Am descoperit-o pe Han Kang în urmă cu mai mulți ani, prin romanul „Vegetariana”, o poveste originală, scrisă din mai multe perspective, cu elemente de thriller, care invită la reflecții pe marginea graniței dintre fantezie și realitate, dintre artă și nebunie, conformism și abuz. Scriitoarea coreeană mi-a lăsat atunci impresia unei prozatoare poetice și întunecate, care explorează fără probleme teme dificile și tabu. Nu am mai parcurs ulterior celelalte apariții în limba română ale câștigătoarei Premiului Nobel pentru Literatură în anul 2024. „Cartea albă”, respectiv „Disecție” sunt volume care au fost bine primite de critică și de public, abordând problema memoriei. În particular, „Disecție” explorează prin mărturii ficționale un episod sângeros din istoria Coreei de Sud, anume masacrul de la Gwangju din 1980, o represiune guvernamentală care a dus la moartea a sute, poate chiar mii de oameni. În aceeași linie, a abordării unei tragedii istorice poate mai puțin cunoscute, este construit și romanul „Nu ne despărțim”, tradus și publicat în limba română de Humanitas Fiction.
La finalul anilor ‘40, după eliberarea Coreei de sub dominație japoneză, autoritățile sud-coreene au comis o serie de masacre în insula Jeju, împotriva unor grupări care protestau legat de alegerile organizate de SUA, anticipând ruperea Coreei în două state. Începând cu 1948, zeci de mii de locuitori ai insulei care era parte din Republica Coreea au fost uciși de regimul autoritar și aceste crime au fost ascunse mai multe decenii, până la finalul anilor ‘80. Han Kang imaginează o poveste în jurul acestui eveniment sângeros, din perspectiva a două femei care intersectează acest capitol dificil din istoria țării, prin tangenta memoriei și a inspirației artistice.
Gyeongha e o scriitoare care se confruntă cu coșmaruri ciudate după publicare unei cărți. Unul dintre visele cele mai chinuitoare, care îi dă senzația continuității onirice în lumea reală implică trunchiuri de copaci întunecate în zăpadă și o mare care înghite tot. Pentru a scăpa de aceste ecouri, Gyeongha are ideea de a înscena o replică mai optimistă la acest coșmar, cu un deznodământ care să o elibereze. Ea o recruteaza în acest demers și pe Inseon, o prietenă fotografă care să documenteze vizual procesul. Inseon pare să fi avut experiențe anterioare în documentarea unor situații umanitare, având și o istorie de familie zbuciumată, originară din insula Jeju, cu o mamă supraviețuitoare a măcelului de la finalul anilor ‘40. Inițiativa protagonistei rămâne însă în așteptare, timp de 4 ani.
În prima parte a romanului aflăm sumar despre acest vis repetitiv al lui Gyeongha, câteva detalii despre relația sincopată dintre ea și Inseon. Tot în prima parte se amorsează și momentul care împinge povestea: ajunsă la spital, după un accident casnic (Inseon se ocupă și de tâmplărie), Inseon o roagă pe Gyeongha să se ducă la casa din insula Jeju și să-i hrănească pasărea rămasă fără stăpân. Gyeongha se străduiește să ajungă acolo, înfruntând un viscol năpraznic și drumuri blocate. Călătoria ei, parcă la un capăt de lume și pentru care are nevoie să schimbe diferite mijloace de transport, e plină de dificultăți și de experiențe stranii, dând senzația unei ieșiri progresive din realitate. Când protagonista feminină ajunge în cele din urmă în casa lui Inseon, găsește pasărea moartă și o pregătește pentru înmormântare. Din acest punct, următoarele părți ale romanului devin fluide, poetice și capătă un aer ambiguu, suprarealist. Gyeongha se întâlnește de fapt cu Inseon în casa din Jeju, punând în discuție veridicitatea internării ei la spital. Detaliile narative și de coerență logică devin secundare, dialogul între cele două personaje deschide de acum explicit planul din fundal, cel care întemeiase aspirațiile deopotrivă vindecătoare și artistice ale personajelor. Povestea celor două devine acum un pretext pentru developarea tot mai pregnantă a ecourilor masacrului din Jeju.
Evocări din ziare, scrisori, amintiri, mărturii recompuse de Inseon deschid perspective fragmentare asupra acelor ani îngrozitori care par să fi lăsat amprente durabile dar tăcute, mai degrabă prin filonul memoriei, în generații la rând. Greu pentru a fi cuprins dintr-o singură privire, într-o singură condensare panoramică, masacrul din Jeju e oglindit prin vocea individuală, discretă a martorilor și prin strategiile tăcute ale acestora de a încerca protejarea generațiilor viitoare
Ultima parte a romanului revine la proiectul inițial al lui Gyeongha, al fotografierii copacilor care, așa cum urmează să afle protagonista a fost avansat de prietena ei, mai degrabă ca o încercare de a onora un doliu istoric și personal.
Cartea lui Han Kang care reia elemente prezente și în scrierile anterioare: tematica vegetală, memoria, visul, impactul tragediilor istorice deghizate în destine individuale este bizară, metaforică și densă în simboluri. Zăpada, un reper obsesiv, prezent pe tot parcursul romanului vine cu un statut ambivalent: reper al purității calme, ciclice, ca un fel de pansament natural și universal pe o rană de proporții, dar și un simbol al uitării, al tăcerii, periculos prin capacitatea de a șterge și a îngropa realități dureroase. Scriitoarea coreeană se folosește inspirat de elemente de decor și cadru, din spațiul natural: ninsoarea, copacii, păsările pentru a le integra într-o poveste despre pierdere și încercări de vindecare. „Nu ne despărțim” e un roman în care se simt puternic contrastele, dualitatea condiției umane surprinsă între delicatețe, sensibilitate, reflecție, durere (prin demersurile lui Inseon și Gyeongha de a-și confrunta trecutul, de a face gesturi umane una față de cealaltă sau față de generațiile anterioare), dar și brutalitate și cinism, așa cum transpar prin crimele petrecute pe insula Jeju.
Purtându-ne în acest spațiu suspendat, între vis și realitate, ca singurul medium privilegiat prin care să putem privi spre tragediile istorice, povestea lui Han Kang include o scenă simbolică esențială, poate cea mai puternică și sugestivă despre felul în care trăim provocarea de a procesa traumele, deopotrivă individuale și colective: internată în spital cu degetele amputate de un fierăstrău și cusute la loc de medici, Inseon trece printr-o procedură care implică incizii cu acul la fiecare trei minute în regiunea operată, pentru a stimula susținerea proceselor de reparare nervoasă și de supraviețuire a degetelor atașate.
Articol realizat de Sever Gulea pentru libris.ro.
„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.”
Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.
