Pe tărâmul fantomelor înfometate

Pe taramul fantomelor infometateFenomenul dependențelor se anunță problematic pentru secolul al XXI-lea. Suntem tot mai expuși tentațiilor, arhitecții tehnologiilor valorifică mijloace tehnice subtile, care exploatează vulnerabilități neurologice pentru a ne capta atenția și, în cele din urmă, a ne induce o stare de atașament prost direcționat și greu controlabil de un obiect/o activitate.

Dependențele comportamentale (aflate încă la început din punct de vedere al medicalizării oficiale) vor completa, cel mai probabil,  paleta dependențelor de substanțe, documentată de decenii întregi și vor relansa problematica unor experiențe trăite într-o lume care rămâne încă inaccesibilă celor mai mulți dintre noi (mai ales că sunt destule ipoteze care sugerează că există un circuit neurologic comun al dependențelor, fie ele comportamentale sau de substanțe).

Viața unui dependent gravitează în jurul sursei de unice de plăcere și continuă, pe o spirală descendentă, în ciuda consecințelor negative pe care le produce și pe care și el le conștientizează.

Poate tocmai pentru că un dependent de droguri realizează impactul acțiunilor sale și înțelege degradarea pe care o produce substanța folosită, înțelege impactul distructiv pe care acțiunile sale de consum le au și asupra celor din jurul său, avem tendința să îl respingem, să îl marginalizăm, să îl condamnăm pentru incapacitatea sa de a rămâne consecvent în abstinență. În fond, el face o alegere de fiecare dată când consumă și implicațiile acelei alegeri (cât de distructive ar fi) sunt un rezultat asumat și chiar premeditat, implicit un gest de trădare și de nepăsare față de apropiați dar și față de propria persoană. Acesta este tabloul simplificat al logicii exasperării care ne face să îi stigmatizăm pe dependenții de droguri, oameni care nu au tăria de a-și impune un autocontrol și de a-și reface viața. Într-un volum impresionant și fascinant, Gabor Mate, un medic și terapeut canadian care și-a dedicat o mare parte a carierei lucrând în centre de suport pentru dependenții de droguri vine să  aprofundeze problema, să își împărtășească experiența personală (deopotrivă de terapeut și dependent), să propună un alt cadru de a înțelege și de a întâmpina dependența.

Lumea dependenței este, așa cum anunță chiar titlul, o lume a fantomelor înfometate – înfometate după afecțiunea și recompensele elementare pe care nu le-au primit într-un moment cheie al existenței lor. Oamenii pierduți în lumea dependenței sunt oameni care se simt incompleți și incompetenți fără drog, sunt oameni care manipulează naiv sau sofisticat (mint cu nonșalanță), sunt oameni neajutorați în confruntarea cu autoritatea. Văzuți de aproape, așa cum i-a văzut și Gabor Mate în experiența sa, dependenții sunt încă oameni, nu doar niște sisteme de răspuns la un unic stimul plăcut, sunt oameni cu nevoi, oameni care te obligă, într-un fel și pe tine, ca interlocutor să îți asumi autenticitatea, oameni care nutresc speranțe, dorințe, sentimente. De ce ajung însă acești oameni în cele mai deplorabile situații, ajung să locuiască pe străzi, să contacteze cele mai sinistre boli, să își abandoneze familiile? De ce ar alege cineva calea autodistrugerii și de ce n-ar mai putea să i se sustragă?  Adoptând o atitudine deschisă, încercând să-i accepte pe pacienți așa cum sunt, indiferent cât de disfuncționali ar fi, renunțând la standardul rezultatelor abstinenței absolute (acea himeră a mântuirii) și la exorcismul psihologic, Gabor Mate propune o perspectivă mai largă de percepere a dependențelor înțelese drept comportamente care satisfac o dorință internă și persistă în ciuda consecințelor negative.

Prima prejudecată limitativă la care Mate ne propune să renunțăm este aceea că dependența este strict un proces biochimic, o modificare cerebrală și atât. Pentru ca o dependență să se instaleze este nevoie de 3 elemente: un organism predispus (nu doar genetic), un stimul capabil să inducă o reacție proporțională și un nivel de stres suficient. Organismul predispus înseamnă un organism supus unui anumit tip de stres sistematic în perioade vitale de dezvoltare care va conduce la dezvoltarea unei personalități problematice (în plan psihologic) și la o cablare neuronală inadecvată încă din fazele timpurii. Un asemenea individ nu va avea strategiile necesare pentru a întâmpina situațiile neplăcute emoțional în viața de adult, în schimb va fi tentat și va găsi refugiul într-o substanță sau un comportament care îi va livra recompensa și liniștea de care are nevoie (am sintetizat simplist o parte din modelul propus de Mate). Nu drogul în sine e capabil să inducă dependența, ci mai degrabă felul în care un individ vulnerabil investește cu semnificație de refugiu și plăcere, într-o manieră disproporționată, acel drog.

Cum ajunge un individ vulnerabil? Mate propune o teorie complexă care antrenează explicații neurologice și psihologice.  Există și un suport neurochimic, fără îndoială, dar dependența nu se reduce doar la atât (în fond, multora dintre noi, oricât ne-ar plăcea înghețata, nu devenim totuși dependenți în sensul tare al cuvântului, de înghețată). Neurochimic vorbind, dependența se dezvoltă, antrenând 3 sisteme receptoriale: sistemul endorfinelor (moleculele emoției, cu efect anaglezic, de liniștire), sistemul dopaminergic (baza mecanismului întărire-recompensă), sistemul inhibitor (al cortexului orbitofrontal). Cele 3 sisteme sunt în strânsă dependență de răspunsurile din mediu, mai ales răspunsurile afective din partea părinților îngrijitorilor. Dezvoltarea  echilibrată a acestor sisteme presupune o afecțiune și o grijă transmise corect și susținut de părinți de la momentul nașterii și până în adolescență. Nu doar abuzul și violența sunt factori perturbatori pentru maturizarea neurochimic-emoțională corectă, ci și stresul, neglijența, lipsa de atenție sau absența emoțională, absența sintonizării (acordarea emoțională cu copiii) a părinților din viața copiilor. Un individ care nu a primit suficientă afecțiune parentală (care funcționează ca un fel de reglator pentru circuitele recompensă-liniștire-inhibiție) va fi un individ cu circuite cerebrale emoționale problematice, care va răspunde dezadaptativ la stimuli stresanți și care va cădea pradă ușor surselor de dependență. Drogurile și comportamentele adictive sunt, în opinia lui Mate, substitute degenerate (substitue supraestimate de fapt) pentru o nevoie de afecțiune frustrată, fundamentată pe un circuit dezechilibrat. Aceste circuite dezechilibrate vor asambla, la rândul lor o personalitate predispusă: o personalitate din care e absent sentimentul de sine sănătos (autonom de emoțiile negative pe care le trăim în anumite momente), lipsită de o diferențiere de bază, cu o autoreglare deficitară și o capacitate de autocontrol redusă.

Așadar originea dependențelor, în opinia lui Mate care citează studii pentru toate afirmațiile pe care le face se leagă mai degrabă de o fiziopatologie a relațiilor de atașament (tot mai actuale, în contextul contemporan în care autoritatea părinte copil îmbracă noi și noi forme până la disoluție). A presupune că o persoană dependentă are libertatea de a alege să nu fie dependentă devine, în acest context în care individul care cade în capcana unui drog sau comportament adictiv predispus prin relații problematice parentale și rescrieri neuronale defectuoase, o idee cel puțin discutabilă.

Pentru un dependent, în momentul în care este confruntat cu sursa sau elementele asociate sursei de plăcere se produce un soi de scurtcircuit cerebral: capacitatea sa de decizie și inhibiție sunt limitate, intrând în scenă automatismul și impulsivitatea comportamentală (în acest sens chiar ideea de libertate este, așa cum sugerează Mate o chestiune de probabilitate statistică, bazată pe experiența de viață a fiecăruia). Proiectând un asemenea model de dezvoltare a dependenței, bazat pe o fragilizare a persoanei prin relațiile interpersonale, ce mai rămâne de făcut (mai ales că Mate găsește că una dintre virtuțile teoriei sale care se opune determinismului genetic pur este aceea că ridică la fileu posibilități de acțiune ulterioare)? De urmărit cel puțin trei direcții: cum putem promova o dezvoltare a creierul sănătos, ce șanse de reabilitare au dependenții și cum ne putem raporta într-o manieră nonviolentă și nonstigmatizantă la dependenți. Fiecare dintre aceste întrebări primește întâmpinări din partea autorului canadian: sunt aduse în discuție eșecul războiului împotriva drogurilor, eșecul sistemului de presiune și stres asupra dependenților respectiv pașii spre o posibilă reabilitare care să țină cont de dificultățile neurologice și de personalitate ale acestora (strategii care să deblocheze automatismele, mindfulness, reetichetare, reconcentrare, revalorizare). Propunerile lui Mate pot deveni chiar contraintuitive (inclusiv dezincriminarea posesiei drogurilor) însă sunt parte dintr-un sistem de reformă chiar dacă sumar schițat, ambițios, coerent și fundamentat atât pe date științifice cât și pe experiențe personale.

Volumul lui Gabor Mate (care a fost recent și în România și a susținut o conferință pe baza acestei cărți) nu se adresează doar specialiștilor în sănătate mentală. Este un volum cuprinzător care include povești de viață și, în același timp, un model de înțelegere fundamentat și plin de compasiune pentru o patologie tabuizată și care în general ne stârnește reacții ambivalente. Este un volum accesibil, cu adresabilitate largă, un volum menit să ne facă mai conștienți de un fenomen care ar putea, prin vulnerabilitățile pe care se instalează, să ne privească într-o măsură mai mare decât credem (una dintre explicațiile pentru reacția de respingere pe careo resimțim față de dependenți este aceea că ea ne împiedică să vedem cât de asemănători suntem de fapt cu ei și cât de puțin ne asumăm responsabilitatea pentru vulnerabilizarea lor).

Pe tărâmul fantomelor înfometate – Gabor Mate- Editura Herald, 2018

Recenzie realizată de Sever Gulea.

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *