Andreea Răsuceanu este scriitoare, critic literar și eseistă, cunoscută atât pentru romanele sale, cât și pentru cărțile dedicate Bucureștiului literar. A semnat Bucureștiul lui Mircea Elia și Bucureștiul literar, apoi Trilogia satului C, alcătuită din romanele O formă de viață necunoscută, Vântul, duhul, suflarea și Linia Kármán. Pentru Vântul, duhul, suflarea a primit Premiul Academiei Române și Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru proză. Cel mai recent roman al său, Hemiptera, readuce Bucureștiul în centrul ficțiunii.
Ioana Zenaida Rotariu: Hemiptera are în deschidere patru motto-uri care mi se par esențiale pentru întreaga structură a cărții – obsesia morții, dar și a vieții, orice început care, în desfășurarea lui firească, își conține și sfârșitul, simbolul cicadelor și marile dezastre ale omenirii, ciumă, holeră, foamete, războaie, geruri, uragane -, o narațiune completă și complexă care inventariază instantanee ale colapsului și ale descompunerii în toate formele. Cum a început totul? Și, mai ales, cum s-a conturat întrepătrunderea celor două planuri narative, o poveste contemporană și incursiunea în istoriile secolului al XIX-lea, la început, pe vremea ciumei lui Caragea?
Andreea Răsuceanu: Proiectul romanului s-a născut, chiar înainte să am intenția clară în minte, în timpul pandemiei, un timp sfărâmat, incoerent, amenințător, pe care l-am trăit, ca toată lumea, cred, cu un fel de inconștiență. Abia mai târziu au început să se creeze în mintea mea anumite conexiuni, și m-am întors la perioada ciumei lui Caragea și la povestea acestui penultim domnitor fanariot, al cărui nume a rămas legat de cea mai teribilă epidemie din istoria Principatelor Române. Prima dată am auzit despre ”ciumații lui Caragea” când eram copil, mi-am petrecut o parte din copilărie în cartierul Balta Albă, și circulau pe atunci legende despre locurile bântuite de cei morți în timpul epidemiei. Zona aceea, incluzând Parcul IOR și lacul, a constituit punctul de plecare al cărții, de fapt. Am vrut să vorbesc despre epoca lui Caragea alegând personaje din toate straturile sociale, cu propriile lor povești, care comunică între ele, dar și, în feluri subtile, mai greu perceptibile, cu planul contemporan și ceea ce se întâmplă în actualitate. Ceea ce leagă de fapt, la nivelul de profunzime al cărții, cele două planuri, este însă sentimentul sfârșitului, care este unul continuu, perpetuu, un fel de apocalipsă lentă, care contaminează treptat lumea. Toate acestea se petrec în sunetul metalic, amenințător al cicadelor, care constituie un fel de semnal de alarmă.
Ioana Zenaida Rotariu: Cicadele simbolizează sfârșitul, dar și supraviețuirea și, extrapolând, le putem considera și o metaforă a instanței scriitorului. Cum crezi că va supraviețui scriitorul apocalipsei prevestite de noua eră a inteligenței artificiale?
Andreea Răsuceanu: Cred că sunt lucruri cu totul diferite, așa că nu se pune problema ”supraviețuirii” scriitorului. Literatura depinde de câteva lucruri pe care AI-ul nu le va putea suplini niciodată: creativitatea, subiectivitatea, personalitatea, talentul literar etc. Cred că atunci când îi ceri AI-ului să-ți scrie o povestire, să creeze ceva, nu acționează decât mimetic, imitând ceea ce ar trebui să fie o operă literară, o operă de artă. Diferența se simte imediat, și cred că, indiferent cât de mult i se vor îmbunătăți performanțele, nu va putea înlocui niciodată creativitatea umană. Pentru că nu are o experiență proprie a lumii, nu are individualitate, corporalitate, nu există ca atare într-o lume despre care ar trebui să scrie/creeze o operă de artă.
Ioana Zenaida Rotariu: Rămânând încă puțin în zona acestui subiect extrem contemporan, apropo de cum descrii tu sfârșitul lumii ca o stare continuă a ei, în interviul acordat Adelei Greceanu pentru Timpul prezent, ne putem teme că AI-ul ne transformă realitatea într-un fel de sfârșit continuu al creativității, al memoriei și, până la urmă, al identității? Există un antidot al supraviețuirii?
Andreea Răsuceanu: Nu cred în scenariile catastrofice legate de AI. Există un reflex al nostru de a fi inițial sceptici față de noile tehnologii: s-a întâmplat când a apărut Internetul, când a apărut Google, dar și mai înainte, când s-au inventat aparatul de fotografiat sau tiparnița, ca să dau niște exemple aleatorii. Bineînțeles că totul depinde de cum le folosești, dar un om inteligent știe că există o limită în modurile în care te poate sprijini, stimula, ajuta propriu-zis AI-ul, de pildă. Nu cred, de exemplu, că ar trebui pus la dispoziția elevilor, care se află într-un proces de formare, care trebuie să-și dezvolte capacitățile cognitive, să aibă propria gândire, propriul mod de raportare la lume, care trebuie să deprindă exercițiul dobândirii informației pe cont propriu. Dar, altfel, cred că poate ajuta în toate domeniile, cum a arătat deja că o face, cu anumite limite. Cum am zis deja, în domeniul creativității nu cred că va performa niciodată, toate modelele AI sunt imitative, se limitează la a replica, la a imita un proces creativ autentic.
Ioana Zenaida Rotariu: „Am impresia că moartea este o privire care mă pândește în permanență“, așa începe romanul Despărțirile noastre al lui David Foenkinos, unul dintre autorii invitați anul acesta, în luna octombrie, la FILIT. Trăiesc și personajele din Hemiptera acest sentiment? Recunosc, peste tot pe unde se mișcă, „un aer de zădărnicie, de neputință, o boare de moarte“, o supraconștiință a sfârșitului care îi face să fie și mai vii pe măsură ce această obsesie a propriei dispariții sau a celor din jur se insinuează din ce în ce mai puternic în interiorul lor, asemenea trompei subțiri a cicadelor care străpung scoarța copacilor hrănindu-se cu seva lor?
Andreea Răsuceanu: Moartea e o fereastră în care se stinge lumina – așa începe unul dintre capitolele Hemipterei. Iar altădată se spune: Moartea pare atât de departe în unele seri. Da, moartea e omniprezentă, iar sentimentul sfârșitului domină viața interioară a personajelor, indiferent de epocă, pentru că toate trăiesc sub semnul unei amenințări, deși le despart două secole. Nu știu dacă asta le face mai vii, în sensul în care trăiesc fiecare eveniment cu mai mare intensitate, cred că mai degrabă le face mai conștiente de iminența propriei dispariții, în contextul uneia mai largi, a lumii înconjurătoare. Dar asta nu se întâmplă imediat, e un proces complicat de conștientizare, care se petrece inițial la nivel subliminal.
Ioana Zenaida Rotariu: Reîntâlnirea dintre naratoare și Andrei, iubitul ei, momentul când ea aude soneria și îl vede pe vizor, iar el intră și îi întinde un plic alb, voluminos, cu fotografii, în timp ce-și aprinde o țigară, m-a teleportat în atmosfera poeziilor de dragoste ale lui Mircea Ivănescu, unde totul se întâmplă cu lentoarea micilor fericiri, cu o familiaritate caldă a îndrăgostiților și a spațiului pe care îl locuiesc, dar, în egală măsură, m-a trimis cu gândul și la poezia lui Iustin Panța, Ce frumos arde focul tău, și, într-adevăr, ceea ce mistuie fără încetare în proza ta este ideea unui sfârșit continuu, fapt dovedit la câteva paragrafe distanță și de subiectul pozelor lui Andrei. Cum percepi acest sfârșit atunci când pui punct unui roman, când ții în mână, să zicem, plicul alb cu foile manuscrisului tău chiar înainte de a-l trimite editurii? Sau, mai bine spus, cum a fost în cazul Hemipterei?
Andreea Răsuceanu: Pentru mine, sfârșitul unui roman seamănă destul de mult cu sfârșiturile despre care scriu – în sensul în care poartă deja în el posibilitatea unui nou început. Niciodată nu m-am despărțit cu greutate de o carte încheiată, pentru că în ea s-a regăsit mereu sâmburele celei care a urmat. Pe de altă parte, după ce închei un roman, mai trăiesc o vreme în universul lui, desprinderea nu e niciodată bruscă și fără nici un regret. Apoi, uneori chiar din materia lui, începe să se contureze o lume nouă, care mă acaparează treptat și care face ca tot ce am trăit scriind la vechea carte să devină o amintire tot mai îndepărtată. Mă bucur însă că a ajuns în acest fel scena întâlnirii dintre Andrei și naratoare, cum mă bucur și de comparația cu Mircea Ivănescu, unul dintre poeții în care mă regăsesc cel mai mult.
Ioana Zenaida Rotariu: Vreau să redau un pasaj despre sfârșituri, dar și despre începuturi, care mi s-a părut extraordinar de frumos – ca multe altele din cartea ta – și, de aici, să se cristalizeze și o întrebare legată de planurile tale viitoare: „La sfârșitul verii, m-am gândit fără părere de rău că totul dispare, se îndepărtează, se șterge de pe aceeași peliculă veche, tot mai înroșită, tot mai friabilă, gata să se transforme în praf. Toate gesturile, culorile, mirosurile pe care credeai că n-o să le uiți devin altceva, amintirea unei amintiri, depărtarea te face să te-ndoiești de ele, până când, într-o zi, o să descoperi că vernilul pereților vopsiți ai camerei din spate era de fapt un bleu-ciel, ca al rochiilor ei, marca de ruj polonez păstrat într-o cutiuță cu arc care era alta decât îți aminteai, primăvara în care a murit era de fapt aproape vară, o vară a cărei lumină necruțătoare scotea lucrurile din învelișul lor. Dar venea toamna, și totul avea să capete iar concretețe.“ Cum te găsește pe tine, Andreea Răsuceanu, acest început de toamnă? Ce planuri mai ai și ce comori mai ascunzi în sertarele tale creative?
Andreea Răsuceanu: Mă găsește cu un nou roman în lucru, un proiect apărut pe neașteptate, care are în centru tema adevărului istoric, a măsurii în care acesta poate fi cunoscut, de fapt, a naturii sale. Va fi o carte despre consecințele jocurilor politice, dar și despre ceea ce se ascunde dincolo de imaginea publică a omului de stat, glorificat de unii, demonizat de alții și care rămâne, în cele din urmă, un necunoscut pentru toată lumea, inclusiv pentru propria familie. Și cu atât mai mult pentru posteritate, care nu poate decât specula pe marginea unei imagini, așa cum o preia din documentul istoric, din portretele votive etc, fiecare oferind doar o versiune posibilă a adevărului. Ca și la Hemiptera, am deja titlul. De fapt, e o carte cu un titlu care va conta mult în economia ei, pentru că în el se concentrează ceva esențial din miza romanului.
Interviu realizat de Ioana Zenaida Rotariu pentru libris.ro.
„Lectura este o formă de putere pe care o iei singur, fără să mai fie nevoie de validare din exterior. Este despre tot ceea ce poți controla, atunci când nu poți controla nimic. Despre a citi în singurătate sau a citi cu cineva într-o liniște deplină. Să iei înapoi tot ceea ce ți s-a luat — iubire, tristețe, durere — și să le înțelegi. Scrisul e forma cea mai percutantă de apărare împotriva uitării — a ta, a altora, a poveștilor noastre — de fiecare dată când scriem ne (re)construim lumea pe baza amintirilor, a senzațiilor, a emoțiilor și percepțiilor care au legătură cu un moment anume. Tocmai pentru că eu uit foarte repede, având în vedere că și citesc foarte mult, notez și foarte mult. Uit nume de personaje și probabil întâmplări din diferite romane, dar îmi rămân impresiile, senzația de pahar aflat pe marginea mesei, pe care îl îndepărtezi ușor doar pentru a-l proteja de cădere. Dacă n-aș nota paharul ar rămâne mereu pe marginea mesei, în pericol. De fiecare dată când deschid notițele îl salvez. Fiecare recenzie pe care o scriu mă salvează de la a uita elemente cheie care m-au fascinat într-o carte și îmi dă posibilitatea de a-mi (re)verifica modul în care îmi percep lecturile într-un moment x. Se întâmplă rar să-mi schimb părerea despre cărți sau autori, de cele mai multe ori rămân constantă în pasiuni. ”
Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.
