Câștigătorul premiului Booker Prize pe anul 2025 pentru romanul „Ce nu poate fi rostit” este David Szalay, un prozator cu un parcurs personal impresionant. David Szalay s-a născut în Canada, într-o familie de evrei, cu un tată de origine ungară, s-a mutat apoi în Liban pe care l-a părăsit după începerea războiului civil, a ajuns în Anglia, la Londra, a parcurs studii la prestigioasa universitate Oxford, apoi a ajuns la Bruxelles și mai apoi la Pecs, în Ungaria, performând ca scriitor. Experiența de migrant e probabil bine developată și condensată în romanul care i-a adus premiul Booker, într-o compoziție care mi-a părut o experiență de lectură cel puțin ciudată și totuși inedită.
În aparență, cel de-al șaselea roman al lui David Szalay este un roman fără surprize prea mari despre ascensiune socială și parvenitism în context contemporan. Relatat din perspectiva persoanei a treia, „Ce nu poate fi rostit” îl are ca protagonist pe Istvan, un personaj urmărit din perioada adolescenței petrecută în Ungaria, până la maturitate, la momentele de transformare socială radicale trăite ca migrant în Marea Britanie. Episoadele relatate din viața acestuia nu au o continuitate exactă, sunt mai degrabă prim planuri ale diverselor etape de parcurs.
Încă de la începutul poveștii, parcursul personajului principal e marcat de experiențe cu potențial traumatic: la vârsta de 15 ani e abordat într-o interacțiune sexuală de o femeie cu 25 de ani mai mare, cu care Istvan are o relație inițiatică atipică. Asimetria de vârstă și experiență, precum și caracterul dezinhibat al participantei feminine îl plasează de timpuriu într-o situație de relativă pasivitate și parțială absență pe protagonist, trăsături care se vor developa mai apoi marcant pentru întregul lui parcurs biografic. Puținele prilejuri de expresie emoțională din partea lui Istvan sunt întâmpinate relativ brutal de partenera lui mai matură, iar momentul dezvăluirii aventurii și un accident nefericit îl aduc pe Istvan în atenția autorităților ungare, orientându-i finalul adolescenței spre instituțiile de reabilitare. Cu opțiuni de viață relativ limitate de istoricul legal timpuriu, Istvan alege să ia drumul unei cariere militare și să participe la războiul din Irak, o perioadă despre care aflăm mai degrabă indirect, ulterior, după revenirea protagonistului în Europa și implicarea sumară în ședințe de psihoterapie.
Următoarea parte a poveștii ni-l dezvăluie pe Istvan ca migrant în Anglia, trăind deziluzia unui trai mai prosper: munca de bodyguard la un club abia îi acoperă chiria și cheltuielile zilnice într-o spirală fără orizont. O altă circumstanță norocoasă îl pune pe Istvan în contact cu un afacerist local care îi propune slujba de șofer personal pentru familii bogate. Istvan acceptă și de aici începe ascensiunea lui mai degrabă neplanificată. Soția milionarului din familia pentru care lucrează Istvan îl alege ca amant, statut pe care protagonistul îl asumă fără chestionări sau calcule. Relația dintre cei doi devine tot mai serioasă în timp, în vreme ce capul familiei se îmbolnăvește și traversează o perioadă de suferință.
Istvan devine parte din familie, dar menține o relație tensionată cu fiul partenerei sale. Având acces la averea familiei, la un fond pe care fiul vitreg nu îl poate folosi până la vârsta maturității, Istvan găsește suportul pentru a deveni la rândul lui afacerist și a atinge un nivel de prosperitate. Într-o altă parte a poveștii, îl descoperim apoi pe Istvan în poziția sa de culminație socială, în care are șansa să își extindă imperiul prin alegeri îndoielnice moral pe care personajul principal prea puțin le cântărește. În acest punct Istvan pare să fi bifat reperele pentru o viață realizată, are propriul lui copil din relația stabilă cu fosta amantă bogată, dar confruntarea cu fiul vitreg îi va da în cele din urmă planurile peste cap și îl va provoca să își reevalueze statutul personal și alegerile pe care le-a făcut. Cum se va încheia călătoria lui Istvan vă rămâne să descoperiți.
Ceea ce frapează în povestea lui David Szalay este sentimentul expectativei pe care îl cultivă, un fel de dorință din partea cititorului de a știi mai mult, de a accede la un moment cathartic de dezvăluire care însă nu vine niciodată – asta dă nota ciudată, frustrantă și inedită întregii construcții: să ai parte de o narațiune în care personajul principal să rămână aproape opac la nivel discursiv și emoțional.
Într-o poveste relatată de un narator obiectiv te aștepți la un moment dat să ai un acces facil și deplin la mintea personajului. Însă asta nu se întâmplă în romanul lui Szalay. Istvan rămâne pe tot parcursul narațiunii o figură ermetică, un fel de cutie neagră cu motivații și sentimente relativ străine cititorului. Chiar dacă avem acces la câteva elemente biografice relevante și posibil definitorii în construcția strategiilor de supraviețuire ale personajului (alternând între retrageri sau decizii mai degrabă impulsive), când vine vorba de discurs sau expresie emoțională, lucrurile sunt mai greu de pătruns. Dialogul și interacțiunea cu celelalte personaje par extrem de banale și de limitate, Istvan pare să fie mai degrabă un ecran psihanalitic neutru de proiecție pentru motivațiile celorlalte personaje, fără să afirme sau să elaboreze în vreun fel propria sa poziție.
Pe de altă parte, circumstanțele de viață și implicarea celorlalte personaje par să conducă viața lui Istvan într-o manieră pasivă și decisivă, ca și când protagonistul ar lipsi din propriul parcurs existențial sau implicarea lui e limitată la aprobări și refuzuri, fără să existe o inițiativă clar asumată. Impresia pe care o lasă Istvan este cea a unui Forrest Gump mai puțin naiv și limitat cognitiv, dar la fel de pasiv în a primi aleator ceea ce îi aduce viața fără reacții emoționale consistente. În aceeași măsură, Istvan pare un soi de caricatură a masculinității extreme: înzestrat cu forță fizică și apetit sexual, definit mai degrabă prin acțiuni cu fundament motivațional incert, dar și cu sărăcie discursivă și sentimentală, până la praguri de alienare aproape incomprehensibile. Traducerea românească (în original romanul se numește Flesh) oferă un avertisment cititorului nu doar în ceea ce privește caracterul dialogic al poveștii, ci mai degrabă în ceea ce privește natura personajului: nu există ceva precis ce nu poate fi rostit, ci însuși Istvan e figura care nu poate fi rostită, care nu poate fi articulată.
Controversat tocmai pe fondul acestei banalități de conținut și pe fondul opacității protagonistului, romanul lui David Szalay poate oferi o experiență de lectură particulară în care frustrarea cititorului pare să fie un efect urmărit cu atenția printr-o tehnică a abstinenței coerentă și bine mânuită de autor până la final. „Ce nu poate fi rostit” e un roman care vă va stârni cel mai probabil reacții ambivalente.
Articol realizat de Sever Gulea pentru libris.ro.
„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.”
Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.
