Considerată una dintre cele mai bune apariții editoriale din spațiul estic, cartea pe care și reputatul Evgheni Vodolazakin a remarcat-o ca aducând un suflu nou în literatura rusă, ZULEIHA DESCHIDE OCHII a fost recompensată deja cu premii respectabile și este deja în curs de traducere în peste treizeci de limbi.
Fără îndoială, o asemenea apariție despre care se spune că revitalizează marele roman rusesc (și o face încă de la debutul autoarei, Guzel Iahina) nu putea trece neobservată de marile edituri din România și este salutară reușita Editurii Humanitas de a pune în circuit traducerea în limba română realizată de Luana Schidu (si de a o aduce pe autoare la Bucuresti) al acestui roman care îți taie răsuflarea.
Deopotrivă o cronică de epocă dar și un fel de bildungsroman inedit, Guzel Iahina livrează o poveste dominată de o prezență feminină a cărei developare psihologică se consumă traumatic pe fondul unora dintre cele mai grele decenii ale secolului al XX-lea: anii 30 și 40. Titlul romanului concentrează perfect evoluția protagonistei: este vorba de o poveste în care o femeie supusă unei culturi patriarhale crude (dar asumată drept firească, în lipsa alternativei), ale cărei repere sunt cosmetizate cu tradiția rurală milenară deschide ochii și se confruntă nu doar cu o răsturnare a valorilor cu care era obișnuită, dar și cu dezrădăcinarea, provocarea maternității și mai ales cu descoperirea propriei individualități.
Zuleiha este o tânără tătăroaică, căsătorită din adolescență cu gospodarul, ursuzul și burtalul Murtaza, într-un sat marcat tangențial de transformările și climatul ororilor sovietice de la finalul anilor 20. Zuleiha locuieste alături de soțul ei și de soacră (supranumită Strigoaica) și trăiește într-o supunere și negare de sine absolute: încercând mereu să se ridice la nivelul exigențelor bătrânei aproape oarbe și nemulțumite, adesea înfometată, adaptându-se rigorilor de viață aspre și tiranice (concordante însă cu condițiile climatice aferente), Zuleiha e constrânsă de codul de conduită musulman extrem de strict.
Atunci când nu întreține muncile grele de gospodărie și nu asistă pasiv la capriciile sexuale ale bărbatului ei, Zuleiha dosește merinde uscate din pod și le împrăștie, ca să satisfacă duhurile ținutului. Existența ei încreminită și împovărătoare e tulburată de sosirea sovieticilor, încă în febra persecuțiilor foștilor chiaburi, încă zeloși să obțină orice produs de la foștii gospodari. Împotrivindu-se confiscărilor, Murtaza este executat de hotărâtul ofițer Ignatov cel care o ia pe Zuleiha și pe alți săteni considerați dușmani ai poporului spre a-i transporta în îndepărtata Siberie. Călătoria este lungă și problematică, atât pentru cei care alcătuiesc escorta, cât și pentru prizonieri. Ignatov, chipeș și inteligent, asumându-și misiunea de a aduce grăuntele progresului, pe talerul istoriei, cu fiecare convoi de prizonieri se trezește însărcinat cu o misiune grea, de a ajunge în capătul celălalt al țării.
Zuleiha e martoră la brutalități, violuri și la desacralizarea reperelor religioase și tradiționale pe care le cunoaște (bărbați care dorm cu femei în aceeași încăpere, moscheea e transformata in grajd etc). Este doar începutul trezirii ei, într-o lume străină și ostilă care va continua cu supraviețuirea în Siberia. În urma unui accident, Ignatov se trezește blocat și fără cale de întoarcere, alături de 30 de deținuți într-un teritoriu sălbatic în care sunt nevoiți să dureze o colonie pentru a putea depăși iarna. Ignatov reușește să îi organizeze bine, nu fără sacrificii, astfel încât bordeiul săpat cu mare dificultate și bântuit de frig, foamete și boală devine în cele din urmă o comunitate stabilă și chiar prosperă. În tot acest timp, Zuleiha se pregătește de experiența maternității, în cele mai adverse condiții, în vreme ce Ignatov simte că poziția lui în aparatul sovietic nu este nici pe departe atât de sigură pe cât credea.
Tocmai în acest context potrivnic, despuiat de adversități ideologice, vulnerabilitățile personajelor ies la iveală și îi solidarizează pe toți cei prezenți, până la proporții aproape inimaginabile: Zuleiha și Ignatov ajung să se apropie (ucigașul soțului lui Zuleiha o face în cele din urmă pe văduva tânără să își descopere feminitatea și voința). Toată această dezgolire a umanității nu are însă aerul cald și prietenos al unui roman de Steinbeck, ci este mereu marcată de momente brutale, de ezitări, de tăceri și nesiguranțe. Guzel Iahina reușește să reconstruiască condițiile vitrege de viață într-o colonie siberiană, în care răzbat, ocazional, accese de umanitate, picături de plăcere izolată, asumată uneori cu un soi de vinovăție, urmând a fi pedepsite, în cele din urmă de o lege a firii nescrisă sau de ideologii oportuniști. Felul în care natura și timpul nivelează adversitățile, vindecă rănile trecutului (deschizând însă și calea altor suferințe) este magistral redat în povestea debutantei din Rusia. În cele din urmă, romanul lui Guzel Iahina nu este despre Rusia sovietică, nici despre calvarul prizonierilor, ci despre transformarea personală. Destinul lui Zuleiha este, pe undeva, optimist: dintr-o nonpersoană asuprită și supusă, Zuleiha devine o femeie întărită cu fiecare experiență, capabilă să-și asume provocările pe care nu le-a ales, capabilă să dea sens propriei suferințe, să se reinventeze într-unul dintre cele mai dificile cadre naturale și ideologice (suprapuse de această dată) pe care le-a cunoscut umanitatea.
ZULEIHA DESCHIDE OCHII – Guzel Iahina – Editura Humanitas, 2018
Recenzie realizată de Sever Gulea.
