Caragiale (Bogdan Alexandru Stănescu), Hortensia Papadat Bengescu (Ana Maria Sandu), E. Cioran (Andrei Crăciun), Nichita Stănescu (Bogdan Crețu), Ciprian Porumbescu (Adrian Lesenciuc), Nae Ionescu și Mihail Sebastian (Tatiana Niculescu) etc. Reconstituirea acestor figuri celebre este salutară și pentru faptul că biografiile amintite spulberă câteva mituri care s-au creat în jurul acestor personalități (ex. Nae Ionescu, Corneliu Zelea Codreanu, Regele Mihai și alții. ), mituri care deformează nedrept profilul lor adevărat. Dacă ducem gândul până la capăt, ele au relevanță și în sfera educației, cunoscându-se faptul că biografia autorilor era trecută – în programele de studii – doar cu titlul facultativ, tinerii neavând acces la datele legate de viața acestor personalități. Autorii acestor biografii – așa cum se va vedea – iau pulsul întregii epoci în care au trăit acești cărturari, sugerând – în pagini cu un profund caracter istoric și social – influența pe care au exercitat-o asupra vieții și activității lor creatoare evenimentele pe care le-au parcurs. Acest fapt se distinge cu pregnanță și în biografiile Tatianei Niculescu. Ea descrie cu luciditate – pe baza unei minuțioase informări istorice – profilul social și cultural al epocii în care au evoluat ca scriitori sau filozofieroii săi. Ea nu se implică emoțional, nu dă verdicte, evită calificativele și opiniile subiective. Așa cum ne mărturisește, „a încercat să se smulgă acestor tendințe și să găsesc un echilibru care nu e un echilibru al meu, ci al vieții”. În cazul lui Mihail Sebastian – așa cum ne-o dovedește autoarea în cartea ei „Singur. Viața lui Mihail Sebastian” – destinul acestuia a fost atât de strâns legat de evenimentele epocii interbelice în care a trăit, încât putem spune astăzi că profilul lui nu este departe de cel al epocii respective. Chiar și destinul operei sale a fost unul spectaculuos: adevărata amplitudine artistică a creației sale a fost descoperită/reevaluată oarecum postum, datorită apariției în anul 1996 a Jurnaului, 1935 – 1944, carte care a stârnit entuziasmul întregii critici literare. O dată cu publicarea romanului biografic„Singur. Viața lui Mihail Sebastian” al Tatianei Niculescu, redescoperirea lui, putem spune, este amplificată, luminată, din nou, de date și fapte inedite, pe care autoarea le descoperă și le prezintă cu acribie de cercetător.Jurnalul despre care am vorbit – citit cu atenție de Tatiana Niculescu – o ferește pe autoare de supoziții și divagații exagerate, de presupuneri nerealiste și invenții trucate. Totodată, autoarea e convinsă că un jurnal, fie el și realist, nu poate scăpa de subiectivismul, de judecățile, adesea pripite, ale autorului. Ea știe să filtreze datele jurnalului, să le supună unei observații decente, realiste, pentru a evita exagerările și neadevărul. Dar nu doar jurnalul autorului îi stă la dispoziție, ci și numeroasele mărturii ale unor scriitori, numeroasele cronici și articole publicate de Mihail Sebastian în revistele vremii, documente istorice privind epoca interbelică, fotografii și albume, etc. Așa cum spuneam, atmosfera și viața agitată din perioada interbelică – pe care o evocă atât de bine autoarea – nu are doar o latură luminoasă, așa cum am avea tendința să o percepem – ea are și un caracrer dramatic, ilustrat de labilitatea regimurilor politice instalate la putere, de războiul mondial, de prigoana împotriva evreilor, etc. Ca evreu (numele său adevărat era Iosef Hechter), autorul Accidentului a trebuit să facă față tuturor acestor presiuni, să găsească o cale de a supraviețui, de a-și putea publica piesele de teatru și cărțile, de a scăpa de adversitățile apărute cu atâta vehemență împotriva etniei sale. De pildă, după apariția romanului De două mii de ani, roman ce a stârnit un imens scandal,
Sebastian e desființat ca scriitor, linșat în presă ca evreu, înjurat ca dublu ofensator machiavelic: al evreilor și al creștinilor, al dreptei și al stângii politice. La trei zile după apariția cărții, autorul e atacat din toate părțile: deopotrivă de gazetarii și criticii literari evrei și de cei cu simpatii și apartenență legionară, de sioniști și de marxiști, de antisemiți și de asimiliști, de toți cei pe care îi înfruntase în polemici gazetărești de-a lungul anilor și care acum își iau revanșa. ( pg.133).
A fost nevoit să-și schimbe numele pentru a putea publica în presa vremii. Cât privește, piesa „Steaua fără nume”, pentru a putea fi reprezentată pe scenă, Mihail Sebastian a trebuit să găsească un autor fictiv care să-i semneze piesa. Deși a fost un om afabil, devotat prietenilor și convivilor săi, conducându-se după principiul lui La Rochefaucauld că este mai rușinos să n-ai încredere în prietenii tăi decât să fii înșelat de ei, el s-a simțit exclus din societate, izolat, ostracizat doar pe baza faptului că era evreu. Deși a fost adesea dezamăgit de comportamentul prietenilor săi, Mihail Sebastian nu le-a purtat ranchiună, nu s-a îndepărtat de ei și nu i-a acuzat de lipsă de politețe sau dispreț față de persoana sa. Stă mărturie atitudinea sa condescendentă față de Nae Ionescu care publicase o prefață vitriolantă la adresa sa și a evreilor din România. Tot așa și cu Camil Petrescu căruia îi tolera infatuarea, limbuția, autor care se lăuda tot timpul cu calitățile lui de regizor și prozator. Tatiana Niculescu încearcă să recompună acest profil complex, dar și să dea viață acelei lumi agitate, fără să o judece printr-o grilă actuală. Ea pornește de la întrebarea cine a fost Mihail Sebastian și cum a trăit el. Lumina în care îl pune pe Mihail Sebastian este una realistă, fără edulcorări gratuite, fără viziuni exagerate sau aprecieri complezente. Cartea este scrisă, așa cum mărturisea autoarea, din perspectiva operei autorului, a romanelor, pieselor de teatru și publicisticii sale. Titlul, care poate părea pesimist – ne-o spune tot ea –
nu are o conotație melancolică, tragică… e mai curând o declarație orgolioasă, declarația celui care își asumă singurătatea de a gândi cu mintea proprie, care nu se înregimentează sub flamura nici unei ideologii… a celui care e în afara gândirii comune.
Există în roman câteva secvențe de o extraordinară intensitate. Una dintre ele, așa cum s-a observat deja , este relația lui Mihail Sebastian cu Nae Ionescu, mentorul generației de intelectuali ai momentului și conducătorul ziarului Cuvântul. Admirator însuflețit al Profesorului, în care vedea un genial filosof și sfătuitot cultivat, Mihail Sebastian îi este recunoscător pentru sprijinul acordat în obținerea postului de redactor al ziarului Cuvântul, dar și pentru dobândirea unei subvenții de studii la Paris. Relația lor capătă aspecte tensionate odată cu radicalizarea atitudinii antisemite a Profesorului. Tot acum Nae Ionescu scrie celebra prefață la volumul lui Sebastian, De două mii de ani, prefață în care se vede cu ochiul liber antisemitismul acestuia. Dezamăgirea lui Sebastian este neasemuită: E o tragedie. E o condamnare la moarte – se va destăinui el lui Mircea Eliade. Cu toate acestea, autorul Accidentului nu-i va purta pică, iar relația lor se va ameliora. Tot atât de intense sunt paginile care descriu agitata viață politică a României, activitatea mișcării legionare, poziția României și alianțele sale cu statele europene etc. Apoi, într-un alt registru, de o sensibilitate aparte, sunt paginile din roman care descriu relațiile lui Mihail Sebastian cu femeile pe care le-a cunoscut și iubit. Cea mai îndrăgită, se pare, a fost actrița Leny Caler, pe care a cunoscut-o în primăvara anului 1935 la un meci de fotbal, unde îi este prezentată de o cunoștință comună. Ea este cu 4ani mai mare decât el. Este frumoasă, talentată și plinăde grație. Prezența ei pe scena teatrului îi fascinează pe spectatori. Remarcată de Nae Ionescu care aprecia jocul inteligent, intim și armonios către care trebuie să se îndrepte interesul tuturor directorilor de scenă , dar și de Tudor Arghezi care scrisese că e o bijuterie, albastră în lumina ochilor, cu mozaicuri, cu metale și cu văpseli imposibile, Leny Caler îl admiră mai ales pentru cronicile, articolele și scrierile sale. Aspectulmodest al scriitorului o surprinde neașteptat:
Nu-mi venea să cred că tânărul din fața mea, timid, stângaci, cu o înfățișare insnifiantă, este autorul, talentatul autor al articolelor din ziare, al nuvelelor care mă încântaseră. La fel se întâmplă și cu celelalte femei din viața lui. Femeile care îi caută compania, cel mai adesea doritoare să evadeze pasager din rutina vreunei căsnicii – Leny, Jeni, Dorina, Maryse, Cella Serghi, Wendy, Marie… – sunt îndrăgostite mai cu seamă de narator și de personajele lui, de măștile lui Sebastian, și mai puțin de bărbatul timid, melancolic, prost îmbrăcat, timorat de „ vina” de a fi evreu și de nenorocul de a avea o sexualitate inhibată periodic de teama eșecului. (p. 144).
O stare de luciditate continuă îl face sătrăiască fiecare eveniment la cote maxime. Bucureștiul a devenit scena unor evenimente dramatice, prigoana împotriva evreilor se întețește, mișcarea legionară tulbură apele în întreaga țară, bombardarea capitalei răspândește frică și umilință în rândul populației. Ziarele și revistele își închid porțile, sărăcia și foametea își pun amprenta pe întreaga capitală. Singur, rămas fără sprijin material, Mihail Sebastian se mută dintr-o locuință în alta și caută cu disperare bani pentru a-și plăti chiria. Străzile Bucureștiului sunt de nerecunoscut. Oamenii se ascund pe unde pot, iar mulți dintre cunoscuții lui Sebastian s-au refugiat în afara capitalei pentru o viață mai sigură. Când, în sfârșit, trupele sovietice pătrund în București, oamenii simt o ușurare și se pregătesc pentru un trai mai bun. Mihail Sebastian simte și el această eliberare și se gândește să-și reia activitatea de gazetar.Dar timpul parcă nu mai are răbdare și în zorii zilei de 29 mai 1945, la doar 37 de ani, este lovit de un camion și își pierde viața. Fire complexă, reflexivă și introvertită, nemulțumit de lumea în care a trăit, Mihail Sebastian a fost nevoit să găsească întotdeauna căile care să-l aducă mai aproape de oameni – un public care să-i recunoască meritele și să-l asimileze ca pe un autor valoros. Pornirile de răzvrătire sunt reprimate datorită firii lui pacifiste, domestice, lipsită ( poate ) de curaj, iar, atunci când totuși o face, își exprimă dezamăgirea în articolele și conferințele sale. Cu sine este extrem de sever, se află mereu în alertă, iar acribia cu care se introspectează devine obsesivă.
La 37 de ani, confruntat cu complicațiile practice ale vieții de fiecare zi, cu provizoratul locuinței, cu informațiile despre jafurile și violurile la care se dedau soldații ruși, deși e încă dispus să le remarce acestora sălbăticia candidă cu care aplaudă un spectacol sovietic, Sebastian se simte dezarmat și poet, adică incapabil să se adapteze cu totul noii realități. (p. 211).
Tatianei Niculescu nu-i este greu să descifreze acest caracter, să pătrundă adesea în intimitatea sa, să-i înțeleagă frustrările și să le descrie cu multă finețe. Și toate acestea spuse într-o limbă de o cuceritoare limpezime, din care lipsesc construcțiile sofisticate și care se mulează perfect pe subiectul ales. Discursul fluent, claritatea exprimării și ținuta expresivă a textului fac din romanul Tatianei Niculescu una dintre cele mai reușite biografii din literatura de azi.
Articol realizat de Ioan Paler pentru Revista Literară Libris Nr. 27 (1) Martie 2025.
