Am observat în ultima perioadă o activitate de publicare și de traducere tot mai susținută din partea Editurii Univers: au apărut tot mai multe titluri în seria Romanul Secolului XXI (o colecție complementară, actualizată a celei mai cunoscute colecții 
de literatură contemporană de dianinte de Revoluție: Romanul Secolului XX), mulți autori sud-americani, turci sau francezi. Dintre ultimele apariții editoriale pe care le-am remarcat, una mi-a atras imediat atenția: romanul lui Romain Gary, publicat inițial sub pseudonimul Emile Ajar a câștigăt premiul Goncourt (în fond, așa cum ni se amintește pe coperta a 4-a, Romain Gary este singurul autor care a reușit să înșele vigilența criticilor francezi și să fie nominalizat de două ori la această prestigioasă distincție literară) iar ecranizarea din 1978 a câștigat Oscarul pentru cel mai bun film străin.
E vorba de un roman care nu are mai mult de 150 de pagini, care se petrece în Parisul postbelic, departe însă de atmosfera boemă a primăverii pariziene, de strălucirea Turnului Eiffel, de plimbările pe Champs-Elysees. Cadrul și personajele par mai degrabă desprinse dintr-un film sumbru, dintr-o dramă în alb negru a neorealismului italian: o capitală a Franței periferică, cu străzi desfundate și blocuri înghesuite în care trăiesc marginalii societății – prostituate, proxeneți, escroci de mâna a doua. Cu toate acestea, romanul lui Gary e departe de orice ton sinistru, ba chiar e plin de prospețime, de vitalitate, în ciuda personajelor pestrițe pe care le condensează. Acest efect, al umanizării depline, emoționale pe care îl resimți citind romanul autorului francez de origine lituaniană e obținut cu măiestrie mai ales prin perspectiva narativă abordată.
Întreaga poveste e spusă prin ochii unui băiețel arab, străin de părinți. Abandonat de mic, lăsat în grija unei femei bătrâne, Momo face parte dintr-o specie aparte de copii, anume copiii de prostituate. Temându-se să nu fie preluați de serviciile de Asistență Socială, dar neputând să-i crească singure, prostituatele Parisului aleg o strategie ingenioasă: să-și lase copiii în grija unor „colege” de breaslă, retrase din activitate, contra unei sume de bani lunare. Momo e așadar crescut de madam Roza, o evreică supraviețuitoare a lagărelor de exterminare, care deși se apropie de 70 de ani, e cardiacă (cel mai mare război îl duce cu cele 7 etaje ale clădirii) o apucă uneori accesele de cochetărie, are totuși în grijă mai mulți băieți (și acte false, la nevoie, pentru a dovedi orice în fața autorităților) și pastreaza un portret al lui Hitler pe care îl ține sub pat, ca un antidot ori de câte ori viața i se pare de nesuportat (în fond, oricât s-ar certa cei mici, oricâte lipsuri materiale ar amenința-o, întotdeauna există un chip mai înspăimântător decât cel al cotidianului de la periferia Parisului…). Blocul lui Momo e locuit sau vizitat de tot felul de figuri pitorești: nenea Amedee, cel mai mare pește al cartierului, un nigerian analfabet care vine la madam Roza să îi scrie scrisori (duminica, atunci când curvele sunt libere…), tanti Lola, un fost campion de box travestit, care și-a crescut sânii ca pe niște pui, nenea Hamil, un negustor de covoare venit din Alger care își pierde mințile lent, dar sigur și totuși se străduiește să îl învețe pe Momo despre tradiția musulmană, doctorul Katz care îi tratează pe toți cu milă creștinească etc. Momo e un băiețel special, tare precoce, așa cum i se tot repetă (chiar protagonistul ajunge să concluzioneze la un moment dat: oricum la arabi li se scoală mai repede), are din când în când așa zise crize de violență sau de sensibilitate pe măsură ce se dumirește de nedreptățile lumii adulte și îi cucerește rapid prin istețime pe străinii pe care îi cunoaște.
Degradarea stării de sănătate a madamei Roza, lipsa fondurilor de întreținere îl mobilizează pe Momo să treacă de la joaca de-a comparat puțulicile la responsabilități domestice. Eforturile protagonistului neajutorat sunt amuzante și impresionante în aceeași măsură: de la îngrijirea celorlalți copii mai mici, la pledoaria pentru o moarte demnă a binefăcătoarei sale. În spatele acestei perspective infantilizate, asumată drept strategie discursivă de către narator se întrevăd teme mai grave legate de condiționările sorții (în ciuda faptului că Momo are toată viața înainte, existența lui viitoare nu se anunță prea optimistă), de stratificare și prejudecăți sociale (romanul subliniază umanitatea comună de dincolo de originea și statutul personajelor), de tragedia îmbătrânirii și dreptul la eutanasie etc. Există însă o doză de optimism la finalul romanului, în ciuda deznodământului tragic: efortul de a o îngriji pe bătrâna neputincioasă îi va aduce lui Momo răspunsul la întrebarea care traversează recurent romanul anume: pot trăi oamenii fără iubire?
AI TOATA VIATA INAINTE – Romain Gary (Emile Ajar) – Editura Univers, 2013
Cartea poate fi comandata online pe www.libris.ro.
