Modelată de biografiile unor figuri memorabile din istoria literaturii, biografii adesea excentrice, vecine cu dependența, abuzul, dezechilibrul, imaginea profesiei de scriitor proiectează și astăzi reacții cât se poate de provocatoare în conștiința publicului larg. Situată la granița dintre artă și știință, dintre inspirație și exercițiu asiduu, în prelungirea unor personalități carismatice, aparte, care ies adesea în evidență printre semeni, activitatea scriitorilor ne fascinează și astăzi, atâta timp cât scriitorii par să fie arhitecții unor universuri cuprinzătoare și impresionante. Or, pentru a reuși să te îndeletnicești cu o asemenea activitate complexă, ar fi cazul să fi dobândit o experiență de viață bogată, aventuroasă și să fii înzestrat cu o minte genială? Poate da, poate nu. Provocând prejudecățile legate de scriitori și viața acestora, Haruki Murakami, unul dintre cei mai populari și cunoscuți autori contemporani vorbește deschis, într-un volum tradus în românește la Editura Polirom, despre satisfacțiile și dificultățile activității căreia a ales să-și dedice mai mult de jumătate din viață. E vorba de o colecție de eseuri accesibile, în același stil cuceritor care l-a făcut celebru pe autorul de origine japoneză care atacă teme grele precum: decizia de a scrie, originalitatea în scris, publicul, premiile și impactul lor asupra scriitorului etc.
Demontând mitul scriitorului genial, Murakami deschide volumul abrupt sugerând că oricine poate să scrie, tagma scriitorilor fiind extrem de primitoare (poți să nu ai licență în Litere și totuși să fii primit cu generzoitate printre scriitori). Cu o metaforă convingătoare, Murakami proiectează tagma scriitorilor drept un ring nepăzit și larg în care oricine poate urca, dar în care este dificil să rămâi. Una dintre cele mai contraintuitive afirmații este aceea că pentru a scrie nu ai nevoie de foarte multă inteligență și cultură. Murakami apreciază că orice poveste este de fapt un vehicul lent al unui mesaj ambiguu, deci cei care au mesaje extrem de bine conturate nu au nevoie de povești pentru a le transmite (iar cei foarte înzestrați, care aleg să cocheteze cu scrisul o perioadă o fac mai degrabă experimental, plictisindu-se, în cele din urmă, tocmai din cauza lipsei de folos pe care o descoperă în acest mijloc ficțional de prezentare a mesajelor). Activitatea scriitoricească reprezintă de fapt o muncă migăloasă și plicitsitoare în care te chinui să pregătești ore întregi o frază pentru care nu te aplaudă nimeni și care s-ar putea să nici nu ajungă la public. Așadar calitatea esențială a unui romancier nu e legată atât de inteligență sau de cultura sa generală, cât mai degrabă de perseverență, de puterea, de rezistența de a stărui în munca solitară.
Murakami vorbește și despre decizia de a deveni scriitor, fără ca aceasta să fie rezultatul unei planificări aparte, a unei pregătiri începute din adolescență. Pur și simplu ea a apărut sub forma unei revelații într-un context neprevăzut (un meci de baseball), după ce scriitorul japonez era deja căsătorit și lucra cu multă pasiune la barul de jazz pe care și-l deschisese. Cât de importante sunt premiile pentru un scriitor? Majoritatea, așa cum opinează Murakami, par să fie relative și adesea dubioase, ele pot fi importante mai ales la debut (pentru că aduc o validare socială a deciziei personale de a scrie), ulterior pot pune anumite volume sub reflectorul public, însă Murakami sugerează că mai important pentru el este să aibă un public nu să acumuleze distincții. În fond, un premiu literar poate fi un pariu riscant: poate stimula sau poate inhiba calitatea unei scriituri. Autorul japonez aduce în discuție problema originalității în scris, căutând să identifice câteva condiții generale prin care să putem cântări originalitatea unui scriitor: să se deosebească printr-un stil propriu, să evolueze prin mijloace proprii, stilul personal să devină un standard de referință în timp, o sursă de inspirație pentru următoarele generații. Așadar, o operă originală este o operă care suscită reacții din partea cititorilor pe de o parte dar și o operă care are nevoie de timp pentru a-și cristaliza această caracteristică.
Raportându-se la propria sa experiență, Murakami oferă câteva repere în ceea ce privește tehnica scriitoricească: rafinarea privirii (observarea și stocarea detaliilor particulare, transformarea minții într-un ansamblu de sertare în care se stochează amintiri fără conexiuni), elaborarea unui stil inspirat de muzică (în care e nevoie de ritm, rezonanță și improvzație). Așadar nu este atât de important să pui mereu accentul pe experiența brută, să ai greutatea și demnitatea unui martor la evenimente spectaculoase pentru a scrie un roman bun, uneori poți scrie și fără să fi trait excepțional, atâta timp cât fiecare generație are propriile ei puncte tari și slabe, atâta timp cât putem relata cu cuvintele noastre chiar și cotidianul banal în care suntem cuprinși.
Două dintre cele mai interesante capitole evocă experiența fizică a scrisului și problema dimensiunii unui roman. Departe de imaginea unui Bukowski, Miller sau Hemingway, Murakami vorbește despre condiția fizică pe care un scriitor trebuie să și-o dezvolte, de faptul că a te concentra șase ore pe zi pentru a redacta câteva pagini necesită un efort și implicit o stare de sănătate corespunzătoare. Așadar, a duce o viață destrăbălată, afemeiată și înecată în băutură, a căuta aventura cu orice preț pot fi la fel de compatibile cu meseria de scriitor, precum a face jogging, a mânca salată și a părea un ins cuminte de suburbie. În prelungirea tradiției japoneze, Murakami subliniază importanța disciplinării corpului ca un factor de disciplinare a voinței și efortului scriitoricesc. Sunt de asemenea de reținut etapele creației și timpii acordați lucrărilor: de la timpul tăcerii la timpul șlefurii, pregătirii și rescrierii.
Ultimele capitole ale volumului discută despre profilul cititorilor pe care un scriitor (nu) îl are în minte atunci când scrie un roman, despre importanța sau lipsa importanței notorietății internaționale (și pentru Murakami a fost o surpriză să câștige o notorietate greu de anticipat în spațiul american), despre punctele de vedere adoptate în romane (și despre felul în care romanul îl modeleaza pe scriitor în aceeași măsură în care scriitorul modeleaza un roman), despre educație și psihoterapie.
Printre multe metafore memorabile care adaptează plastic și convingător experiențele lui Murakami, cititorii acestui volum vor intra în culisele uneori magice, alteori atât de la îndemână ale atelierului scriitoricesc. Pe de altă parte, este evident că nu toate experiențele evocate de Murakami pot fi valorificate empiric de cei tentați să își aștearnă gândurile pe hârtie: nu orice scriitor își permite să nu scrie decât atunci când consideră că are o poveste care merită să fie spusă, fără presiunea unui deadline, nu toți trăiesc o revelație care să se concretizeze într-un roman de debut promițător, nu toți pot face saltul barierei de limbă (pentru Murakami, scrisul în limba engleză a constituit exercițiul catalitic esențial în rafinarea simplității elegante care l-a făcut popular). Parțial autobiografie, parțial lectură cu potențial inspirațional, colecția de eseuri semnată de Haruki Murakami este o privire în oglindă curajoasă care reflectă imaginea personală, onestă și fascinantă a unei profesii.
MESERIA DE ROMANCIER– Haruki Murakami – Editura Polirom, 2015
Recenzie realizată de Sever Gulea.
