Între violență și compasiune

Dacă se spune că ai atâtea vieți câte cărți ai citit, atunci poate nu e deplasat să observăm că, un psihiatru are tot atâtea vieți, câți pacienți a întâlnit.

Poate cea mai narativă specialitate medicală, centrată pe întâlnirea cu omul ca întreg, cu personalitatea sa, cu istoria sa identitară,  psihiatria te pune față în față nu doar cu biografii, destine, dar și cu întrebările adânci ale umanității, cu acele condiții limită care te fac să îți chestionezi propria structură axiologică, existențială.

Experiența psihiatrului Ion Vianu este însă potențată și îmbogățită de afinitățile sale literare, de faptul că a trăit și a lucrat atât în lagărul comunist cât și în paradisul iluzoriu capitalist, developând o experiență bogată, asupra căreia se întoarce reflexiv și empatic în unul dintre cele mai frumoase volume de memorialistică publicate în acest an la Editura Polirom.

ion vianu

Într-o combinație eclectică, dar bine închegată de amintiri și reflecții, Ion Vianu se folosește de propria sa biografie profesională și intelectuală pentru a medita pe marginea evoluției și a mizelor unei specialități pe care a practicat-o și care a cunoscut o adevarătă revoluție în ultimii 50 de ani, dar care a și fost pervertită de statele autoritare ca mijloc de a impune controlul asupra disidenților.

Dincolo de impregnarea inoportună politică, psihiatria rămâne o profesie aproape imposibilă, așa cum remarcă Ion Vianu pe urmele lui Freud, prin faptul că  pare mereu situată între violență și compasiune. Pericolul oricărui act de violență este acela de a genera o simetrie, de a întâlni tot un răspuns violent. Din acest punct de vedere psihiatria a fost mereu vulnerabilă într-un plan evident: de la practicile barbare care în România s-au întins până după 1990 și au presupus legarea cu lanțuri (mai ales în așa zisele colonii, secțiile exterioare de psihiatrie din țară, de cronici), faradizarea, la felul în care, cel puțin într-o perspectivă foucaultiană, psihiatria a evidențiat valențele unui mijloc de sistematizare a pedepselor (unele dintre ele deghizate însă sub masca terapeutică). Într-un plan mai subtil, chiar și astăzi, când s-au reglementat atâtea elemente legislative necesare protecției bolnavului psihic, psihiatrul nu este străin de violență, așa cum amintește Ion Vianu, mai ales dacă ne referim la ceea ce am putea numi psihiatrul-chirurg, adică psihiatrul înarmat cu ideea că trebuie să extirpe boala cu orice preț, chiar și cu prețul disoluției identității pacientului. Pe lângă acest tip de psihiatru-chirurg (sau psihiatru psihopatoid cum îl numește Vianu)  ar mai exista un psihiatru psihotic (care se lasă antrenat în delirul pacientului) dar și un psihiatru nevrotic (poate cel mai dezirabil profil profesional), un specialist care trăiește și asumă contradicțiile profesiei, un specialist care ezită și știe că nu poți obține un rezultat pe deplin satisfăcător între dilema îngrijire (care uneori e un standar prea lax) – vindecare (care e un standard prea înalt).

În opinia lui Ion Vianu, care a lucrat atât la Spitalul Central din București (astăzi, Spitalul Clinic de Psihiatrie Prof Dr Alexandru Obregia), cât și în clinici private din Elveția și, mai apoi, în propriul său cabinet în țara cantoanelor, psihiatria ar trebui să se întemeieze pe 3 coordonate. Pe de o parte să își facă un deziderat din a reduce violența (violența bolii asupra pacientului și a apropiaților dar și a medicului asupra pacientului). Pentru a-și păstra suplețea metodologică și adaptabilitatea, un psihiatru ar trebui să fie cel puțin critic în ceea ce privește dogmele, sistemele, aparatele teoretice greoaie.

Desigur, un cadru ca psihanaliza (cea mai populară și dominantă abordare terapeutică în anii profesionali ai lui Vianu), de pildă, poate fi util pentru psihiatru dar doar în măsura în care nu o idolatrizăm, nu o aplicăm rigid, până într-acolo încât să uităm de empatie, de propriile reacții, de bun simț (uneori, Vianu recunoaște și dă exemple de situații în care nu s-a ferit să ofere chiar și un sfat pacienților săi, în ciuda tabuizării acestei abordări în profesia pe care a practicat-o). Nu în ultimul rând, psihiatria nu trebuie să uite că se sprijină în primul rând pe relații și mai puțin pe instituții. După ce a lucrat și în paradigma estică dar și în cea vestică și a luat contact cu urmările reformei lui Basaglia din anii 60, începută în Italia (care a dezinstituționalizat pacienții psihiatrici) dar și cu practicile de reabilitare, colective sau individuale, Ion Vianu apreciază că  zona de întâlnire terapeutică privilegiată și durabilă rămâne tot cabinetul (sau, așa cum ni se sugerează anecdotic, dugheana) psihiatrului, locul în care se poate întemeia și dezvolta relația între două persoane, locul în care și psihiatrul este expus vulnerabilităților (prin dogmă, prin sentimentul de neputință și uzură emoțională).

Intre violenta si compasiune

O altă parte a volumului aduce în discuție raportul dintre psihiatrie și ideologie. În capitolele dedicate acestei părți Ion Vianu discută despre impactul ideologiilor vestice și estice asupra psihiatriei.

Experiența profesională românească , până în anii 70 stă sub semnul paternalismului autoritar. Psihiatria acelor vremuri desigur, nu promova psihanaliza, țintea anumite direcții de represiune (dar mult mai blânde decât în stalinism) și genera situații mai mult sau mai puțin anecdotice cu dificultăți în aprecierea simptomelor paranoide (într-o țară în care paranoia devenise un stil de viață), cu neurastenii numeroase (chiar și în sistemul comunist oamenii se simțeau alienați de muncă). Pe de altă parte, în Vest, Ion Vianu ajunge la Paris (acoperit de mantaua ideologică a stângii) și mai apoi la o clinică de lângă Geneva unde se practica o psihiatrie conservatoare, dedicată farmacologiei.

Aici ajunge să cunoască alte tipologii de pacienți: cei obișnuiți (similari în funcționalitate celor din România), așa zișii depresivi (prin care Vianu diferențiază între privarea nevoilor elementare care antrenau depresiile în Est versus dorințele infinite și lipsa de fericire care asamblau depresiile în Vest) precum și toxicomanii. Și psihiatria occidentală avea încă, în acele timpuri, ecouri paternaliste și se dovedea, infuzată cu psihanaliză dar și cu farmacologie o apărătoare a unui model de ordine centrat în jurul familiei (sunt evocat cazuri la limita sau dincolo de abuz în care părinții își internează copiii și decid pentru ei într-o epocă aflată în curs de emancipare ideologică).

Sunt discutate interesant cazurile unor disidenți politici (Ion Vianu a făcut parte și dintr-o asociație care milita împotriva abuzurilor politice în psihiatrie) iar scriitorul diferențiază fin între actul exemplar, geniul etic și delirantul psihotic (care ar putea părea asemănători, măcar prin faptul că implică indivizi care se așază, prin convingerile lor,  de-a curmezișul unui curent majoritar). O altă parte a volumului discută despre o parte din direcțiile pe care se asamblează psihopatologia: de la nebunia ordinară(un rezultat al ciocnirii între dezordinea ființei și dezordinea lumii, având răsunet atât intrapsihic în forma psihopatiei dar și o exteriorizare sub froma violenței din socipatiei) la fantezie (ipotezele inspirate psihanalitic ale lui Vianu sugerează chiar că un delir sistematizat ar putea fi privit drept o formă de compensație asamblată imaginativ, prin care pacientul evită să se confrunte cu o durere intensă sau prin care o durere sau un vid existențial capătă sens ), la trăirile supranaturale.

Nu în ultimul rând, Vianu vorbește și de idealul tangibil al îngrijirii în psihiatrie, centrat pe gândirea slabă (un tip de gândire suficient de flexibil în care medicamentele sunt folosite în doza minimă eficace, pentru a facilita contactul cu psihoterapie), dar și despre experiențele de formare ca psihoterapeut (de la antrenamentul autogen, la hipnoză, la psihanaliză și chiar la experimentele cu droguri precum LSD) și despre rolul central al psihiatrului de repovestitor (în această perspectivă, psihiatrul este un receptacul pentru contradicțiile pacientului pe care le reconstruiește, împreună cu pacientul, într-o poveste alternativă suportabilă) – desigur acest ultim rol, îl apropie, așa cum a simțit și Vianu și de zona scriitoricească.

Ultimul capitol demonstrează că un profesionist cu ținută rămâne activ și preocupat de evoluția domeniului căruia și-a dedicat viața și după retragerea oficială – în acest ultim capitol Ion Vianu analizează viitorul psihiatriei în contact cu transformările contemporane, cu influența tehnologiei și cu globalizarea. În opinia autorului vom intra într-o fază birocratică a medicinei (în care pierderea contactului uman va compensa prin precizia intervenției), în care psihiatrul va avea de gestionat mai mult ca niciodată problema adicțiilor, a amestecului virtual-real, într-un context în care discuția în doi va deveni din ce în ce mai mult un lux.

Dacă Amor Intellectualis, romanul unei educații publicat în 2010, explora anii timpurii de formare ai lui Ion Vianu, într-o epocă în care tinerii îi citeau pe clasici și dialogau cu profesorii pe bulevardele capitalei, într-o atmosferă intelectuală de invidiat, volumul Între violență și compasiune desăvârșește povestea unui destin memorabil,  un destin profesional sub semnul îndoielii, sincerității, curiozității, un destin ferit poate, tocmai prin natura profesiei, de furtuna certitudinilor (pseudo)intelepte cumulate odata cu experienta, un destin sub semnul unei moderatii pilduitoare.

Între violență și compasiune – Ion VianuEditura Polirom, 2018

Recenzie realizată de Sever Gulea.

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *