Arundhati Roy, scriitoare, scenografă și activistă indiană cunoscută deja la nivel internațional pentru primele sale două romane, Dumnezeul lucrurilor mărunte, volum autobiografic pentru care primește Booker Prize – un succes amețitor și o sumă de bani uriașă, pe care o împarte cu familia și îi investește în cauze umanitare -, și Ministerul fericirii supreme, aflat pe lista lungă la Man Booker Prize 2017 și finalist în 2018 la National Book Critics Circle Award, revine în 2025 cu un volum-mărturie dureros de sincer, memorabil și inedit, scris și trăit pe muchia dintre iubire și neiubire, dintre adorație și revoltă – „Am plecat de lângă mama nu pentru că n-o iubeam, ci pentru a reuși s-o iubesc în continuare.”
O carte-bijuterie care prezintă relația a două femei, dorința puternică de separare a uneia față de cealaltă și, cu toate acestea, sângele care trece dintr-una într-alta ca într-un neprogramat și, totuși, încăpățânat principiu al vaselor comunicante, legate genetic și structural. Negându-se una pe alta și evitându-se ani în șir, cele două se întâlnesc în punctul în care ceva exterior amenință să le sfărâme integritatea, unite în susținerea principiilor independenței feminine, și nu doar ca excepții, ci ca regulă a transformării identitare într-o societate care le-a învățat pe femei că singurul limbaj valabil este cel al violenței.
Mother Mary comes to me, cel mai recent volum de memorii semnat de Arundhati Roy, titlu inspirat de unul dintre cântecele formației Beatles, Let it be, despre care autoarea recunoaște în numeroase interviuri că au avut o influență importantă asupra ei, cu toate că la vremea aceea era doar un copil, devine, la doar câteva luni de la apariție, bestseller în Statele Unite, Marea Britanie, India și Canada. Menționată de revista The New York Times ca fiind una dintre cele mai bune zece cărți ale anului 2025, inclusă pe lista scurtă a Women’s Prize for Non-Fiction și câștigătoare a National Book Critics Circle Award, categoria Autobiografie, premiu câștigat la secțiunea Ficțiune de cartea Nu ne despărțim a autoarei coreene Han Kang, Mother Mary comes to me este o carte care te revoltă și te fascinează cu fiecare pagină.
La începutul anului 2026, Refugiul meu, furtuna mea apare la Editura Humanitas Fiction, în traducerea Alexandrei Coliban, devenind rapid bestseller și în România. Un volum care creează puternice ecouri chiar și în cei care nu se regăsesc în povestea autoarei, însă modul în care memoria, lupta pentru supraviețuire, dar și cea pentru găsirea unei identități, alături de neputința în fața pierderii și a violenței, continua încercare de domolire, chiar amputare a dorului și pătrunderea în miezul de foc al surselor durerii, o transformă pe Arundhati Roy, nu doar într-o venerată scriitoare, cât și într-o supraviețuitoare, o voce critică bazată pe claritate morală într-o cultură a fricii. Plină de curaj, lipsită de darul obedienței – moștenit de la mama sa -, o ființă ale cărei impulsuri o poartă pe mai multe maluri ale existenței ca, în cele din urmă, să se întoarcă la mother Mary sau Mary Roy, după ani de lupte, negări și sufocări reciproce, și să audă pentru prima dată că, dintre cei doi copii, pe ea a iubit-o întotdeauna cel mai mult.
Autoarea ne sfătuiește, încă de la primele pagini, să citim această carte ca pe un roman, nu ca pe un jurnal sau o carte de memorii și o spune pornind de la o scenă din copilărie în care părinții ei se certau și își amintește cum încercau să-și paseze responsabilitatea copiiilor de la unul la altul – „În ziua aceea am înțeles că suntem, cei mai mulți dintre noi, un amestec viu de memorie și imaginație și că probabil nu suntem cei mai buni arbitri ai graniței dintre ele.” Relația dintre părinți a fost mereu problematică, un tată care se dovedește a fi un alcoolic împătimit și o mamă care se căsătorește doar ca să scape de propria familie, dar care, atunci când e cazul, găsește puterea de a-și părăsi soțul înainte ca cei doi copii să împlinească cinci ani, nu fără regrete sau greutăți care se repercutează asupra lor. În anii care urmează despărțirii, „mama mea, gangsterița mea”, cum o numește autoarea, pare a fi constant determinată să pornească un război sau un conflict major împotriva copiilor ei, având-o ca țintă, în mod special, pe fiica sa.
Remarcabilă este forța mamei de a construi o școală în Kerala, ceea ce demonstrează că, în paralel cu manifestarea nebuniei, atunci când vine vorba de familie, Mary a fost o vizionară, a înțeles cum funcționează lumea și a vrut să-i ajute și pe alții să se adapteze, să învețe, să-și găsească vocea și vocația. Ceea ce i-a reușit, elevii amintindu-și întotdeauna cu drag și recunoștință de ea, simțindu-se mândri să-i fi fost alături și să fi avut parte de ghidajul ei ferm, dar plin de pasiune, în anumite feluri constrângător, dar roditor – „În orașul acela conservator și sufocant din sudul Indiei, unde, pe atunci, femeilor li se permitea doar virtutea grețoasă – sau mimarea ei -, mama mea se comporta cu tupeul unui gangster. Am văzut-o dezlănțuindu-se cu totul – cu geniul ei, cu excentricitatea ei, bunătatea ei radicală, curajul ei militant, neînduplecarea ei, generozitatea ei, cruzimea ei, autoritarismul ei, flerul ei pentru afaceri și temperamentul ei nărăvaș, imprevizibil -, fără pic de reținere, asupra micii noastre comunități de creștini siriaci, o comunitate care, datorită educației și a unei relative prosperități, era izolată de violența amețitoare și de sărăcia copleșitoare din restul țării. Am urmărit-o făcându-și loc pe de-a-ntregul, cu toate fațetele sinelui ei, în acea mică lume. A fost un miracol de-a dreptul, teroare și minune deopotrivă.”
Carte de memorii sau roman, povestea scriitoarei de origine indiană este, în rezumat, la fel ca un vers al lui Max Blecher, „pe jumătate frumoasă / pe jumătate tristă”, poetică până în măduva dureroasă a amintirilor și a trăirilor legate de familie, de fratele său, de care se și desparte pentru o bună bucată de timp, o proză neîncăpătoare în spațiile pe care le locuiește alături de cei dragi, tocmai de aceea alege să fugă de fiecare dată. După câțiva ani fericiți împreună divorțează de primul soț, de care fusese îndrăgostită până peste urechi încă din adolescență, din prima zi în care îl cunoscuse, iar în cazul următorului iubit și viitor soț refuză să locuiască o vreme în aceeași casă, cu toate că spațiul era generos și le oferea ocazia de a nu se întâlni toată ziua.
Atunci când are probleme se abține să-i ceară ajutorul mamei sale, singura despre care are certitudinea că ar fi ajutat-o necondiționat, în ciuda comportamentului lipsit de compasiune față de ea în alte contexte, însă simte că un astfel de gest ar vulnerabiliza-o și mai tare în fața celei despre care nu știe ce să creadă, că și-a dorit să o învețe să nu fie slabă într-o societate care le-a stigmatizat pe femei și le-a lipsit de drepturi sau că, pur și simplu, doar așa a știut să o iubească.
În interiorul oricărei relații pe care o construiește, Arundhati nu se poate dezvăța să se simtă la fel într-un final – când devin previzibile în confortul și siguranța lor încep să o și amenințe, iar decizia ei este de a evada, de a nu-și da răgazul să se acomodeze cu binele sau cu protecția altcuiva, chiar cu prețul de a-i răni pe ceilalți. Și, pe aceeași linie a unei apropieri zbuciumate și fragmentate, naratoarea recunoaște că și-a părăsit mama pentru a o putea iubi în continuare, ceea ce probabil a fost valabil în cazul tuturor celorlalți oameni pe care i-a întâlnit. Distanța creează un safe space care o pune la adăpost în fața violenței, a intoleranței mamei, a dorinței acesteia de a nu-i trata în vreun mod preferențial față de ceilalți elevi ai săi, de a nu fi copiii doamnei Mary Roy, cât discipolii ei, învățăceii pe care îi aplaudă pentru reușitele lor sau îi pedepsește pentru lipsa rezultatelor – „În copilărie am iubit-o irațional, cu neputință, cu teamă, incomensurabil, așa cum iubesc copiii. Ca adult, am încercat s-o iubesc detașat, cumpătat, de la o distanță sigură. De multe ori am eșuat. Uneori jalnic.”
Ambilor copii li se impune să nu o numească mamă la școală, un obicei pe care îl vor deprinde și acasă, atenți să nu greșească atunci când se află în preajma altora. O nouă treaptă a distanțării și formalizării relației lor, care de multe ori îi face pe cei doi să-și dorească să fi fost mai bine doar elevii mamei lor, observând cum străinii sunt tratați cu mai multă blândețe, se bucură de mai multă tandrețe și atenție din partea mamei lor.
La optsprezece ani era deja în anul trei la Școala de Arhitectură din Delhi și tot atunci încetează să mai meargă acasă, la mama ei.Părinții ei se despărțiseră pe când nu împlinise încă trei ani, iar fratele ei avea patru ani și jumătate. De atunci, nu-și mai văzuse tatăl timp de aproape două decenii; s-au reîntâlnit abia spre vârsta de douăzeci de ani, și asta doar la insistențele fratelui ei. Se întâlnesc toți trei într-o cameră de hotel organizată în jurul unei saltele pe care stătea tatăl ei, iar ea și fratele ei se cațără pe acea saltea pentru a putea da mâna cu tatăl lor. Ea descrie acest moment ca fiind asemănător cu întâlnirea de la Ialta dintre Stalin, Roosevelt și Churchill, în timp ce se leagănă ușor ca să-și țină echilibrul pe salteaua moale și elastică. La începutul anilor ’60 tatăl ei era director adjunct pe o plantație de ceai din Assam, iar mama își dorea să fie profesoară – un vis pe care îl avusese întotdeauna și care se va concretiza mai târziu -, însă descoperă destul de repede că soțul ei se transformă într-un alcoolic incurabil, „un om de nimic”, cum avea să-l numească de atunci încolo și decide să-l părăsească.
Nu mult după ce își ia destinul în propriile mâini și își asumă rolul de mamă singură pentru cei doi copii ai săi, Arundhati și fratele ei, Lalith Kumar Christopher, în 1962, izbucnește războiul dintre India și China, eveniment care urgentează evacuarea femeilor și a copiiilor din spațiile de graniță. Mary Roy decide să plece din regiunea Assam spre Calcutta, apoi traversează țara spre sud, ajungând în Ooty, un mic orășel din statul Tamil Nadu. Cei trei se stabilesc într-o cabană, care aparținuse bunicului mamei, un fost funcționar guvernamental de rang înalt ieșit la pensie, care fusese entomolog imperial în timpul administrației britanice din Delhi, dar de care bunica lor se despărțise, iar mama încercase să fugă căsătorindu-se.
Un bărbat violent, de pe urma căruia rămân legendele în familie – își biciuia copiii, își bătea soția și îi spărsese capul cu o vază de alamă sau îi dădea constant afară din casă -, deci nu e de mirare că Mary, fiica sa, alesese să se căsătorească cu primul bărbat care îi apăruse în cale, cu gândul să părăsească acea casă. În Ooty, mama se angajează la o școală locală, unde începe să predea prin diverse metode neconvenționale și încearcă să promoveze acest stil și printre profesorii celorlalte școli, însă liniștea cu greu dobândită nu durează mult.
La câteva luni de la instalarea în cabană, ca niște fugari, primesc vizita bunicii și a unchiului G. Isaac, două prezențe care recurg la intimidare pentru a-i determina să părăsească un spațiu asupra cărora nu au niciun drept. Tehnica funcționează pe moment, însă mama își ia revanșa, mulți ani după aceea, când reușește să conteste Legea Succesiunii Creștine din Travancore, o victorie juridică târzie, dar binemeritată, prin care îi revine o parte egală din proprietatea din Kerala a tatălui ei. În Ooty, o altă problemă apărută era faptul că mamei i se agravase astmul din cauza climatului rece și umed.
După câteva luni în care mama se îmbolnăvește grav și își pierde slujba, iar cei doi frați suferă de tuberculoză primară și devin subnutriți, mama capitulează și se întorc în Kerala, la Ayemenem, satul bunicii lor, o femeie care între timp își mai domolise furia față de propria fiică, o violonistă excepțională, a cărei primă vioară i-a fost distrusă tot de soțul ei într-un acces de furie și gelozie, și care, la momentul revenirii lor, era deja într-un proces avansat de orbire. În Ayemenem viața nu devine mai ușoară, cei trei sunt mai mult tolerați decât acceptați, însă copila de șase ani leagă prietenii aici, dintre care una pe viață, cu un băiat de șaisprezece ani, cel care va inspira personajul Velutha din Dumnezeul lucrurilor mărunte, sau altele trecătoare, cum ar fi cea cu o veveriță tărcată, pe care o admiră pentru vigilența și atenția la pericolele înconjurătoare – „Am învățat multe de la ea. Abilitățile de supraviețuire ale unei veverițe sunt un atu prețios pentru oricine încearcă să umble pe muchia vieții din Ayemenem.”
Întotdeauna pe muchia vieții, și nu doar din Ayemenem, dar și pe muchia dintre ficțiune și non-ficțiune, pe care John Berger, prietenul ei și unul dintre autorii pe care îi admiră și îi citează atât în cea mai recentă carte, cât și în interviuri, cu studiul său, Feluri de a vedea, publicat în 2018, la Editura Vellant, o descrie astfel – „Ficțiunea și non-ficțiunea ta te plimbă prin lume asemenea celor două picioare ale tale”, iar Arundhati Roy mărturisește că se simte măgulită că cineva a înțeles-o și a văzut-o în felul acesta, arta și politica se separă, însă ele locuiesc în interiorul aceluiași corp, cinematografia și arhitectura creează diferite straturi ale percepției și împreună sedimentează coerența ei, atât la nivelul propriei individualități, cât și în cadrul tuturor formelor de manifestare și comunicare la care apelează pentru a se exprima pe sine și pentru a-și aduce la lumină poveștile.
Scrisă după ce mama ei moare, într-un moment de conștientizare traumatizantă, sub efectul pierderii și al (re)descoperirii celei care a fost Mary Roy sau mother Mary prin prisma dorului și a neputinței, a imaginii glorioase și neînfricate pe care singură și-o construise, dar pe care și fiica sa i-o alimentase și i-o validase, o mamă ca o umbră, mereu la pândă să-i taxeze greșelile și slăbiciunile, dar și o mamă ca o înainte-mergătoare, ca o deschizătoare de drumuri, o figură care a încurajat-o să se teamă și să se mândrească deopotrivă de propria forță de a nu accepta lucrurile așa cum au fost date, de a le schimba și de a se schimba, dar fără a se trăda pe sine, fără a-și negocia valoarea și ținta ultimă, Refugiul meu, furtuna mea reușește să fie, cu toată complexitatea și nesupunerea ei, una dintre cele mai frumoase declarații de dragoste filială.
O lungă scrisoare din care nu exclude neputința, durerea, nedreptatea politică și socială, lipsa empatiei și neglijența față de femei, față de rolul și puterea lor, războaiele sângeroase și atrocitățile survenite în urma lor, despărțirea de cei dragi, orbirea fizică și cea sufletească, dar care strecoară printre rândurile ei și mici mângâieri, câteva cuvinte meteorice de apreciere și de laudă, o carte despre care s-a spus că ar fi bine să fie citită de psihiatrii pentru că ar avea ce analiza și documenta pe baza acestei tulburătoare confesiuni.
O fiică pe măsura mamei, o dedublare complementară, niciodată în sincron, mai mult în succesiune, între abandon și apartenență, într-o poveste în care, oricât ar vrea să-și depășească mama, privind nepăsătoare în oglinda retrovizoare a mașinii, nu poate face asta, dimpotrivă, se imaginează pe sine ca extensie a mamei, ca un plămân suplimentar prin care o ajută să supraviețuiască în cazul în care sistemul ei respirator îmbătrânit de boală ar eșua – „Șuieratul ei asmatic spunea același lucru, pe un ton mai ascuțit: Ce-o să te faci acum, fetițo? Răspunsul meu era întotdeauna același: O să respir pentru tine, mama. Încercam să respir pentru ea. Deveneam plămânii ei. Corpul ei. Mă atașam de ea în moduri de care nici nu eram conștientă. Deveneam unul dintre neînfricatele ei organe, agentul sub acoperire care, respirând, îi transfera propria viață.”
„Mickey și Mary Roy. Când mă gândesc la ei ca la un cuplu, mă pufnește râsul. Nu mi-i pot imagina trăind căsătoriți nici măcar cinci minute, darămite cinci ani. Ce Dumnezeu, ce stele, din ce univers, au îngăduit această posibilitate? El, eșuat în toate modurile posibile. Ea, plină de succes, admirată și iubită — adorată — în toate modurile posibile. Spiritul lui, atât de senin și de jucăuș. Al ei, atât de întunecat, de nefericit. Dar adesea, în stilul ei, extrem de poznaș, în același timp. Drumurile trebuie să li se fi încrucișat pe când ea își împingea furioasă bolovanul la deal, iar el se rostogolea vesel la vale odată cu al lui. Oare erau așa cum erau doar pentru că aveau, din fire, două personalități fundamental diferite? Oare comportamentele lor erau atât de clar conturate, atât de pregnant definite, încât împrejurările vieții — eșecul, succesul, pierderea, iubirea, copiii, dependența și boala — n-au reușit să-i schimbe? Dacă Mickey ar fi fost femeie, s-ar fi găsit loc în lume pentru o asemenea voiciune, un asemenea neastâmpăr, o asemenea fermecătoare iresponsabilitate? Până la urmă, cine a avut succes, și cine nu? Cine poate spune. Care dintre ele a fost eșecul, și care triumful?”
Articol realizat de Ioana Zenaida Rotariu pentru libris.ro.
„Lectura este o formă de putere pe care o iei singur, fără să mai fie nevoie de validare din exterior. Este despre tot ceea ce poți controla, atunci când nu poți controla nimic. Despre a citi în singurătate sau a citi cu cineva într-o liniște deplină. Să iei înapoi tot ceea ce ți s-a luat — iubire, tristețe, durere — și să le înțelegi. Scrisul e forma cea mai percutantă de apărare împotriva uitării — a ta, a altora, a poveștilor noastre — de fiecare dată când scriem ne (re)construim lumea pe baza amintirilor, a senzațiilor, a emoțiilor și percepțiilor care au legătură cu un moment anume. Tocmai pentru că eu uit foarte repede, având în vedere că și citesc foarte mult, notez și foarte mult. Uit nume de personaje și probabil întâmplări din diferite romane, dar îmi rămân impresiile, senzația de pahar aflat pe marginea mesei, pe care îl îndepărtezi ușor doar pentru a-l proteja de cădere. Dacă n-aș nota paharul ar rămâne mereu pe marginea mesei, în pericol. De fiecare dată când deschid notițele îl salvez. Fiecare recenzie pe care o scriu mă salvează de la a uita elemente cheie care m-au fascinat într-o carte și îmi dă posibilitatea de a-mi (re)verifica modul în care îmi percep lecturile într-un moment x. Se întâmplă rar să-mi schimb părerea despre cărți sau autori, de cele mai multe ori rămân constantă în pasiuni. ”
Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.
Un răspuns
Bun găsit!
Mi-a plăcut tare mult expresia „Să iei înapoi tot ceea ce ți s-a luat”.
Cumva, fiecare dintre noi simțim nevoia să ne luăm înapoi ceva, în lectură, viața cotidiană ori în procesul de autoreflecție.
Sigur, îmi doresc să citesc cartea.
Gând bun!