„Pe vremea aia, dragii mei, timpul se retrăia pe sine de la un an la altul. Nu făcea zgomot, nu ticăia, nu suna, n-avea clopote, și clopoței, și gonguri care să-l bată, roți care se îmbucă în el și fiare care-l țin prizonier. Luneca doar ca o umbră rotitoare lăsată de un băț înfipt în pământ, se prelingea, se prelungea și, un lucru pe care oamenii încep să nu-l mai priceapă, mergea în cerc, se întorcea și se refăcea ca și cum n-ar fi trecut și n-avea să treacă niciodată, ca și cum înainte și înapoi ar fi fost totuna și una cu el (…) Ca istoria asta, care se reface din când în când, odată cu timpul ei, în care e amestecat atât de bine și al nostru.“ (Prevestirea, p. 314).
Romanul Prevestirea al Ioanei Pârvulescu urmărește periplul biblic al lui Iona, iar trecerea de la normalitate la fantastic se petrece în chiar clipa când viitorul proroc este înghițit de monstrul mărilor, întâmplare care îi va schimba iremediabil destinul. Dar nu este singurul personaj, nici singura carte a autoarei în care secunda trecerii proiectează eroi și fir narativ dintr-un spațiu confortabil într-unul străin, al ciudățeniei și neprevăzutului.
Ioana Pârvulescu a scris romane despre realitatea contemporană, despre viața din secolul XIX sau din vremuri și mai îndepărtate, a strâns mărturii despre cum se trăia în comunism, a publicat studii de istorie literară și literatură pentru copii. Printre cărțile sale se numără Lenevind într-un ochi (1990), Alfabetul doamnelor (1999), Prejudecăți literare (1999), Întoarcere în Bucureștiul interbelic (2003), În intimitatea secolului 19 (2005), În Țara Miticilor (2007), Întoarcere în secolul 21 (2009), Cartea întrebărilor (2010), Lumea ca ziar. A patra putere: Caragiale (2011), Cum continuă povestea (2014), Inocenții (2016), Dialoguri secrete. Cum se roagă scriitorii și personajele lor (2018), Alfabetul domnilor (2025).
În toate aceste scrieri își găsește locul un personaj care schimbă sau influențează destine: timpul. Însă nu întâmplător, în patru romane, intervine o ruptură de normalitate, secunda magică aducând trecerea spre altceva. În Viața începe vineri (2009), Viitorul începe luni (2012), Prevestirea (2020) și Aurul pisicii (2024), timpul nostru, al tuturor, în care ne-am urcat ca în vagoanele unui tren ce merge pe linia viețiii, sare de pe șinele firescului, aruncându-ne în neștiut.
Viața începe vineri, debutează ca un roman polițist: un bărbat este găsit fără cunoştinţă, în câmp, lângă Bucureşti, pe moşia Băneasa. Nimeni nu ştie cine este, cum a ajuns acolo. Să fie un escroc internaţional care vrea să-şi piardă urma? Un criminal periculos? Sau doar un biet bolnav mintal, un amnezic. Celelalte personaje de epocă ale romanului – doctorul Leon Margulis, Agata, Jacques, Iulia, Costache Boerescu, Pavel și Peppin Mirto, Nea Cercel, Nicu, doctorul Dimitrie Gerota, Luigi Cazzavillan, Alexandru și Marioara Livezeanu – sunt atrase de insolitul întâmplării ca de un vortex și încep să graviteze în jurul misteriosului străin venit de niciunde.
Romanul, clădit pe o structură de policier, cu un dublu mister ce se cere elucidat, se desfășoară contra-cronometru, pe durata ultimelor treisprezece zile din anul 1897. Dacă fiecare narator își închipuie altceva despre Dan Crețu, apărut brusc și inexplicabil în viețile lor, el însuși se simte debusolat, buimăcit de schimbare. Ajuns, printr-un capriciu al destinului, într-un timp care nu-i aparține, ziaristul începe să înțeleagă de ce călătoria prin viață se desfășoară în sensul acelor de ceasornic, iar viitorul absoarbe trecutul. „Poate că, așa cum nu s-a spus încă, dar se va spune curând, anii stau pe loc, ca peisajul văzut pe fereastra unui tren, iar noi, noi suntem cei care trecem.“ (p. 285)
Străin într-o lume străină, fascinat de ceea ce vede în jur, Dan Crețu nu poate decât să mediteze la misterul timpului, la trecutul și viitorul care se regăsesc în prezent. „Poate că trăim, fără s-o știm, chiar în clipa asta nesfârșită, în mai multe lumi deodată.“ (p. 32)
Dacă pe fundal se desfășoară evenimente istorice, afaceri și scandaluri internaționale, atmosfera de sfârșit de secol a lumii bucureştene păstrează un farmec desuet, recreat cu minuțiozitatea gravurilor de epocă. În postfața la roman, Mircea Cărtărescu îl consideră pe bună dreptate „Cartea unei nostalgii delicate după vremuri mai puțin brutale decât cele de azi, ca și a unei desăvârșite competențe în reconstrucția, cu infinite detalii și cu infinită răbdare, a unei epoci de care ne desparte mai bine de-un secol. (p. 299)
Într-adevăr, autoarea surprinde diferențele uneori evidente, alteori subtile, în mentalitatea celor născuți în acel secol. „Cu câțiva ani înainte de 1900 zilele erau încăpătoare. Oamenii vibrau ca firele de telegraf, erau optimiști și credeau, ca niciodată înainte și ca niciodată după, în puterea științei, în progres și-n viitor.“ (p. 7)
Îndrăgostită de parfumul discret al unor vremuri trecute, Ioana Pârvulescu reia în Viitorul începe luni, tema trecerii imposibile, a secundei fatidice în care clepsidra vieții se răstoarnă. Când nisipul zilelor își reia curgerea, suntem în același loc dar într-un alt timp, străin, terifiant… Plasată imediat după evenimentele din Viața începe vineri, acțiunea romanului urmărește o săptămână intensă din viața bucureștenilor de altădată, cu intrigi, comploturi machiavelice, povești de dragoste și, nu în ultimul rând, o memorabilă conferință științifică.
Discursul progresist al doctorului Dimitri Gerota, rostit la Ateneu, stârnește controverse în public, poliția descoperă conspirații și vânează teroriști, ziarele rivale Universul și Adevărul își măresc tirajul. În tot acest timp, personajele din romanul anterior și altele, nou introduse, evoluează în atmosfera efervescentă a unei capitale europene obsedate de modernizare, nerăbdătoare să trăiască un viitor plin de promisiuni și totuși circumspectă față de ce îi va aduce acesta. „De fapt mă tem de progresul ăsta nebunesc, care-i îmbată pe toți ca o enormă sticlă de champagne cu fundul în secolul al XIX-lea și dopul în secolul XXI, să spunem.“ (p. 9)
Cea care trece de data asta în alt timp este Iulia Margulis, iar secunda magică o aruncă în viitor, făcând-o să constate: „Parcă a intrat ceva necunoscut în viețile noastre de la Anul Nou încoace, parcă cineva a uitat deschisă ușa lumii și ne-a cuprins pe toți frigul. (p. 35). Totuși, fiica doctorului Margulis se adaptează noii lumi cu o uluitoare ușurință: „Și tot ce a urmat e adevărat, viața asta nouă e adevărată, deși mereu m-am gândit că visez sau, mai curând, că mă las visată de cineva.“ (p. 88)
În vreme ce complotul nihiliștilor, o organizație secretă de inspirație rusească, amenință liniștea cetățenilor și ordinea socială – plănuind atentate la Arsenalul Armatei, Palatul Cotroceni, Mitropolie, Palatul de Justiție, Gara de Nord, Banca Națională, Palatul din Calea Victoriei și Teatrul Național – Iulia trăiește o neverosimilă poveste de dragoste cu un bărbat din viitor. „Eu nu știam ce se află în mine, și nici unde eram, și nici când eram! Timpul îi închisese ochii. Și sunt sigură acum că numai când timpul se îndură să-și închidă ochii putem să fim fericiți.“ (p. 150)
Timpul cu secundele lui imprevizibile, dintre care una poate fi cea a trecerii, își cere obolul și în Prevestirea. Romanulreconstruiește narativ legenda lui Iona, cel înghiţit de balenă şi apoi slobozit prin mila Domnului din închisoarea de beznă, totul într-o serie de relatări secvenţiale desfăsurate pe parcursul a nouăzeci şi două de generaţii, începând cu vremurile profetului biblic şi până în zilele noastre.
„De zece zile aflase, așadar, că moartea îți poate lua ce vrea ea și ce vrea să crezi că-i al tău pe viață. Timpul îmbătrânește atunci de pe o zi pe alta. Timpul meu, atât de lent odinioară, zăcea acum nemișcat ca băltoaca.“ (p. 24)
Iona este un personaj al contradicțiilor: își iubește satul dintre dealurile cu vii, dar îl părăsește fără să stea pe gânduri, are o familie, însă o lasă în urmă, își începe călătoria ca să asculte de glasul lui Dumnezeu, apoi se împotrivește poruncii, numai pentru a se supune în cele din urmă. Prevesteşte nimicirea unuia dintre oraşele legendare al antichității, fără să știe că, de fapt, va salva cetatea și pe oamenii dinăuntru.
Legenda profetului biblic poate fi interpretată ca o metaforă a unei călătorii spirituale, o descoperire a sinelui prin asumarea și împlinirea unui destin aparte, un exercițiu spiritual ce duce la înțelegerea și acceptarea condiției umane, a îndoielilor care ne sfâșie pe dinăuntru și ne definesc în ochii celorlalți. Dar mai ales ca un elogiu adus memoriei colective, ce ne leagă cu fire nevăzute de înaintașii noştri, cea care ne-a salvat istoria de uitare înainte de apariția scrisului. Fără torțele de cuvinte, purtate în maratonul mileniilor, n-ar fi fost povești, nici mai târziu literatură.
Fiica lui Iona, Esther, este prima care află și duce istoria tatălui ei mai departe. Iar mai fascinantă chiar decât întâmplarea neverosimilă prin care acesta ajunge în pântecul marelui cetaceu, iar apoi din nou în lumea oamenilor, este felul în care povestea trece prin viu grai de la o generație la alta: „Mama mi-a spus povestea asta, pe care i-a spus-o, cu vorbe altfel tăiate, mama ei, pe care i-a spus-o cu alte vorbe, șlefuite după vremurile în care trăia, tatăl ei, și tot așa, de nouăzeci și două de ori, istoria s-a repetat și s-a schimbat câte puțin, de la o gură bărbătească la una femeiască și-apoi iar (…) până la cele dintâi vorbe bolovănoase ale celui dintâi tată care știa povestea, Iona însuși.“ (p. 314). Iona, cel care pornise din Gat-Hefer pe apele mării, într-o poveste ce îl va face nemuritor. Însă nimic n-ar fi fost posibil fără secunda magică, în care neverosimilul a devenit realitate…
„Timpul e personaj, unul atât de limpede, încât s-ar putea spune aproape că romanul este chiar despre dragostea femeii – a oricărei femei – cu timpul“, mărturisește Ioana Pârvulescu pe coperta patru a unei cărți în carte timpul joacă mai mult ca oricând un rol principal.
Monica și Sebastian sunt un cuplu unit printr-o iubire statornică, una dintre acele pasiuni liniștite, ca o apă de câmpie ce ar putea să mute munții. Într-o vizită la Sighișoara, care nu părea să anunțe nimic neobișnuit, ajung în turnul vechiului orologiu al urbei medievale: „Primul urcuș l-am făcut în turnul cu ceas, dar tot orașul era un fel de ceas care te plimba înainte și înapoi, în sus și în jos, prin epoci diferite.“ (p. 118)
Acolo, cu orașul medieval la picioare, se produce neverosimila întâlnire cu timpul, pregătită cumva de cuvintele cu rezonanță profetică ale curatorului muzeului:
„ ̶ Turnul ăsta e o axis mundi, aici. Așa ceva există în orice oraș care are trecut, deci susține și timpul, nu numai spațiul, doar că nu mai știe lumea de lucrurile astea și nu le mai vede. Lumea de azi e cu mintea oarbă, îi tot cresc dioptriile minții…“ (p. 119)
Timpul, care stătuse până atunci în culisele acțiunii, prezență discretă și neintrusivă, pășește în lumina reflectoarelor, aducând cu el secunda tragică de astă dată. Nu la multă vreme după vizita la Sighișoara, când Sebastian e plecat, Monica trece printr-o experiență stranie și terifiantă.
„Ceasul se oprise, nu știam dacă de dimineață sau deja de seara. Bănuiesc totuși că spaima a venit din faptul că ticăitul se auzea în continuare, dar secundarul, care tremura, nu putea să înainteze. Bătea pasul pe loc, stătea și trepida, îl auzeam, parcă țipa la mine. Era groaznic, era ca o agonie. Poate că și timpul se îmbolnăvește și cere injecția. N-aveam baterii noi, așa că i-am scos-o de tot pe cea veche, ca să nu mai asist la moartea asta lentă.“
În aceeași noapte, femeia se trezește în trupul fetiței de odinioară, metamorfoză nedorită, în care iubirea dintre ea și Sebastian devine una imposibilă. Timpul, cel care controlează destinele tuturor, i-a devenit dușman, furându-i tot ce dădea sens și însemnătate vieții. Secunda trecerii este încărcată de tragism și de presimțiri sumbre.
Construit prin tehnica intruziunii fantasticului în țesătura realității, Aurul pisicii sugerază, încă din titlul, o realitate a vieții: fericirea și nefericirea sunt, uneori, fețe ale aceleiași monede. Populat de personaje ce evoluează firesc în narațiune – Maya, Viki, Cecilia, Gurău, motanul Sebastian – romanul își intensifică tragismul prin pasajele adresate Soniei, fiica pierdută dar mereu prezentă în gândurile naratoarei.
Cumva, mesajul transmis de romanele Ioanei Pârvulesc este unul neliniștitor. Nu suntem în siguranță, trăim într-o lume în care nimic nu poate să ne apere de dușmanul nostru, al tuturor, Timpul. Ne pândește răbdător, de la marginea lumii, uitându-se cum ne cățărăm ca niște furnici pe mușuroiul destinului. Minute, ore, zile, secole, nu face altceva decât să se uite, amuzat și nepărtinitor, la partida de șah pe care o jucăm cu soarta. Dar uneori intervine pe câmpul pătratelor alb-negre și atunci e șah-mat, secunda ce declanșează un cataclism mărunt la scara umanității, catastrofal pentru cel azvârlit de pe șinele destinului.
Secunda magică deschide drumuri, câteodată spre nefericire, alteori spre ceva încă nedefinit. Dar un lucru e sigur în romanele Ioanei Pârvulescu: după trecerea ei, nimic nu va mai fi la fel ca înainte.
Articol realizat de Rodica Bretin pentru Revista Literară Libris Nr. (31) 2026.
.
