Scriitoare, scenarist, dramaturg și documentarist, Ariana Harwicz este considerată „starul rock al literaturii argentiene de astăzi” și spune despre personajele ei că sunt oameni marginali „care duc după ei un gol existențial”, dar și că a observa marginalitatea trebuie să fie „o activitate centrală pentru un scriitor.” La acest capitol autoarea se descurcă de minune, atât din punct de vedere al observației, cât și al captării stării marginalului în majoritatea prozelor sale. Cei refuzați, perdanții societății își găsesc un loc privilegiat în cărțile ei, reprezentând o felie de existență care nu își epuizează nicicând resursele – „sunt și ființe mult mai libere decât altele, pentru că nu mai au nimic de pierdut.” Cu aceste cuvinte și gânduri în minte intrăm în miezul deloc blând, însă primitor, ofertant și în continuă (re)calibrare al poveștilor cu și despre violență, limite, pierdere, dorință, reprimare și refulare, cuplu și maternitate.
Amintind de scriitoare precum Joan Didion, Tove Ditlevsen, Mariana Enriquez, Han Kang, Claire Kilroy, Clarice Lispector, Sylvia Plath, Nathalie Sarraute, Samanta Schweblin, Virginia Woolf, Ariana Harwicz încearcă să determine pulsul ascuns al unor experiențe precum doliul, nebunia, nașterea primului copil, degradarea relației de cuplu, redescoperirea dorinței și a complicității dintre parteneri – împreună sau separat în presupuse relații extraconjugale -, dar și a rolului pe care o femeie, proaspătă mamă, îl ocupă în propria familie, cât și în societate.
Reconstituirea vulnerabilităților nu asigură și restituirea, pentru perdant, a sensului propriei suferințe și nici nu garantează vindecarea sau scăparea din malefica încercare de a te lăsa pradă dizolvării sinelui și a relațiilor cu cei din jur. Și aici intervine geniul autoarei, care, fără a-și judeca persoanjele, ne transformă în martorii cruzimii unei realități care se deformează pe măsură ce pătrunzi tot mai adânc în interiorul ei. Rușinea, vina, culpabilizarea sunt alte coordonate care orientează proza sa către o sinceritate neprelucrată, tulburătoare în toată goliciunea expunerii sale – „Ce mâncăm? Întreabă când ajungem acasă. Îmi pun șorțul și mă apuc să tai ceapa cât pot de fin, până-mi crestez și degetul, zdravăn de tot. Și râd. Cu cât mai serioasă e treaba, cu atât îmi vine să râd mai tare. Mă târăsc pe podeaua plină de nisip. Povestea cu prăjiturile îmi provoacă hohote de râs. Pune mâna la gură când tușești. Pune mâna la gură când fumezi, mă aud spunând. Trăiesc ținându-mi mâna la gură.”
Publicat în cea de-a doua ediție în 2025, în traducerea Lilianei Pleșa Iacob, la Editura Vellant, cu ocazia apariției adaptării sale cinematografice, „Die, My love” – regizată de Lynne Ramsay, în care cele două personaje sunt interpretate de Jennifer Lawrence și Robert Pattinson -, romanul Arianei Harawicz, „Mori, iubitule” a fost prea puțin observat de critica românească și, deopotrivă, de cititori, cu toate că dimensiunile reduse l-ar fi putut impune cu succes ca lectură a unui weekend sau, dacă ar fi să condensăm efortul, pentru vreo trei sau patru ore dintr-o zi, cam cât vizionarea unui film în timpul căruia mai faci pauze de reflecție.
Recomand încă de la început această lectură, chiar dacă nu se digeră ușor, însă consider ca fiind necesar, atât în ficțiuni, cât și în non-ficțiuni, discursul mai puțin (spre deloc) idealizat și idilic despre maternitate și despre relația de cuplu în perioada furtunilor care precedă nașterea, despre iluzoriile refugii în cazul depresiei post-partum și, cu atât mai stringentă, o revizitare a clasicelor replici – nu sunt (sau nu ești) o mamă destul de bună, nu îmi iubesc (sau nu îți iubești) destul copilul, cărora li se adaugă stigmatul interdicției când vine vorba de a te plânge, a spune că-ți este greu, că nu faci față în noua ipostază.
Arianei Harawicz nu ocolește cotloanele slab luminate ale acestei tranziții și nici nu se ferește să țină în mână un cuțit, pe care, contrar principiului cehovian, nu-l folosește până la final, însă se simte tentată să o facă sau, cel puțin, să ne descrie cu o precizie și cu o luciditate chirurgicale cum o femeie educată, cu studii universitare poate deveni asemenea unei vulpi din pădure, mânată de instincte primare primejdioase – „M-am întins în iarbă, printre copacii căzuți, și soarele care îmi încălzea palma mi-a dat senzația că țin în mână un cuțit cu care pot să-mi crestez, cu o singură mișcare agilă, jugulara. Din spatele meu, având drept fundal o casă în același timp dărăpănată și familiară, auzeam vocile fiului și bărbatului meu. Amândoi în pielea goală. Amândoi bălăcindu-se în piscina albastră din plastic, cu apa la treizeci și cinci de grade. Era duminică, ajunul unei zile de sărbătoare. Mă aflam la câțiva pași de ei, ascunsă printre tufișuri. Îi spionam. Cum se face că eu, o femeie slabă și depravată, care-și imaginează că are un cuțit în mână, sunt mama și soția ăstora doi? Ce-mi rămâne de făcut?”
În varianta originală, „Matate, amor” (2012) a fost apreciată ca fiind cartea anului de către cotidianul argentinian La Nación. Puternică, violentă, combativă, proza Arianei Harawicz ridică niște semne de întrebare asupra modului în care percepem femeile și mamele, asupra modului în care ele însele se raportează la maternitate, oprindu-ne asupra unei idei centrale – maternitatea nu este o experiență sine qua non autoîmplinitoare, desăvârșită ca operă de creație, nu este (doar) un izvor nesecat de bine și de frumusețe. În multe cazuri, a fi mamă poate deveni un rollercoaster al reprimărilor, frustrărilor, negărilor, al renunțării la ceea ce ai fost, dar și o continuă (in)adecvare și ajustare a propriilor margini, limite și percepții cu privire la ceea ce ești în prezent și la ceea ce devii odată cu pașii firavi pe care copilul tău îi face în lume.
Pentru femei e greu să găsească un spațiu sau o persoană care să le conțină aceste emoții, să le ajute să le înțeleagă și să le accepte, după cum i se întâmplă și personajului feminin al romanului, o tânără mamă care începe să se simtă, fără voia ei sau fără a-și propune în mod conștient, mai apropiată de soacra ei – „Soacră-mea, care a continuat să-i spele pantalonii și după ce a murit, a trecut din nou prin moartea lui, în fiecare zi. […] Ea continua să gptească pentru doi, să schimbe fețele de pernă, să-i coasă izmenele rupte între picioare. Cum nu aveam somn nici noaptea, dimineața devreme porneam la plimbare cu căruciorul și o găseam stând pe un scaun, pleoștită, pe altă lume. Trăia în corpul său ca cineva care intră într-o casă infestată de boală și încearcă să treacă prin ea fără să se atingă de nimic […] fiindcă pentru cel care rămâne, timpul nu mai trece, rămâne suspendat. Ca o cămașă udă, lipită de corp, ceva care nu dispare și nici nu se desprinde.” Nu fără tristețe sau compasiune consemnează naratoarea trecerea prin lume e socrului ei și puținul care a rămas în urma lui, regretând pierderea unor vorbe și expresii tipice lui, dar dincolo de asta, tot ceea ce rămâne este străduința soției de a-l menține încă prezent printre cei vii, un ultim gest de apartenență la un trecut care, cu siguranță, nu a făcut-o să fie nici cea mai fericită sau apreciată femeie și soție sau mamă, însă a creat o formă sigură de atașament, de care acum a fost deposedată, și un șir de obișnuințe din al căror circuit nu poate ieși.
Contrastul între ceea ce oamenii remarcă sau își amintesc despre noi și ceea ce s-a întâmplat în realitate este cu atât mai uluitor cu cât nimeni nu-și mai pune întrebarea dacă așa a fost sau doar ficționalizăm pe marginea unor dispariții și doruri – „Cei prezenți și l-au amintit înconjurat de prieteni, însă văduva l-a dat de gol, spunând că obișnuia să stea ore în șir pe întuneric, în living, în fața bradului cu luminițe.” – cea care păstrează gesturile comune în ciuda morții lui, ca și când aceasta nu s-ar fi produs, este aceeași care îi dezvăluie micile secrete, conștientă, într-un mod mai mult vag și foarte abstract, aproape de negare, că însăși prezența lui era de fapt o absență.
Același fenomen nu este totuși aplicabil și mamelor. Dacă moartea șterge orice urmă de greșeală sau infidelitate, uneori chiar și crime de război, transformându-i pe vinovați în pure figuri ale binelui, asta nu se întâmplă și în cazul mamelor. Rolul unei mame este, de cele mai multe ori, cu mult mai crâncen, supus frivolei judecăți a celorlalți decât este poate rolul unui soldat, acest termen, pe care o altă scriitoare, Claire Kilroy, îl atribuia mamelor, în romanul intitulat chiar astfel, „Soldat marinar”. Prețul plătit de mama-soldat sau de femeia-soldat este mult mai mare decât cel plătit de bărbatul-soldat pe frontul liberelor negocieri dintre ceea ce este bine și ceea ce este rău, dintre ceea ce este indicat să faci și poți face, iertându-ți-se acțiunile, și ceea ce nu va putea fi niciodată trecut cu vederea. Iar revolta, furia și abisul în care se cufundă personajul Arianei Harwicz sunt cu atât mai justificate cu cât privilegiul bărbatului își sporește capitalul pe măsură ce responsabilitățile femeii se înmulțesc, de dublează și se triplează, aproape sufocând-o, scoțând-o de pe șinele normalității și ale egalității, urcând ierarhic ca importanță în viața familiei – cu prețul unei inimaginabile presiuni -, dar scăzând vizibil, până la uitare și anulare din perspectivă socială.
Discursul vecinului pe motocicletă, dar și alte pasaje ale cărții, mi-au amintit de stilul Marianei Enriquez, mai ales în volumul „Ce am pierdut în foc” – „A înaintat către mine plutind prin beznă, însă a dat înapoi împinsă de un vârtej și, când s-a oprit, a deschis larg gura ca și cum ar fi vrut să strige, dar nu s-a auzit niciun Sunet. Mi-era greu să mă stăpânesc. Așa cum arăta, era irezistibilă, chiar dacă stătea lângă fosa septică. În ciuda enormei dorințe sexuale și a impulsului de a o devora, de a o trage cu totul la mine, nu m-am mișcat. Nici ea. Aș putea spune că în momentul acela, printre umbre, ne-am cunoscut. Povestind tragedia vieților noastre.” – ceva arde mereu, cineva apare dintr-o mlaștină, animalele se transformă, oamenii la rândul lor sunt animale, casele iau foc și încăperile înghit în mod misterios oameni. Aici, de cele mai multe ori, personajul principal se aseamănă pe sine cu un animal și visează să fie înghițită de pădure, împreună cu dorința ei sexuală nestăvilită, cu impulsurile sinucigașe, cu tăieturile de pe brațe și omoplați și cu bandajele de pe corp. În procesul de cartografiere al propriei boli și decăderi, și, fără îndoială, al suferinței, naratoarea invocă alte două figuri feminine ale deznădejdii – doamna Daloway și Zelda Fitzgerald. Apocalipsa pe care o prevestește Ariana Harwicz se multiplică și se intensifică pe toate palierele, de la cel personal la cel literar, de la mamă la copil, de la soacră la noră, de la un vecin către cea pe care o proiectează ca fiindu-i amantă, de la animale și păduri până la oameni.
O lectură imersivă, la granița dintre realitate și fantasmă, care m-a făcut să mă gândesc la „Vis febril” de Samanta Schweblin, un delir (extra)senzorial și (extra)corporal, un coșmar din care o mamă nu reușește să se trezească și nici să și-l explice sau să-l înțeleagă, pierderea unui copil, David, pe care o substituie imaginativ, un fel de experiment al așteptării și dezamorsării unei bombe, care însă nu poate fi soluționată. O încercare de izbăvire sortită, din păcate, eșecului și un umor negru de sanatoriu care șochează și paralizează, romanul autoarei de origine argentiniană, apărut în 2019 la Editura Litera, în traducerea Laviniei Similaru, figurând pe lista volumelor finaliste pentru Premiul Man Booker International 2017. O recomand și pe aceasta, pentru cei care nu au apucat încă să o citească, într-adevăr două ore de lectură febrile, pulsatile, aproape de nevroză și psihoză, o coborâre în Infern și o transpunere narativă din care te trezești ca dintr-o lobotomie, fără să poți preciza cu exactitate dacă parte din acele amintiri au fost doar ale naratoarei sau ți-au aparținut cândva și ție.
Personajele Arianei Harwicz nu au nume, fapt care mi-a amintit de o observație poetică și sfâșietoare dintr-o altă carte, „În casa visurilor” de Carmen Maria Machado, mai mult un volum de memorii și jurnal, în același timp, o poveste queer despre abuz și dorință – „Uneori ți se taie limba, alteori amuțești de bună voie. Uneori trăiești, alteori mori. Uneori ai un nume, alteori ți se atribuie un nume pentru ce – nu pentru cine – ești. Povestea arată întotdeauna puțin altfel, în funcție de cine o spune. Există o zicătoare în quechua (amerindiană): El que me nombra, me rompe. Cine mă numește mă rupe. Soluția, bineînțeles, o reprezintă «tăcerea», dar adevărul e că oricine îți știe numele poate să te rupă-n două.” Paradoxala nenumire a personajelor facilitează procesul empatiei și identificarea cititorului cu părți ale acestor entități, cu tenebrele și frământările lor, universalizând experiența și descătușând-o de acel strat de rușine, cu care se impregnează odată cu rostirea numelui. Cu alte cuvinte, oricine îți știe numele poate să te judece, fapt care devine mai puțin accesibil în lipsa acestuia. Scopul autoarei este expunerea și măsurarea durerii, nicidecum impunerea unor cadre rigide de interpretare. Nonexistența numelor creează o fluditate a lecturii și a migrației stărilor de la un personaj la altul, o contaminare prin simpla proximitate, un fel de familiaritate călduță a obsesiei, a pierderii, a înstrăinării, a unei alienări sociale pregnante, o inadecvare la care fiecare este supus, după cum fiecare acționează atrăgându-i, cu o forță magnetică, și pe cei din jurul său în cercul vicios al neputinței.
Radiografiile inconfortabile ale mariajului și izolării partenerilor în urma unor schimbări existențiale majore – „Suntem un cuplu bătrân cu insolație” sau „Mi-a dat un pupic, însă de fiecare dată eram tot mai distanți, ca două statui.”, dorința exprimată deschis și arzător – „Dorința asta oribilă. Aș vrea să ies din propria piele, să fug, să scap de ea.” sau „Privesc natura, ea mă privește pe mine. Dorința e o alarmă pe care n-o pot dezactiva. […] Chiar și să-i sapi o groapă, o gaură, ar fi prea puțin. Trebuie azvârlită în deșert, s-o devoreze fiarele. Pe dorință, vreau să zic.”, inadecvarea în raport cu rolurile care le sunt atribuite în mod natural – „Vreau să merg la toaletă de când am terminat masa de prânz, însă e imposibil să fac altceva decât să fiu mamă. […] Nu-mi pasă ce părere are despre mine. L-am adus pe lume, e suficient. Sunt mamă pe pilot automat.” sau „Nu-și găsește cuvintele, bărbaților nu le e la îndemână consolarea.”, trasează liniile de separare dintre masculin și feminin, în primul rând, la nivelul rolurilor pe care le îndeplinesc, dar și la nivelul sensibilității. Receptorii materni devin mult mai orientați spre a răspunde oricărui stimul interior sau exterior, în timp ce creierul masculin se relaxează și se detașează, dar se și resemnează, ca o amibă pe fundul unui ocean.
Dincolo de acestea, integrarea sau chiar asimilarea cu regnul animal, dar și episoadele maniacale transformă acest roman, aparent simplu, presupus cu un singur fir roșu, într-o polifonie – de voci, de stări și situații, dar și de deghizări ale personajelor, unele în altele, substituiri care produc confuzie, dar traduc scindarea interioară a mamei, soacrei, fiului și, în același timp, (re)asamblarea părților lipsă ale fiecăruia peste golul sau plinul celuilalt, pentru descoperirea, nu a copilului interior, ca în terapiile comportamentale, cât a animalului interior, care trebuie ori îmblânzit, ori confruntat și acceptat ca parte din noi.
„Nici nu ne-am trezit bine în weekend, că ne-am și luat la ceartă. La opt și jumătate am scos primul țipăt, la nouă și douăzeci l-am amenințat că plec, la nouă cincizeci am spus c-o să-i fac viața un infern.”
„Mă gândesc la efectele paliative pe care le-ar putea avea asupra vieții mele să scriu ori să mă arunc pe fereastră. Cel care nu scrie nu are nevoie de haină de blană, fiindcă în universul său e mereu vară.”
Articol realizat de Ioana Zenaida Rotariu pentru libris.ro.
„Lectura este o formă de putere pe care o iei singur, fără să mai fie nevoie de validare din exterior. Este despre tot ceea ce poți controla, atunci când nu poți controla nimic. Despre a citi în singurătate sau a citi cu cineva într-o liniște deplină. Să iei înapoi tot ceea ce ți s-a luat — iubire, tristețe, durere — și să le înțelegi. Scrisul e forma cea mai percutantă de apărare împotriva uitării — a ta, a altora, a poveștilor noastre — de fiecare dată când scriem ne (re)construim lumea pe baza amintirilor, a senzațiilor, a emoțiilor și percepțiilor care au legătură cu un moment anume. Tocmai pentru că eu uit foarte repede, având în vedere că și citesc foarte mult, notez și foarte mult. Uit nume de personaje și probabil întâmplări din diferite romane, dar îmi rămân impresiile, senzația de pahar aflat pe marginea mesei, pe care îl îndepărtezi ușor doar pentru a-l proteja de cădere. Dacă n-aș nota paharul ar rămâne mereu pe marginea mesei, în pericol. De fiecare dată când deschid notițele îl salvez. Fiecare recenzie pe care o scriu mă salvează de la a uita elemente cheie care m-au fascinat într-o carte și îmi dă posibilitatea de a-mi (re)verifica modul în care îmi percep lecturile într-un moment x. Se întâmplă rar să-mi schimb părerea despre cărți sau autori, de cele mai multe ori rămân constantă în pasiuni. ”
Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.
