Elif Shafak este una dintre cele mai îndrăgite scriitoare contemporane, ale cărei romane au devenit bestsellere imediat după publicare. „Bastarda Istanbulului” a apărut pentru prima dată în limba română în colecția Biblioteca Polirom în 2007, urmată de alte trei ediții – 2021, 2013, 2016 – în traducerea Adei Tănasă. Se știe deja că este unul dintre cele mai controversate romane, autoarea fiind acuzată de uzurparea națiunii turce, un incident care era să o arunce în închisoare în timpul primei sale sarcini.
Persecutarea armenilor de către Imperiul Otoman și genocidul armenan cuprins din 1915-1917 au stârnit curiozitatea cititorilor, transformând povestea într-un bestseller internațional, însă una dintre consecințele curajului binecunoscut al scriitoarei a fost impunerea exilului – în 2010 se mută împreună cu familia în Londra -, însă de fiecare dată când se gândește la Istanbul amintește un vers celebru al poetului grec Konstantinos Kavafis – „Orașul te va urma”, dovadă că narațiunile pe care le construiește se întorc mereu la originile ei turcești.
„Bastarda Istanbulului” este un fel de sagă a unei familii în care norocoasele supraviețuitoare sunt mai multe femei – bunici, mame și fiice -, care locuiesc în aceeași casă, au ritualuri comune, cu toate că, fiecare dintre ele este stăpânită de un djinn diferit, dacă putem spune așa. Sunt îndrăznețe, curioase, temperamentale, însă, privite prin comparație, intensitățile și contextele în care trăsăturile lor comportamentale ies la suprafață sunt de cele mai multe ori contradictorii. Par un fel de trib, separat de societate, care își creează și își respectă propriile reguli, asta până când una dintre ele se razvrătește și devine oaia neagră a grupului, iar acest rol îi revine lui Zeliha, ultima dintre cei cinci copii ai familiei Kazanci.
Banu, Cevriye și Feride sunt celelalte trei surori care completează peisajul matriarhatului turcesc echilibrat de o singură prezență masculină, Mustafa, fratele lor, care este trimis în Arizona pentru a fi protejat și a trăi cât mai mult, comparativ cu ceilalți descendenți masculini ai familiei care muriseră cu toții destul de tineri, astfel încât femeile considerau că există un fel de blestem care le guvernează viețile – „Arizona trebuia să-l cruțe pe Mustafa de blestemul care se abătea asupra tuturor bărbaților din familia Kazanci. Însă el nu credea în astfel de lucruri. Îndepărtarea de toate acele superstiții – datul în bobi pentru deochi, cititul în cafea, ceremoniile de ghicire a viitorului din familia sa – erau mai puțin o alegere conștientă și mai curând un reflex involuntar. Credea că toate astea făceau parte dintr-o lume întunecată și complicată, numai a femeilor.”
Asya, fiica Zelihei „era înaltă, mult mai înaltă decât majoritatea femeilor din Istanbul, întocmai ca maică-sa, Zeliha, pe care o striga, de asemenea «mătușă».”, iar cu fiecare an pe care îl împlinea realiza cât de străină se simte de Istanbul, cât de mult urăște aniversările, mai ales pe cele dedicate ei, zarva creată de mătușile ei, pânza de secrete de care simțea că era înconjurată încă de la naștere, iar la „cea de-a nouăsprezecea aniversare, se simțea mult mai matură, observând totuși o altă realitate a vieții ei: ajunsese la nouăsprezece ani, vârsta la care maică-sa o născuse pe ea.” Toate sentimentele pe care le trăiește a priori, legate de propriul oraș și de propria familie, își vor găsi explicația atunci când va încerca să pătrundă, alături de noua ei amică Armanoush, printre ițele încurcate care leagă mai multe generații și două popoare dezbinate aproape tot timpul de conflicte.
În contrapunct cu timiditatea Asyei, mătușa Zeliha era o rebelă înnăscută, care deținea un salon de tatuaj, dovedindu-se o profesie în concordanță cu firea ei independentă și inventivă. Una dintre colecțiile ei speciale de tatuaje era dedicată fostelor iubiri, care luau forma unor animale, marcând, așa cum își dorea rebela Zeliha ideea contradicției pentru că erau chipuri și trupuri pe jumătate feminine, pe jumătate masculine, pe jumătate umane, pe jumătate animale – „Desena animale și apoi tatua modelul pe trupul clientului părăsit. Toată această practică ținea de vechea practică șamanică de interiorizare și apoi exteriorizare a totemurilor fiecăruia. Pentru a căpăta mai multă forță decât adversarul tău, trebuie să-l accepți, să-l întâmpini cu bunăvoință și apoi să-l transformi.” În Istanbul, „orașul inimilor frânte”, iubirile care trebuiau uitate se găseau la tot pasul, iar mătușa Zeliha avea ocazia de a-și extinde afacerea, devenind faimoasă mai ales în cercurile boeme.
În timp ce mama își vindeca așa-zișii clienți, care erau mai mult ca un fel de pacienți, inscripționându-le durerea și trecutul pe piele, Aysa era trimisă la tot felul de cursuri din simplul considerent că mamele turcoaice din clasa de mijloc voiau să-și vadă copiii excelând așa cum o făceau cei din clasa de sus, cu toate că ea nu manifesta niciun interes pentru aceste activități – cursuri de limbă engleză, apoi franceză, ore de vioară, patinaj și atletism. De multe ori pleca la orele de balet doar ca să scape de mantra pe care o tot repeta „Suntem într-o casă de nebuni! Suntem toate nebune, de la prima și până la ultima.”, atunci când mătușile se dădeau peste cap cu pregătirea tortului – care oricum nu-i plăcea – dedicat zilei ei de naștere sau deveneau frenetice în pregătirile lor gastronomice cu ocazia venirii lui Mustafa.
Deși răzvrătită și revoltată mereu, Zeliha este în interiorul ei tocmai opusul a ceea ce încearcă să arate lumii. Pare a-și fi uitat, chiar anulat trecutul, mai mult decât atât, transmite mereu siguranță și încredere în sine, lăsând impresia că nu a avut niciodată confruntări oribile cu trecutul sau cu alte personaje, însă adevărul pe care îl descoperim în ultimul sfert al cărții explică atât atitudinea ei, cât și continua luptă cu propria familie, mecanismele pe care le-a dezvoltat pentru a se apăra și pentru a-și ascunde cicatricile.
Titlul fiecărui capitol este un ingredient dintr-o rețetă – scorțișoară, boabe de năut, zahăr, alune prăjite, vanilie, fistic, grâu, semințe de pin, coji de portocală, migdale, caise uscate, sâmburi de rodie, smochine uscate, apă, stafide aurii, apă de trandafiri, orez alb, cianură de potasiu -, optsprezece secțiuni care împreună alcătuiesc un întreg. Scorțișoara este primul ingredient pe care Zeliha uită să-l cumpere într-o zi ploioasă, în care se strecoară pe străduțe și înjură ca un birjar, în căutarea unui cabinet unde să poată face avort. Se va întoarce acasă fără scorțișoară și cu pruncul încă în pântece. Boabele de năut sunt cele pe care le tot inspectează Mustafa într-un magazin din Arizona, atunci când se întâlnește cu Rose, zahărul face parte din burma, pastrama armenească, care se află pe masa familiei Tchakhmakhchian în timp ce toți membrii dezbat dacă Barsam, fostul soț al lui Rose și tatăl lui Armanoush, ar trebui să ia atitudine în privința viitoarei căsătorii a fostei soții cu un turc.
Alunele prăjite au legătură cu mătușa Banu care descoperă o nouă tehnică de citire a viitorului, după care oamenii au început să-i spună Maica Alună sau Șeicul Alună, o invenție sau mai mult o născocire a ei din momentul în care o clientă a prins-o ronțăind alune – „Fiind femeia sfântă care era, așa spuneau zvonurile din Istanbul, nu cerea niciun ban de la clientele sale nevoiașe, ci le cerea să-i aducă în schimb doar o mână de alune.” Vanilia apare în capitolul în care este descrisă Café Kundera, un spațiu al ficțiunii, creat de autoare, unde „Asya Kazanci își găsea pacea interioară. Café Kundera era sanctuarul ei”, aici bea cappuccino, cu toate că nu era prea bun și nici biscuitul cu vanilie care îl însoțea nu o încânta, însă era locul unde își întâlnea prietenii și se simțea mai acasă decât alături de femeile despre care le spunea celorlalți că „Suntem o haită de femele silite să trăiască împreună. N-aș numi asta familie.” Ceea ce nu știa ea și îi aminteau ceilalți era faptul că tocmai asta însemna o familie, apoi reluau citatul celebru al lui Tolstoi, în timp ce ea se scufunda în muzica lui Johnny Cash din căști. Fisticul pecetluiește legătura dintre Armanoush și Matt Hassinger, un tânăr cu care se întâlnește, dar de care nu se poate îndrăgosti și care îi spune că miroase a fistic atunci când se sărută prietenește, dându-și seama amândoi că sunt departe de a simți vreun fel de pasiune. Armanoush era mult mai înclinată spre a citi cărți și a filosofa asupra existenței decât a se arunca în valurile concrete ale vieții. Încă se afla în căutarea propriei identități și a înțelegerii propriilor rădăcini.
Grâul este asociat de Aysa cu una dintre pildele moralizatoare ale mătușii Banu, pe care o povestise și pentru care ceilalți o numiseră la școală „Bastardo!” – „Până la episodul cu grâul din primul an de școală primară, Asya auzise doar o singură dată cuvântul bastardă și nu o deranjase prea mult, în primul rând pentru că nu știa ce înseamnă. Ceilalți elevi au ajutat-o rapid să compenseze această lipsă de cunoștințe.” În capitolul dedicat poveștii grâului mătușile se pregătesc pentru venirea străinei Armanoush și o deleagă pe Asya să fie translatorul ei – „O să ne traduci nouă cuvintele ei și ei cuvintele noastre. […] Ca un pod ce leagă două culturi, vei lega Estul și Vestul.” Semințele de pin fac legătura între cele două culturi, armeană și turcă, orezul pe care îl gustă tânăra armeanco-americană în casa turcească îi amintește de modul în care prepara și bunica ei acest fel de mâncare, cu unt și semințe de pin sote. Armanoush nu vorbește turca, însă le dovedește femeilor că este familiarizată cu limbajul bucătăriei turcești, recunoscând mai multe dintre preparatele oferite de gazdele sale. Coji de portocale este capitolul în care cele două tinere ies din Konak în căutarea casei bunicii lui Armanoush, însă pe drum se opresc la o cafenea în aer liber unde niște adolescenți se joacă un fel de mimă. Cuvântul care trebuia ghicit era portocală. În aceeași secvență cele două povestesc despre viețile lor, despre cum Asya a crescut numai între femei, fără să-și cunoască tatăl, iar Armanoush îi scrie unui prieten că se simte ca într-un roman de Gabriel García Márquez în care „una dintre surori e desenatoare de tatuaje; alta e clarvăzătoare; alta e profesoară de Istorie națională; iar cea de-a patra e o fată bătrână excentrică sau un cuc cu normă întreagă, cum ar spune Asya.”
Migdalele care se află pe masă alături de paharele de bere ne poartă înapoi la Café Kundera, acolo unde Asya o duce pe prietena ei în vizită. Din același capitol aflăm și care este întrebarea pe care se tot ferește mătușa Banu să i-o pună djinn-ului, dar la care își dorește un răspuns de multă vreme: Cine e tatăl Asyei? Caisele uscate sunt fructele pe care mătușa Banu le cumpără de fiecare dată pe drum spre soțul ei, de care n-a divorțat, dar nici împreună nu mai locuiesc. Îl vizitează constant, îi gătește și îi face curat sau îi mai coase câțiva nasturi, apoi întoarsă la djinn-ii ei, domnul Amar și Doamna Dulce se gândește să le ceară o favoare, să călătorească în timp și să afle o poveste care nu-i dă pace de multă vreme. Sâmburi de rodie conțin o pildă care face referire la începutul Primului Război Mondial, când se decretase mobilizare generală, iar cele mai afectate fuseseră mai ales orașele mici, și în care este vorba de bunicii lui Armanoush, iar mătușa Banu se imersează în acest trecut cu ajutorul djinn-ilor— „— Trezește-te, prietene, nu mai există niciun fel de împreună. După ce rodia se sparge și sâmburii se împrăștie care-ncotro, nu o mai poți face la loc.”
Smochinele uscate fac referire la tatuajul pe care vrea să și-l facă Aram, pe care Aysa nu știa cum să i-l prezinte lui Armanoush, „prieten era mult prea puțin pentru a putea descrie situația, soț era greșit din punct de vedere tehnic, viitor soț nu prea părea plauzibil. Logodnic părea să se potrivească mai bine, însă adevărul e că nu fuseseră niciodată logodiți oficial. — E jumătatea simbolică a mătușii Zeliha.” Aflați toți patru la o masă la restaurant, Aram le povestește ce tatuaj ar vrea să-și facă, un smochin răsturnat, care își înfige rădăcinile în cer, nu în pământ. Apă este lichidul pe care îi indică Mustafa lui Rose să-l bea pentru a se liniști înainte de conversația la telefon cu fiica sa. Cei doi nu știau unde se afla Armanoush și erau îngrijorați. După ce află că este în Istanbul, Rose decide să pornescă în aceeași direcție, cu sau fără Mustafa. Stafidele aurii fac parte din rețeta pe care bunica Gülsum decide că trebuie să o pregătească cu această ocazie, un desert pe măsură numit ashure – „Ashure era simbolul continuității și stabilității, întruchiparea zilelor frumoase care veneau după fiecare furtună, indiferent cât de înspăimântătoare fusese aceasta.” Rose și Mustafa se află pe drum spre Istanbul.
Apa de trandafiri face parte din ritualul pe care și-l pregătește Zeliha, rămasă singură în camera ei, în ziua în care are loc violul. Toată familia plecase la mormântul tatălui ei, Levent Kazanci, însă ea refuza să meargă odată cu ei, își dorea să fie doar ea acolo, să-i poată adresa întrebări și în niciun caz să plângă, ci să se gândească ce s-ar fi întâmplat dacă un astfel de tată dominator și poruncitor ar mai fi trăit, devenind odată cu trecerea timpului tot mai bătrân și bolnav și având nevoie de mila copiilor lui. Orez alb, penultimul capitol, reunește familia armeano-americană și pe cea turcă, însă după trei zile Mustafa simte nevoia să-i ceară soției lui să ia avionul și să se întoarcă – „fusese mulțumit jucând rolul unui om fără trecut, un om care făcuse din renegarea acestuia un adevărat cult. Amnezia aceasta a lui era voită, deși nu calculată. Pe de o parte, exista undeva în adâncul minții sale o poartă care nu se închidea, indiferent ce-ar fi făcut; unele amintiri treceau întotdeauna de ea.” Mătușa Banu este cea care îi întinde un bol de ashure ornat cu sâmburi de rodie, moment în care Mustafa o întreabă dacă nici măcar ei nu i-au dezvăluit djinn-ii cine este tatăl Asyei – „Ba da, ca să spun drept, mărturisi Banu. Însă aș vrea să nu fi știut lucrurile pe care le știu.” Cianură de potasiu descrie ritualul înmormântării lui Mustafa, aflarea adevărului de către fiica sa, dar și dezvăluirea mătușii Banu, cea care ornase bolul de ashure cu sâmburi de rodie și picături de potasiu, diferența dintre cele două fiind destul de greu de detectat – „E adevărat, eu i-am dat bolul de ashure, însă el a hotărât să-l mănânce. Am decis amândoi că era mai bine așa, cu mult mai demn decât să trăiești cu povara trecutului.”
Elif Shafak abordează, pe lângă binecunoscutele teme ale identității și maternității, tema seducției, a incestului, problema căsătoriilor interculturale, dar și pe cea a moștenirilor culturale și familiale, obiceiurile și tradițiile unui mic trib de femei, care înfruntă viața și moartea cu același curaj și cu aceeași determinare, ambele parcă ancestrale, specifică celor care au pierdut foarte multe și încearcă să-și reclădească identitatea și unitatea.
Narațiunile autoarei de origine turcă se transformă de fiecare dată în lecturi-spectacol, încărcate de arome, tradiții, personaje complexe și povești pline de mister, care se dezvăluie treptat ca și când am locui în interiorul unei păpuși matrioska și din ea apar neîncetat nenumărate miniaturi. Te scufunzi în aceste lumi ca-n imaginile unui caleidoscop sau ajungi să te pierzi ca pe străduțele fascinantelor bazaruri specific turcești, unde ne întâmpină vânzători ambulanți de mirodenii și unde istoria personală interferează cu marea istorie, genocidul armean și conflictul dintre turci și armeni își răsfrânge consecințele și asupra familiei Kazanci. Suntem martori nu doar ai unei rețete gastronomice desfășurată minuțios în fiecare capitol, cât și la o rețetă a declinului unei familii, la încercările lor de reabilitare și reconciliere cu trecutul. În această istorie, femeile rămân singurele care dețin secretul morții, dar și pe cel al supraviețuirii.
Articol realizat de Ioana Zenaida Rotariu pentru libris.ro.
„Lectura este o formă de putere pe care o iei singur, fără să mai fie nevoie de validare din exterior. Este despre tot ceea ce poți controla, atunci când nu poți controla nimic. Despre a citi în singurătate sau a citi cu cineva într-o liniște deplină. Să iei înapoi tot ceea ce ți s-a luat — iubire, tristețe, durere — și să le înțelegi. Scrisul e forma cea mai percutantă de apărare împotriva uitării — a ta, a altora, a poveștilor noastre — de fiecare dată când scriem ne (re)construim lumea pe baza amintirilor, a senzațiilor, a emoțiilor și percepțiilor care au legătură cu un moment anume. Tocmai pentru că eu uit foarte repede, având în vedere că și citesc foarte mult, notez și foarte mult. Uit nume de personaje și probabil întâmplări din diferite romane, dar îmi rămân impresiile, senzația de pahar aflat pe marginea mesei, pe care îl îndepărtezi ușor doar pentru a-l proteja de cădere. Dacă n-aș nota paharul ar rămâne mereu pe marginea mesei, în pericol. De fiecare dată când deschid notițele îl salvez. Fiecare recenzie pe care o scriu mă salvează de la a uita elemente cheie care m-au fascinat într-o carte și îmi dă posibilitatea de a-mi (re)verifica modul în care îmi percep lecturile într-un moment x. Se întâmplă rar să-mi schimb părerea despre cărți sau autori, de cele mai multe ori rămân constantă în pasiuni. ”
Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.
